Cazul Efrem

Mănăstirea Vatopedu, din Sfîntul Munte Athos, trece printr-o grea încercare, din care ne rugăm să iasă întărită: Stareţul acesteia, Părintele Efrem, a fost încarcerat preventiv. Acuzaţiile sînt cele cunoscute, şi aici lăsăm justiţia greacă să facă lumină, însă atît cît am cercetat, este departe ceea ce se declară în presă – avidă de a terfeli demnitatea unui lider creştin – de realitatea curentă.  Problemele de patrimoniu în legătură cu un teren şi un lac, certificate de hrisoave şi acceptate de mai multe guverne greceşti cu componenţe diferite, s-au folosit ulterior, în mod turpid, în lupta politică internă. Chestiunea aceasta a fost, dintru început, instrumentată.

Cert este că măsura arestării preventive a unui Stareţ în zilele Crăciunului – deşi ancheta ţine de cîţiva ani, iar Părintele Efrem a plecat de mai multe ori din Sfîntul Munte fără să se gîndească vreodată să-şi părăsească obştea ca să se sustragă urmăririi penale – face din acest act o silnicie, un abuz de putere fără mască, un act voit provocator. De asemenea, nu este de înţeles cum o speţă de drept civil a fost trecută în penal. Motivaţiile pămînteşti ale acestuia ţin de dorinţa autorităţilor greceşti de a abate atenţia de la problemele grave cu care se confruntă ţara, dar şi de posibile implicaţii internaţionale, dată fiind misiunea Părintelui în Rusia, unde a purtat recent Sfîntul Brîu al Maicii Domnului (una dintre cele mai preţioase relicve ale mănăstirii şi ale lumii ortodoxe în general), şocul acestei vizite fiind resimţit de tot poporul pravoslavnic. Acest fapt  a făcut conducerea actuală a Rusiei  să-l primească pe Părinte la cel mai înalt nivel. Evident că Părintele Stareţ, grec cipriot fiind, a cerut sprijinul economic al Rusiei pentru o Grecie în colaps economic, iar acest ajutor a fost promis de Vladimir Putin însuşi. E posibil ca acest gest să fi deranjat anumite cercuri de interese, care au determinat şi urgentat încarcerarea Stareţului Efrem, pentru că se doreşte o Grecie zdrobită, incapabilă să-şi mai hotărască propriul destin.

Prin aceste gînduri fac un gest de mărturisire: l-am cunoscut pe Părintele Stareţ Efrem şi am văzut lucrarea pe care o face în Sfînta Mănăstire Vatopedu. Toate drumurile pe care le-am făcut în Athos au trecut pe la această mănăstire, de care sînt prins cu multe legături sufleteşti. În mozaicul etnic – unic în Sfîntul Munte – pe care l-a alcătuit Stareţul de la Vatopedu, românii au un rol major, fiind probabil al doilea neam ca prezenţă în mănăstire – au fost mereu peste 10 monahi români în obştea de aproximativ 120 de vieţuitori. Doi dintre ei mi-au fost prieteni înainte de a pleca în oastea vatopedină, pe alţii i-am îndrăgit pe parcurs, la faţa locului, prin vizitele din fiecare an pe care le fac, astfel că gîndul îmi este călăuzit adeseori de dragostea ce le-o port. Şi ştiu – iar aceasta mă întăreşte – că primesc putere de la rugăciunile lor.  Sînt legat şi de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului – Pantanassa – ale cărei puteri harice mi-au fost arătate înainte de a pune piciorul în Athos, chiar la Bucureşti, atunci cînd Părintele Stareţ, escortat de cîţiva monahi, a adus spre închinare o copie pictată în atelierele mănăstirii şi donată obştii de la paraclisul Universităţii Bucureşti – Biserica Rusă.

Despre  Părintele Stareţ Efrem am crezut iniţial că este doar un mare teolog şi un excepţional organizator. Dumnezeu a vrut să-mi risipească într-un mod neaşteptat neputinţa de a vedea în el sfinţenia: eram în curte, după masă, şi Părintele m-a chemat, dîndu-mi un sfat duhovnicesc ce ţine de o intimitate sufletească pe care nimeni nu ar fi avut cum să o ştie, în afară de Dumnezeu.  Apoi dovezi ale vederii sale duhovniceşti s-au înmulţit, făcîndu-mă să mă căiesc de neputinţele mele. Nu ar fi putut să facă din Vatopedu cea mai importantă mănăstire a Ortodoxiei la această dată, cu o forţă de iradiere nemaiîntîlnită în ultimele decenii, dacă ar fi lipsit tăria şi prisosul harului.

