Cultul divin – o lume tainică, minunată, foarte cunoscută, dar și foarte necunoscută

Cultul divin este o lume tainică, minunată, foarte cunoscută, dar și foarte necunoscută. În locurile tainice ale acestui paradis inteligibil, pe care le-au sădit mâinile Sfinților noștri Părinți, poate fi găsit plantat tot ceea ce poate fi mai frumos, mai nobil, orice lucru dumnezeiesc pe care îl poate zămisli sufletul omului. Aici poate fi întâlnită armonia cerească în care cântau spre slava lui Dumnezeu coruri de inimi omenești pline de noblețe, lire tainice ale Duhului Sfânt.

În cultul divin sunt păstrate ca într-un tezaur creațiile cuvântului uman în dialogul lui tainic cu Mântuitorul lui. Ele sunt ”fructe (roade) ale buzelor”, care au fost oferite ca ”un miros de bună mireasmă” la tronul lui Dumnezeu.

Biserica crede că această bogăție a cultului ei are în ea răsuflarea, prospețimea și adierea Duhului Sfânt. Astfel se crează un cerc: omul, adorându-l pe Dumnezeu în formele liturgice moștenite, învață din acestea felul adevăratului cult și se naște în sufletul lui dorul după acesta, ca să adore pe Dumnezeu iarăși ”în Duhul”, prin acest cult.

În adâncul lui, cultul lui Dumnezeu nu este o lucrare a omului. Este o taină care nu poate fi măsurată cu măsuri omenești. Cultul divin e o funcție foarte intimă a trupului mistic al lui Hristos, a Bisericii. Este chemarea sufletului către Tatăl, care se realizează prin iubirea Fiului în Duhul. Nimeni nu poate să numească Tată pe Dumnezeu dacă nu este învățat de Duhul Sfânt să facă aceasta. Duhul Însuși împreună-liturghisește și împreună-slăvește cu Biserica ”în toate zilele”.