Sinaxă la Mănăstirea Lupșa (Mărturie Athonită în România)

Părintele Melhisedec: Iubite Părinte Efrem, iubiţi părinţi şi maici, încep cu mulţămită înaintea Domnului că putem să fim împreună, ca o a doua liturghie, „liturghia de după Liturghie”, împărtăşindu-ne din cuvântul duhovnicesc al Părintelui Efrem, cuvânt viu, cuvânt trăit în Sf. Munte. De aceea, vă zicem: Bine aţi venit în mijlocul nostru, Părinte, şi vă rugăm să ne spuneţi un cuvânt de mântuire. Ce vă dă duhul în inimă.

Arhim. Efrem: Este adevărat că, de obicei, nu mă pregătesc înainte de a vorbi, iar aceasta mi-a predat-o Bătrânul meu, Gheronda Iosif Vatopedinul, care a primit de la Dumnezeu harisma teologiei, cu toate că este un om fără studii, n-a terminat decât 2 clase primare. La acest om am văzut întrupându-se cuvântul care spune: „Nu vă îngrijiţi ce veţi spune în ceasul acela, căci….” De aceea şi eu Îl rog pe Dumnezeu ca prin rugăciunile voastre să spun câte ceva—nu de la mine însumi, ci ceea ce mi se dă. Adevărul este că în teologia ortodoxă are mare importanţă ca cineva să se împărtăşească de cuvântul viu, izvorât din experienţă. Atunci când oameni diferiţi, monahi şi laici, mergeau la Părinţi în pustie, ziceau: „Avva, spune-mi un cuvânt ca să mă mântuiesc”. Iar când oamenii cereau cuvânt nu înţelegeau să ceară doar o simplă convorbire despre lucruri duhovniceşti, ci voiau să spună: „Părinte, ce vă dă Dumnezeu în inimă ca să ne ziceţi?” Astfel, deoarece cuvântul Stareţilor nu era doar un simplu discurs academic, ci cuvânt teologic, plin de har, de multe ori un singur cuvânt, o singură vorbă, aducea „schimbarea dreptei Celui Preaînalt” în inima celui care asculta, şi acest cuvânt oamenii îl păstrau în inimă toată viaţa, întărindu-i, dându-le viaţă.

Un astfel de cuvânt, care ni l-a lăsat Sf. Siluan şi care astăzi este sprijin pentru noile generaţii de ortodocşi este „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Acesta este prin excelenţă cuvântul pe care l-a lăsat Sf. Siluan. Am amintit aceasta tocmai pentru a sublinia importanţa cuvântului care izvorăşte din inima înflăcărată de Duh a Părinţilor.

Astăzi, trăind această Liturghie arhierească—iar Sf. Liturghie arhierească are un har deosebit. Mă voi referi iarăşi la Părintele Efrem Katunakiotul. Odată a venit la chilia Danieleilor fostul episcop al Australiei, Iezechiil. Pe atunci prezenţa unui episcop în pustia Sf. Munte era un mare eveniment. De aceea, considerând o mare binecuvântare prezenţa unui episcop la chilia lor, Danieleii i-au chemat pe toţi monahii din vecinătate pentru a face o priveghere împreună. Desigur, l-au chemat şi pe Părintele Efrem, dar nu a putut merge. Fiind însă la chilie şi îndeletnicindu-se cu lucrul de mână în vreme ce la Danielei se slujea Sf. Liturghie, a fost copleşit deodată de harul Liturghiei arhiereşti care se săvârşea în vecinătate.

De aceea nu este întâmplătoare prezenţa IPS Siluan aici, împreună cu noi. Împreună-slujirea ne-a dat un har deosebit şi, după cum ne-a spus şi Părintele Melhisedec, acum avem ce-a de-a doua liturghie. Deoarece sinaxa, adunarea obştii monahale, este cu adevărat o liturghie, pentru că suntem aici împreună pentru a auzi cuvinte care ne vor conduce către scopul nostru cel înalt: sfinţirea. Aşa cum zice Sf. Apostol Pavel, fără sfinţenie „nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Fraţii mei, nu trebuie să ne uităm chemarea. Cel mai important eveniment din viaţa unui călugăr este clipa în care primeşte chemarea către monahism. Odată, pe când eram la metocul nostru din Xanthi mi-a făcut impresie faptul că, venind un pelerin necunoscut, i-a zis unuia dintre monahii noştri: „Părinte, vreau să te întreb ceva, dar să nu ţi se pară ciudat: focul acesta pe care ţi l-a aprins Dumnezeu ca să pleci din lume, încă arde înlăuntrul tău?” Atât de impresionat a fot monahul respectiv de această întrebare, încât a venit îndată şi mi-a relatat întâmplarea. Iar eu i-am răspuns: Se vede că acest pelerin avea cunoaşterea duhovnicească şi l-a trimis aici pronia lui Dumnezeu ca să te trezească pe tine care, deşi eşti călugăr, eşti fără purtare de grijă. Această întâmplare îmi aminteşte de Sf. Atanasie cel Mare căruia i-a spus îngerul: „Să ştii că cizmarul din satul cutare este mai sporit decât tine”.

