Dreptate omenească versus sfinţenie dumnezeiască

Vestea arestării „preventive” a Egumenului Efrem al Mănăstirii Vatopedi a provocat în întreaga lume ortodoxă o stare de năuceală urmată de alta, produsă de mulţimea luărilor de poziţie şi a comunicatelor dintre cele mai neaşteptate.

Prima uluire, mai ales în cazul românilor, care cunoşteau prea puţin sau chiar deloc istoria scandalului vechi de aproape 4 ani, a fost cu grijă potenţată de servirea veştii tocmai în seara de Ajun. Satisfacţia nedisimulată şi aerul de indignare cu care mas-media românească a anunţat într-un moment atât de sfânt o asemenea veste au avut efectul, scontat de bună seamă, al unei găleţi de lături vărsate peste masa de Praznic a familiilor ortodoxe.

Modul şocant în care românilor le-a fost oferită vestea, suficient de şocantă în ea înseşi, a reuşit suspendarea brumei de gândire critică şi de bun simţ la unii din conaţionalii noştri. Aşa se face că se puteau auzi din gura unor persoane necalificate juridic şi incalificabile moral verdicte contra „inculpatului”, desluşiri ale semnelor urgiei dumnezeieşti care vine peste el, peste Athos, peste călugări, peste Biserică. De fapt, situând inepţiile într-un context geopolitic mai larg, ne putem întreba dacă e o pură întâmplare faptul că în altă ţară ortodoxă, Bulgaria, s-a anunţat cu mare pompă tot de Crăciun demararea dosariadei pentru membrii clerului.

Încrucişarea declaraţiilor de presă, a luărilor de poziţie, a comunicatelor la cel mai înalt nivel politic este însă şi mai năucitoare.

Dar există, poate, un motiv pentru care verdictul anunţat nu trebuie să ne mire chiar atât de mult: în privinţa gafelor juridice Athena are tradiţie! Patria primei democraţii din lume e totodată şi patria celei mai faimoase gafe juridice din istorie: cazul Socrate, condamnat la moarte pentru că învăţa tinerii să pună pe primul plan virtutea! Poate că aceiaşi demoni ai nedreptăţii, care în urmă cu 2400 de ani au dezechilibrat dreapta cumpănă a minţii judecătorilor din Areopag, îşi fac treaba şi acum, insuflând urmaşilor acelora hotărârea arestării „preventive” a lui Gheronda Efrem. Din cei 32 de persoane cercetate în „dosarul Vatopedi” numai el este atât de primejdios încât, neştiind la ce să te aştepţi din parte-i, trebuie să previi cine ştie ce monstruozităţi, şi de aceea, preventiv, îl arestezi. De bună seamă că argumentele prevenţiei sunt atât de constrângătoare, încât cuvintele vechi de două milenii ale lui Socrate par rostite tocmai în faţa judecătorilor de acum ai lui Gheronda: „Nu ştiu, bărbaţi ai Athenei, cum veţi fi fost înrâuriţi de pârâtorii mei, însă eu ascultându-i, mai că mi-am uitat de mine însumi, atât de convingător au vorbit. Şi cu toate acestea, la drept vorbind, n-au spus nimic adevărat!”

În acest context sumbru al oratoriei fără fond şi al sofismelor alunecoase totul conduce la imaginea ridicolă a unui cioban ce pune botniţă la miei în vreme ce lupii îi sfâşie turma! Cu sau fără această insuflare demonică, ridicolul în care justiţia elenă s-a băgat singură rămâne şi ne face să o socotim nu numai oarbă ci şi uitucă, neînsuşindu-şi avertismentul  celeilalte victime faimoase ale „dreptăţii” din Areopag, făcând ca, în ochii lumii, acest ridicol să se reverse şi peste nobila patrie a înţelepciunii: „Bărbaţi ai Athenei, în schimbul câtorva ani din viaţa mea, veţi dobândi faima şi veţi da prilejul să se spună, de către oricine va voi să ocărască statul nostru, cum că aţi omorât un om înţelept”.

Faţă de această stare dureroasă a lucrurilor, condensată într-un singur cuvânt, epitetul „preventivă”, nu putem să nu observăm anumite nuanţe ale comunicatelor oficiale şi să nu tragem concluzii din ele. Aşa, bunăoară, Patriarhul Chiril al Rusiei, în scrisoarea Sanctităţii Sale către preşedintele Greciei, spune că nu contestă jurisdicţia justiţiei greceşti, dar este cu totul nedumerit „de aplicarea detenţiei preventive înainte de cercetarea judiciară a cazului pe fond al unui monah care nu constituie o ameninţare pentru societate şi care şi-a exprimat în mod repetat bunăvoinţa de a colabora în ceea ce priveşte ancheta”. Specificând doar jurisdicţia justiţiei elene, Sanctitatea Sa ne lasă, cu amărăciune, să înţelegem că are dubii în ce priveşte imparţialitatea acesteia!