Cine nu a cunoscut slujbele vatopedine, mai ales la hram sau la marile praznice, a pierdut ceva din străvederea spectacolului ceresc, de Slavă a Sfintei Treimi. În biserica mare se simte păstrată puterea imperială a Bizanţului (aşa cum se simte de la intrarea în mănăstire, de altfel), unde fastul are rolul de ghidaj în dezvăluirea Lumii Cereşti: psalţii reputaţi în spaţiul ortodox, straiele, gestul ritual, pictura de mai multe epoci şi şcoli, printre care şi a lui Panselinos, pavimentul şi mozaicurile rămase de peste 1000 de ani, sutele de candele şi lumânări aprinse, tămâia fabricată în mănăstire, toată această compoziţie mistică te face să preguşti din bunătăţile Raiului. Sînt zile în care, după Utrenie, monahii împreună cu pelerinii roiesc înspre paraclisele din cetatea mănăstirii – in jur de 10, majoritatea active – unde se ţine slujba Sfintei Liturghii, ce se propagă precum lumina în Sfintele Paşti. Pravila zilnică a monahilor este rînduită de Stareţ, şi o vedem care este, dată fiind marea sa dragoste pentru Sfîntul Grigorie Palama: chiar ieşiţi din chilii, monahii trec pe lîngă tine repetînd, ca într-un zumzet permanent, rugăciunea inimii. Zilnic, zeci, uneori sute de pelerini sînt nu numai ospătaţi duhovniceşte, dar şi trupeşte, cazaţi şi hrăniţi cu acea dragoste covîrşitoare faţă de cei invitaţi să le stea în mănăstire, cu acea filoxenie neostentativă, firească, de care beneficiază atît ortodocşii, cît şi heterodocşii veniţi cu inimă bună.

Este o mănăstire care a înflorit de la an la an, vizibil şi spectaculos, din 1990, de cînd a fost preluată, în ruine, de un „desant” monahicesc ce-l avea ca duhovnic pe Părintele Iosif Vatopedinul. Mica obşte îl punea ca prim Stareţ, după o lungă perioadă de decădere din pricina modului idioritmic (individual) de vieţuire, pe Părintele Efrem, care a început o reconstrucţie nu numai a mănăstirii, dar şi a ideii de obşte mănăstirească. Acum lavra este în plină eflorescenţă şi poartă pecetea duhovnicească a Stareţului ei.

Aici stă, de fapt, cheia „cazului Efrem”, în afara aspectelor lumeşti:  mănăstirea aflată sub ascultarea sa a irumpt în lume, amprentînd-o cu puterea dată de Sfînta Cruce în numele Sfintei Treimi şi sub ocrotirea Maicii Domnului. Această lucrare cu perspectivă eshatologică nu putea să nu întărîte pe diavol, care îşi vedea puterile slăbite şi, implicit,  ameninţată dominaţia. Cum să lase el asemenea lucrare să hrăneasca o lume în care desacralizarea este normă, iar Adevărul este eliminat din viaţa cetăţii, făcînd din oameni nişte indivizi gregari, obedienţi faţă de ideologii şi utopii în care Hristos este principalul obstacol? A început, aşadar, să acţioneze prin cozile de topor, aruncînd în spatele unui om cu viaţă sfîntă cele mai insidioase defăimări, doar-doar o să se prindă ceva în erodata conştiinţă publică grecească (şi nu numai). Prin lapidarea morală şi publică a Părintelui se doreşte slăbirea încrederii oamenilor în Ortodoxie, iar asta prinde mai ales la o majoritate care vede în mănăstiri un fenomen turistic mai degrabă decît o realitate de credinţă vie. S-a lovit, deci, în punctul tare al Sfîntului Munte, în încercarea evidentă de a săpa la  izbînda în lume a acestei mănăstiri din ultimii ani şi la sensul ei proniator. Probabil că nu se vor opri aici, iar demantelarea monahismului athonit se va încerca să fie continuată fără scrupule, aşa cum a fost pornită.

Scriind aceste rînduri, mă gîndeam, la răstimpuri, ce merit am eu, un nevrednic oarecare, să dau mărturie pentru un om pe care îl văd precum un leu duhovnicesc, care îşi păstrează măreţia chiar dacă diavolul se chinuie să-l ţină între zăbrele? Am făcut-o la îndemnul unui bun prieten şi pentru că sînt momente în care este o necuviinţă să taci. Căci dacă noi, spune Domnul Hristos, cei care ştim, „vom tăcea, atunci pietrele vor striga” (Luca 19, 40)

Aceasta îmi dă putere să strig: Vai ţie, Grecie, care îţi prigoneşti sfinţii în vreme de libertate! Pentru că, din această lovitură dată unui om al lui Dumnezeu, Părintele Efrem şi obştea sa vor ieşi încununaţi de Slava Domnului – aşa cum au ieşit toţi mărturisitorii, de la Sfîntul Ştefan pînă astăzi. În schimb, prigonitorii vor avea parte numai de necinstire. Ştim că Părintele Stareţ se roagă pentru persecutorii săi, care nu vor să ştie ce înseamnă cuvintele: “Mai bine era să nu se fi născut…”

Dumnezeu să se milostivească şi să dea bine prisositor peste răutatea noastră.