Fraţilor, grija noastră, stăruinţa şi interesul nostru continuu este a ne întreba dacă în inima noastră există harul. Este oare vie prezenţa lui Dumnezeu în inima noastră? Aceasta o vom afla doar dacă avem trezvie. De aceea, vedeţi, după înfricoşătoarele clipe ale sfinţirii darurilor, preotul se roagă ca împărtăşania să fie întru „trezirea sufletului”. De aceea noi, monahii, trebuie tot timpul să fim în trezvie. Iar trezvia înseamnă cercetare de sine lăuntrică, rugăciune lăuntrică, cercetare lăuntrică a inimii în mod permanent. Iar această cercetare de sine să fie făcută cu severitate, neîngăduind îndreptăţiri. Niciodată să nu ne îndreptăţim pe noi înşine. Monahul care se îndreptăţeşte pe sine este în mare rătăcire. Vă spun sincer, tare mult mă amărăsc când fac unui frate vreo observaţie şi văd că se îndreptăţeşte. I-am spus unui frate că aş prefera să fiu scuipat în faţă decât să mi se aducă îndreptăţiri de la cel mustrat. Aceasta deoarece îndreptarea de sine ne face să vedem lucrurile în mod logic, raţional, apărându-ne pe noi înşine prin logică. Trebuie însă a vedea lucrurile hristocentric şi în fiecare clipă să-i spunem stareţului ce ni se întâmplă. Iar dacă îngăduie pronia dumnezeiască ca stareţul să ne facă vreo observaţie, trebuie să o primim ca pe o mustrare de la Dumnezeu. Şi nu numai că trebuie să primim această mustrare, ci s-o primim cu bucurie, pentru că certarea stareţului arată grija pe care o are harul dumnezeiesc pentru înţelepţirea sufletului nostru. Din păcate, fraţilor, de foarte multe ori nu suntem într-o stare lăuntrică de iluminare, ci de multe ori credem în propriile noastre gânduri. De aceea, pe cât putem, trebuie să ne mărturisim stareţului şi să fim mereu în dependenţă de el. Cu cât ne deschidem mai mult inima către stareţ, care este organ oficial al harului, cu atât se deschid braţele harului dumnezeiesc care ne cuprinde.

Gheron Iosif Isihastul, într-o scrisoare către o călugăriţă, spunea: „Trebuie să devii cârpa de şters pe jos a obştii. Trebuie să înveţi să primeşti ocări şi dispreţ”. Aşa cum nu se spune şi la slujba tunderii în monahism, la mănăstire vom suferi ocări… Mănăstirea nu este însă un loc al chinuirii, ci am venit aici ca să ne străduim a scăpa de patimi. Până la nepătimire însă, trebuie să trecem prin tot felul de încercări. De multe ori câte un frate ni se adresează cu un cuvânt mai aspru, sau mai ironic. Însă această ironie ne este de folos pentru a vărsa din noi pe omul cel vechi.

De aceea, fraţilor, pe cât puteţi, încercaţi să-i înduraţi pe ceilalţi şi veţi reuşi doar dacă vă veţi deschide inima către stareţ. Sf. Părinţi nu s-au neliniştit atunci când monahii cădeau în păcate, chiar foarte mari, ci se nelinişteau atunci când monahii îşi ascundeau gândurile. Ascunderea gândurilor este arma cea mai mare şi cea mai puternică a diavolului. Ai văzut vreun om care-şi ascunde gândurile? Atunci să ştii că acela va avea mari căderi.

