Viaţa duhovnicească şi Teologia trăitoare

Mănăstirea constituie pentru monahii nevoitori un laborator al virtuţilor şi al remodelării caracterului. Un monah care a fost atras de Tatăl cel Ceresc (vezi. In. 6,44) părăseşte lumea şi prin îndepărtarea şi înstrăinarea de cele ale lumii, aşează prima temelie a vieţii monahale. La tunderea lui, monahul făgăduieşte înaintea stareţului, a întregii obşti, dar şi înaintea lui Hristos şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – care este naşa de călugărie a   monahilor, Egumena Sfântului Munte – să vieţuiască în ascultare, feciorie şi neagonisire.

Ceea ce caracterizează în principal monahismul este ascultarea. Fără ascultare nu există monahism. Monahii se predau pe sine de bună voie stareţului care este în locul  şi chipul lui Hristos. Prin ascultare, ei îşi omoară voia proprie, se eliberează de patimi şi devin smeriţi, harul dumnezeiesc prefăcându-le astfel sufletul în templul al lui Dumnezeu (vezi I Cor. 3,16). Având prezenţa harului dumnezeiesc neîncetată şi simţită în sufletul lor, devin «teologi trăitori» căci un teolog adevărat este acela căruia, înlăuntrul lui, «îi vorbeşte» Dumnezeu Cuvântul. Mănăstirile care se găsesc în afara lumii erau caracterizate întotdeauna ca unversităţi ale pustiei. În ele este predată ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor, aşa cum menţionează Grigorie Teologul, adică calea ce duce la vindecarea sufletului, a personalităţii umane.

Scopul principal al monahului şi toată nevoinţa vieţii lui de asceză urmăreşte sfinţenia sa întru Hristos. Orice monah dobândeşte experienţa   înaintării sale duhovniceşti în măsura împărtăşirii sale de harul dumnezeiesc.

Monahul din chinovie (coenobium) încearcă să împlinească cuvântul lui Hristos «Cela ce va să fie întâiul, să fie mai pre urmă de toţi, şi tuturor slujitor» (Mc. 9,35). Astfel, această slujire în duh de smerenie şi dragoste asigură nu doar o  împreună-vieţuire în pace a monahilor, dar şi dobândirea darurilor dumnezeieşti. Chinovia este numită «rai pământesc», fapt pentru care, încă de la prima vizită, orice pelerin poate vedea caracterul hristic reflectat pe chipurile liniştite ale monahilor, ale celor ce duc «lupta cea bună» (I Tim. 6,12)

În mănăstiri este trăită tradiţia patristică, aşa cum au trasat-o sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre. Monahul aghiorit, şi mai ales cel aflat sub îndrumarea unui părinte experimentat, având duhul discernământului, are premizele pentru a împlini şi trăi desăvârşirea Evangheliei.