Ο aşezare creştină din secolul al IV-lea d.Hr. din Egipt

Ediţia de limbă engleză a cotidianului egiptean Almasry Alyoum anunţă că arheologii au descoperit un sit istoric creştin din secolul al IV-lea din regiunea Ain al-Sabil. Cercetările au fost confirmate de Consiliul Suprem al Antichităţilor din Egipt.

„Niciodată nu am făcut săpături în Ain al-Sabil înainte de aceasta”  a declarat Mostafa Amin, Secretarul General al Consiliului. „Poate că vom descoperi alte vestigii ce se vor adăuga celorlalte comori arheologice egiptene”.

Mohsen Ali, directorul Autorităţii Antichităţilor Islamice şi Copte a menţionat că cercetătorii au descoperit o casă mare, cu o sală centrală, dormitoare, o bucătărie cu cuptor şi o scară. Monede de bronz şi oale de lut au fost găsite în acelaşi loc. Dar cea mai importantă descoperire a fost o basilică creştină înconjurată de locuinţe pentru preoţi.

Biserica Ortodoxă din Africa îşi are originea în propovăduirea Sfântului Apostol Marcu, care a înfiinţat biserica din Alexandria în anul 42 d.Hr. sau în jurul acestuia. Spre sfârşitul secolului al II-lea, creştinismul s-a împrăştiat rapid printre egiptenii nativi, iar scripturile şi textele liturgice au fost traduse în câteva limbaje vernaculare. Odată cu înfiinţarea Şcolii Catehetice Alexandriene, Alexandria a devenit un centru intelectual important şi pentru creştinism.

Persecuţiile care au avut loc în secolul al III-lea au dus la naşterea mişcării monastice. Sfinţii Antonie şi Pahomie au organizat şi stabilit regulile vieţii monahale, care s-au împrăştiat ulterior din Egipt în toată lumea creştină.

În secolul al IV-lea, Africa a fost scena controverselor teologice care au marcat istoria Creştinătăţii. Învăţăturile lui Arie au fost respinse de Sfântul Atanasie şi iar Sinodul I Ecumenic a fost convocat în anul 325, la Niceea, pentru a da un răspuns acestei controverse, cu toate că era vorba de o dispută teologică doctrinală africană locală. Rezultatul este cunoscut sub forma Crezului de la Niceea, care, ulterior, a fost extins şi a devenit Simbolul de Credinţă.

După condamnarea eutihianismului şi a patriarhului Dioscor al Alexandriei la Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451), în Egipt s-a produs scindarea Bisericii: unii au acceptat învăţăturile sinodului, alţii nu. Fiecare grup a încercat să preia controlul Bisericii şi şi-a numit candidaţii Papă şi Patriarh. Ulterior, în secolul al VI-lea, împărţirea a devenit schismă şi de atunci există papi şi patriarhi calcedonieni („melchiţi” sau „greci”) şi necalcedonieni (Copţi).

În al VII-lea, arabii musulmani au invadat Nordul Africii şi l-au cucerit ceea ce a făcut ca creştinii, după 300 de ani de libertate, să devină cetăţeni de rangul doi. Atunci, Patriarhia Ortodoxă de Alexandria, la fel ca şi cele ale Antiohiei şi Ierusalimului, nu puteau face prea multe decât să aştepte. În secolul al XIX-lea, lucrurile au început să se schimbe. Un mare număr de greci s-a stabilit în Alexandria, ceea ce a ajutat la revitalizarea bisericii de acolo. De asemenea, comercianţi greci şi sirieni au început să se stabilească şi în alte părţi ale Africii, înfiinţând comunităţi ortodoxe. În acelaşi timp, misionari apuseni, atât romano-catolici cât şi protestanţi, au început misiuni în Africa Sub-sahariană. Cu toate acestea, unii africani, care au început să studieze istoria creştinismului, au descoperit că Biserica Ortodoxă era cea originală, şi astfel au dorit să se convertească la Ortodoxie. Grupuri diferite din estul şi din vestul Africii au făcut această descoperire în mod independent una faţă de alta şi au dorit să adere la Patriarhia Alexandriei. Acest fapt a dus la o creştere importantă a credincioşilor ortodocşi din jurul Lacului Victoria, în Uganda, Kenya şi Tanzania şi, mai târziu, şi în alte părţi ale Africii, în special în a doua jumătate a secolului XX.