De aceea, pe cât puteţi, raportaţi-vă des la stareţ iar aceasta va izvorî dintr-o ascultare corectă făcută cu acrivie. Când vedeţi că, primind o poruncă, cârtiţi lăuntric, atunci să începeţi imediat să plângeţi, să strigaţi la Dumnezeu ca să vă dea harul Său, iar cârtirea să dispară. Părintele Sofronie de la Essex spunea în lucrările sale că ascultarea va aduce curăţirea minţii. Sau, completând cu spusele Părintelui Porfirie—un alt sfânt contemporan—ascultarea făcută cu bucurie aduce curăţirea minţii. Iar atunci vom avea o rugăciune curată. Ascultarea, fraţii mei, va aduce sabatul, odihna duhovnicească, pacea lăuntrică care ne va conduce la o rugăciune de calitate.

Iar atunci harul lui Dumnezeu luminează mintea şi vedem cu adevărat care este scopul şi misiunea noastră, nevoindu-ne spre a o împlini. Atunci vom simţi harul lui Dumnezeu aproape şi vom înţelege vorbele proorocului David—care deşi împărat, era un mare isihast—„Desfătează-te întru Domnul şi îţi va da ţie cererile inimii tale”.

De aceea, fraţii mei, să umblăm cu smerenie, iar smerenia izvorăşte din ascultare. Astfel vom deveni oameni cu har, cetate întărită pe munte înalt, vom deveni lumina lumii. Vom fi căutaţi de oameni, dar nu va fi nevoie să le vorbim. Simplul fapt că avem harul lui Dumnezeu îi va folosi în mod tainic. Sf. Isaac Sirul spune că numai simpla mişcare, simpla prezenţă sau preumblare a unui om duhovnicesc, sau mai mult, numai aducerea aminte de un om duhovnicesc ajută foarte mult sufletele.

De aceea, fraţilor, misiunea noastră este mare. Noi, care am venit la mănăstire şi ne-a dăruit Dumnezeu vreme pentru a ne îndeletnici cu sfinţenia, de multe ori, fără să ne dăm seama, ne îngrijim de multe şi lucrurile duhovniceşti le punem pe planul al doilea. De aceea niciodată să nu acordaţi uşor prioritate muncii în detrimentul slujbei. Noi, la Vatopedi, suntem foarte severi în chestiunea slujbei. Într-o mănăstire sunt foarte multe treburi de făcut. Însă există un demon special care îi convinge pe monahi că lucrarea lor este urgentă şi trebuie neapărat terminată în vremea slujbei. Dar există şi un demon care îi face pe monahi să nu fie conştiincioşi în munca pe care o au de făcut, din pricina achediei. La Vatopedi vin unii dintre monahi înainte de Pavecerniţă—în special—şi-mi zic: „Gheronda, avem treabă şi trebuie neapărat să o terminăm. Altfel întârziem şi nu vom încheia la timp”. Eu le zic: Nu veţi merge acum, ci după Pavecerniţă! Şi realizez că gândul lor este de la demon, pentru că după Pavecerniţă reuşesc întotdeauna să-şi termine treburile.

Mai este şi altă ispită: să vorbească monahii despre treburile zilei în timpul slujbei. Este cumplit! Să vorbească în timpul slujbei! Păi fraţilor, la slujbă „toată grija cea lumească” trebuie „să o lepădăm”. Trebuie să avem răbdare şi să vorbim abia după slujbă. Ispita aceasta ne-o aduce diavolul ca să rătăcim cu mintea în timpul slujbei. De aceea, pe cât puteţi, să fiţi cu luare-aminte la toate acestea. Veţi reuşi doar dacă veţi lucra permanent cercetarea de sine. Pe cât puteţi, fugiţi de vorbirea deşartă. Un păcat care se săvârşeşte foarte uşor în obşte este vorbirea deşartă.

Părintele Melhisedec: Vreau să vă pun o întrebare. Pentru că noi suntem monahi tineri, şi văd că în generaţia noastră s-a cultivat din pruncie în societate folosirea imaginaţiei, de multe ori cuvântul stareţului sau al Sf. Părinţi e proiectat strâmb în mintea monahului. Astfel, ca stareţ, ajung destul de greu la inima monahului, mai ales la cei începători.