Dar adevăratul capitol al scandalului din care creştinii au numai de câştigat şi de învăţat în drumul lor spre sfinţenie este însăşi victima: Gheronda Efrem şi obştea sa. Deşi medicii i-au cerut să se interneze în spital, Gheronda Efrem a ales temniţa. Citind această veste nu mi-am putut opri asocierea spontană cu Sfântul Ignatie Teoforul care, dus prizonier la Roma, le scrie creştinilor de acolo rugându-i să nu facă nimic pentru a-l elibera: „că bun lucru este a apune din lume spre Dumnezeu, pentru a răsări în Dumnezeu”. Aşa cum paradoxul a făcut ca peştera şi ieslea din Betleem să fie socotite de creştini palat împărătesc, tot aşa celula de acum a lui Gheronda Efrem este, cu siguranţă, plină de har şi de cercetare dumnezeiască.

Agitaţiei, uneori panicarde, uneori cu iz ameninţător şi răzbunător pe care o vădesc câţiva dintre foarte numeroşii apărători ai lui Gheronda, acesta le opune o seninătate, o măreţie, o nobleţe şi o adâncă linişte care întrupează „cu asupra de măsură” asumarea prin credinţă, până la ultima iotă şi cirtă, a Evangheliei. La fel, este  cu neputinţă să găsim vreo urmă de ranchiună, de răzbunare, de mânie sau de ură în atitudinea obştii sale vatopedine, dovadă că învăţătura cu fapta e cea mai bună lecţie pentru fiii săi care „ridică împreună cu el crucea martiriului cu credinţă şi nădejde”. De aceea putem spune că lor li s-a dăruit „nu numai să creadă în Hristos, ci să şi pătimească pentru El”

Din aceste lucruri, tăcut dar strălucit ilustrate de Gheronda şi de obştea sa, avem noi creştinii de învăţat. Se dovedeşte, iarăşi şi iarăşi, că monahismul aghiorit este şi astăzi dascăl al adevăratei evlavii creştineşti: şi în vreme de pace, şi în vreme de luptă, şi la prăznuire şi la prigoană, şi cu cuvântul, şi cu fapta. De aceea şi merită cu prisosinţă cinstirea pe care i-o dă poporul lui Dumnezeu, iar Athosul se arată şi acum, „căminul virtuţii”, cum era numit în veacul XIV de Sfântul Grigorie Palama (el însuşi închis pentru vreo patru ani!), grădină a Preacuratei şi nebiruitei Fecioare Maria.

Aceste din urmă consideraţii au un temei simplu, uşor accesibil oricui: chipul părintelui Efrem şi declaraţiile obştii sale. Ubicuitatea internetului face ca imagini „vechi” de numai câteva minute să ajungă de îndată în orice loc de pe glob. De aceea nu va fi greu pentru nimeni să ia aminte la chipul lui Gheronda Efrem cel prigonit, „înlănţuitul lui Iisus Hristos”, care, asemeni ilustrului episcop al Antiohiei din veacul doi, se îndreaptă de bună voie spre temniţă, deşi ar fi putut alege căldurica patului de spital.

Priviţi-i chipul, creştini ortodocşi de pretutindenea şi veţi înţelege că prigonitorii n-au ce să-i facă celui care s-a lepădat deja, acum mai bine de trei zeci de ani, de libertatea şi de voia sa punându-le în mâinile Stareţului său, Gheronda Iosif Vatopedinul. Priviţi-i chipul, creştini ortodocşi de pretutindenea şi absorbiţi de acolo pace, linişte şi credinţă în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Priviţi-i chipul şi ruşinaţi-vă pentru necredinţa, îndoielile şi compromisurile din mărunta, mizera viaţă pământească. Priviţi-i chipul şi voi, prigonitorilor, şi poate veţi înţelege cândva că Dumnezeu este iubire, că nu ţine minte răul, că vă poate primi şi pe voi, şi luaţi de acolo curajul pocăinţei.

Indiferent de rezultatele, oricum relative, ale dreptăţii omeneşti, lecţia profundă a acestor evenimente cu care cineva a avut grijă să ne îndurereze Crăciunul rămâne dincolo de contingenţa întâmplărilor şi dezvăluie sfinţenia lui Dumnezeu în oamenii Lui.  De aceea, oricare ar fi sfârşitul „cercetărilor”, nimic nu va mai fi ca înainte. Nici pentru Gheronda Efrem, nici pentru obştea sa, nici pentru Athos, nici pentru anchetatori. Dumnezeu va deschide înaintea fiecăruia alte zări. Şi fericit este acela care le va înţelege şi va călători spre ele. „Mergi prin strălucire, spre lumină, Iacove” zice Prorocul, iar Gheronda Efrem şi obştea lui se dovedesc de pe acum făcând din plin această călătorie martirică a sfinţeniei.