Arhim. Efrem: De multe ori monahul, din lipsă de experienţă, poate că nu reuşeşte să se spovedească aşa cum ar trebui. Însă aceasta în timp se va ameliora. Dacă însă din viclenie nu-şi deschide inima, atunci nici stareţul nu primeşte de la Dumnezeu sfat pentru monahul respectiv, şi nici acela nu-şi găseşte pacea. Negăsindu-şi pacea, va începe să cârtească şi să judece mănăstirea. Iar diavolul îi va prezenta în mod ideal viaţa din afara mănăstirii şi-l va scoate afară.

Părintele Melhisedec: Şi cum povăţuieşte părintele asemenea monahi?

Arhim. Efrem: Să fie direcţi şi sinceri, fără viclenie. Iar dacă urăsc viclenia, harul lui Dumnezeu îi va ajuta să se deschidă şi să primească cuvântul stareţului. Vedeţi, Sf. Siluan i s-a spus să fie econom şi să aibă în grijă muncitorii mănăstirii. Iar el n-a spus „Nu mă duc!”, ci i-a zis stareţului cu simplitate: „Părinte, eu iubesc mai mult rugăciunea, după cum ştii, să mă duc acum cu muncitorii?” A fost o simplă plângere. Însă, datorită cunoştinţei duhovniceşti pe care o avea de la Dumnezeu, nu trebuia să se plângă. Aşadar, deoarece avea multă cunoaştere, i s-a socotit mare păcat şi după cum singur mărturiseşte, i-au fost date crunte dureri de cap până la sfârşitul vieţii.

Alteori, la mănăstire se întâmplă şi următorul lucru: în simplitatea lor, călugării vor stareţi înainte-văzători, prooroci, etc. Iar aceasta o fac din cauză că sunt bolnavi duhovniceşte, sunt neputincioşi.

De aceea, dacă harul lui Dumnezeu te-a adus în această mănăstire, atunci trebuie să faci răbdare, iar voi lui Dumnezeu o vei afla numai prin organul harului stabilit oficial de Hristos pentru mănăstirea respectivă, adică prin stareţ. Vedeţi, Sf. Neofit Zăvorâtul din Cipru a cerut binecuvântare de la stareţul lui ca să se liniştească la pustie. Stareţul i-a zis: „Nu e binecuvântare, nu te duci!” A făcut ascultare şi nu s-a dus. Mai târziu, la Mănăstirea Sf. Hrisostom a venit un alt egumen. I-a cerut şi lui voie, iar acela i-a zis: „Fii binecuvântat, mergi!” A plecat cu binecuvântare şi a ajuns sfânt.

Aşadar, dacă cerem ceva de la stareţ şi ne refuză, nu trebuie să privim aceasta logic. Cel care va privi lucrurile în mod raţionalist va începe să-l silească pe stareţ a-i da binecuvântare. Iar cel care face aceasta va sfârşi rău.

PS Siluan: Aş avea şi eu o întrebare. În cazul acesta stareţul în ce măsură trebuie să lase uneori pe ucenic să cadă, ca să se trezească?

Arhim. Efrem: Depinde ce-i pune Duhul în inimă stareţului pentru cazul respectiv. De multe ori ucenicul nu primeşte nici mustrarea. Depinde de starea monahului.

Părintele Rafael: La Pateric este o întâmplare cu Avva Pimen şi fratele lui Anuv. La Avva Pimen a venit un tânăr şi l-a întrebat: „Părinte, pot face această rucodelie?” „Domnul să te binecuvinteze” i-a răspuns Pimen. Avva Anuv l-a certat însă pe Pimen: „Cum de-l laşi să-şi piardă vremea cu astfel de lucruri?” Pimen a răspuns „Iartă-mă” şi l-a chemat înapoi pe frate, prefăcându-se că era distrat şi zicându-i: „Ce ţi-am spus, frate?” „M-aţi binecuvântat să grădinăresc”. Iar Pimen zice: „Iartă-mă, eram cu mintea altundeva. Voiam să zic că n-ai binecuvântare”. Fratele s-a mâhnit şi a plecat. Anuv, care înţelegea lucrurile duhovniceşte, şi-a cerut iertare de la Pimen. Iar acesta i-a răspuns: „Vezi ce s-a întâmplat? Eu ştiam că nu e în stare de o rugăciune mai înaltă şi atunci l-am binecuvântat să facă ce putea şi el. Acum a plecat mâhnit. Nu va putea face nici ascultarea rugăciunii şi nici nu se va putea lepăda de grădinărit, lucrând în neascultare”.

Aşadar discernământul de a da ucenicului şi după puterea înţelegerii lui. La fel şi despre cuvânt. Dacă nu primeşte cuvântul, nu face să i-l dai. Părintele Sofronie de la Essex amintea un cuvânt de la Iezechiil proorocul, în care Dumnezeu îi zice: „Aceşti bărbaţi au venit să-ţi ceară cuvânt de la Mine, dar inima lor e îndoită, este vicleană. Oare voi spune lor cuvântul Meu? Ci pentru viclenia poporului voi face pe proorocul Meu prooroc mincinos”.

Arhim. Efrem: De multe ori stareţul nu primeşte răspuns de la Dumnezeu tocmai pentru că ucenicul nu are o inimă deschisă. Vedeţi, un astfel de monah tot timpul îl judecă pe stareţ. Dar noi nu am venit la mănăstire ca să judecăm, ci să fim judecaţi. Oricum, din ascultare este cu neputinţă a ieşi ceva greşit. Chiar dacă porunca pare greşită, pronia lui Dumnezeu va face astfel încât cel ce este ascultător să iasă bine în orice împrejurare. De aceea Părintele Sofronie subliniază în scrierile sale că monahul acela care îi răspunde stareţului şi îi reproşează că poruncile lui nu sunt corecte este în afara înţelesului adevărat al monahismului. În esenţă, misiunea stareţului nu este decât aceea de a explica ucenicilor lucrurile pe care, din pricina lipsei de experienţă, nu le înţeleg. Din păcate însă, de mult ori, stareţul este nevoit să arate o faţă aspră şi să pară sever, din pricina nesimţirii duhovniceşti a ucenicilor. Din păcate, atunci când călugărul nu este cu băgare de seamă, apare nesimţirea duhovnicească. Aşa cum trupul leşină şi nu mai simte nimic, tot aşa se întâmplă şi cu sufletul monahului: lipotimie spirituală. De aceea, pentru trezirea ucenicilor, stareţul trebuie să-i înveţe mereu. Egumenul care nu ţine zilnic cuvânt de folos monahilor săi va da socoteală lui Dumnezeu. Stareţul nu trebuie să se mulţumească numai cu relaţia personală din timpul spovedaniei, ci să ţină şi cuvânt de învăţătură.

Vedeţi, Sf. Teodor Studitul tot timpul ţinea cateheze monahilor săi. Sf. Apostol Pavel spune: „Nouă nu ne este greu să vă dăm cuvânt…” Acest cuvânt pe care îl ţine stareţul este o taină dumnezeiască. Vedeţi, de multe ori monahul citeşte şi studiază scrierile duhovniceşti. Însă studiul acesta individual nu este decât o picătură de apă în ocean în comparaţie cu cuvântul de învăţătură al stareţului. Deoarece stareţul este organ oficial al harului. Vedeţi, toţi Bătrânii din vechime, chiar şi cei contemporani, Părintele Sofronie de la Essex şi Gheronda Iosif, Bătrânul nostru, ţineau cuvânt de folos ucenicilor. Iar această predanie o continuăm şi noi. Chiar şi la trapeză se pot face comentarii. Desigur, foloseşte şi simpla citire din timpul mesei, însă comentariile stareţului au alt răsunet în inima monahului, mai puternic.

Iar când vă nevoiţi întru cele duhovniceşti, s-o faceţi cu bucurie, cu entuziasm, căci aceasta vă va da râvnă spre a-L dori pe Dumnezeu. Îndeosebi ajută foarte mult Sf. Liturghie făcută zilnic la mănăstire. Îmi aduc aminte că Părintele Sofronie îmi spunea că astăzi călugării nu mai au puterea trăirii unei vieţi isihaste, însă această lipsă este suplinită de Sf. Liturghie.

Părintele Melhisedec: Când râvna se toceşte, cum se poate ascuţi?

Arhim. Efrem: Prin pocăinţă. Ieri, Părintele Rafael Noica mi-a spus că mântuirea noastră este iadul. A gândi astfel înseamnă pocăinţă, înseamnă osândire de sine. Are mare putere cuvântul spus de Hristos Sf. Siluan: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Astfel, monahul neîncetat se osândeşte pe sine, nădăjduind însă în Dumnezeu. Vedeţi, Sf. Apostol Petru i-a zis Domnului: „Doamne, toată noaptea ne-am ostenit şi nu am prins nimic”. Iar Hristos le-a răspuns: „Aruncaţi mrejele în partea dreaptă a corabiei şi veţi afla”. Şi atât de mulţi peşti au prins, încât se rupeau mrejele. Iar Sf. Petru i-a zis: „Doamne, pentru cuvântul Tău am aruncat mrejele”, iar apoi „Doamne, ieşi de la mine că sunt om păcătos”. Aşadar, îndată ce sufletul este cercetat de harul dumnezeiesc, acesta trăieşte un sentiment de nevrednicie. Harul îl face să-şi simtă starea de păcătoşenie. Iar când spunea Sf. Apostol Pavel că „sunt cel mai mic dintre Apostoli” nu rostea cuvinte goale, ci trăia sentimentul că este ultimul dintre oameni. Iar aceasta este smerenia.

Părinţilor, harul nu se odihneşte decât într-un suflet smerit. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, veşmântul lui Dumnezeu. De multe ori spunem rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Se întâmplă ca peste puţin timp un frate să ne ocărască, iar noi să ne revoltăm. Păi tocmai asta am cerut! Milostivirea lui Dumnezeu pe care o cerem este tocmai prilejul de smerenie care ni se oferă.

Părintele Melhisedec: Poate ne mai spune Părintele câteva cuvinte despre osândire, pentru că ai tendinţa să pici în imaginaţie: îţi imaginezi iadul, şi aşa mai departe. Cum trăiau Sf. Părinţi osândirea de sine? Pentru că am văzut monahi care spun: „Eu sunt păcătos, eu sunt prost”, iar dacă îi spui ceva sau îl ocărăşti, nu rabdă.

Arhim. Efrem: E o smerenie prefăcută. Îmi aduc aminte că la Părintele Porfirie a venit odată o călugăriţă care avea un caracter înclinat spre tristeţe. Această monahie, pentru a încerca şi ea să lucreze virtutea—după înţelegerea salbă pe care o avea—se osândea pe sine cu asprime. Din pricina aceasta însă ajunsese la deznădejde. Părintele Porfirie, îndată ce zărit-o, fără ca ea să fi apucat a-i vorbi despre necazul său, i-a zis: „Ţie aducerea aminte de moarte nu-ţi este de folos, să n-o mai încerci”.

Ne vom osândi pe noi înşine, însă totul cu sfătuirea stareţului. El îţi va spune până unde te poţi întinde. Noi am avut un frate care plângea foarte mult, încă nu atât din virtute, cât din sentimentalism. Din pricina aceasta avea mereu mari dureri de cap. L-am sfătuit să plângă până la o anumită limită, iar acum şi-a revenit. I-am spus să nu se gândească la moarte, ci să mediteze mereu la nădejdea în Dumnezeu. Astfel acum se roagă cu multă râvnă şi rugăciunea îi aduce multă bucurie duhovnicească. De aceea, vedeţi, trebuie să avem în toate îndrumător. Stareţul este acela care ne trasează linia pe care vom merge, fiecare pe drumul dictat de caracterul său. Stareţul nu-i va sfătui pe toţi la fel, ci una îi va spune lui Nicodim, alta lui Irineu şi alta lui Vasile virtuţile, într-adevăr, sunt pentru toţi, însă fiecare are o altă cale de dobândire a virtuţii. Fiecare este o persoană, irepetabilă.

PS  Siluan: Dacă ne poate spune Părintele ceva despre discreţia duhovnicească în ceea ce priveşte cuvântul pe care îl primeşte fiecare de la stareţ.

Arhim. Efrem: Nu este corect ca monahii să discute între ei sfaturile pe care le primesc de la stareţ sau de la duhovnic. Întâlnirea ucenic-părinte duhovnicesc este tainică şi nu este permis a se dezvălui altora.

Ne iertaţi însă, trebuie să ne oprim aici, căci timpul a trecut. Vă rog să vă rugaţi pentru noi pentru că avem nevoie de rugăciunile voastre. Noi, pe cât putem, vă vom pomeni la rândul nostru şi, dacă vrea Dumnezeu, ne vom revedea.

Părintele Melhisedec: Mulţumim Domnului şi Părintelui Stareţ şi îl mai aşteptăm în mijlocul nostru.