Expozitia “Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare. De la facere la… refacere” la Muzeul National de Istorie a Romaniei

Muzeul Naţional de Istorie a României a dat startul expoziţiilor temporare la început de an, inaugurând expoziţia „Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare. De la facere la… refacere”, joi, 12 ianuarie 2012, la sediul muzeului din Calea Victoriei nr.12, în prezenţa domnului director general dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu. Data vernisajului nu este întâmplător aleasă fiind legată de unul din momentele glorioase ale domniei lui Ştefan cel Mare – strălucita victorie obţinută asupra otomanilor, la Vaslui, pe 10 ianuarie 1475.

După ce anul trecut a fost expus pentru prima dată, după aproape un deceniu, la Muzeul Naţional de Istorie a României, stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost găzduit, pentru câteva săptămâni la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei de la Chişinău, apoi la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova – Ploieşti. Expoziţia de la Chişinău a fost marcată de un număr record de vizitatori care au trecut pragul muzeului de la Chişinău.

Dacă în luna iulie a anului 2011 stindardul era expus în cadrul proiectului „Exponatul lunii” (deci, într-o formulă muzeistică foarte restrânsă), cercetările ulterioare şi rigorile tehnice, impuse de itinerarea peste hotare, au făcut posibilă realizarea, în jurul acestei capodopere a broderiei bizantine târzii, a unei extrem de interesante expoziţii.

Cercetătorii muzeului nu s-au mulţumit doar cu puţinul care se ştia despre stindard, ci au întreprins o cercetare amănunţită, în urma căreia s-a putut reconstitui fascinanta istorie a descoperirii şi readucerii în atenţia comunităţii ştiinţifice (şi nu numai), la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, a stindardului aflat atunci la Mânăstirea Zografu.

Situată în partea nord-vestică a peninsulei athonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). În 1436, mănăstirea Zografu a fost arsă de catolici, de cavalerii din insula Rodos a Sfântului Ioan Ierusalimiteanul, care, asemenea catalanilor, au făcut mult rău mănăstirilor din Sfântul Munte. Ştefan cel Mare, domnul Ţării Moldovei (1457-1504), este cel ce a rezidit şi a întemeiat din nou Sfânta Mănăstire Zografu, precum o dovedesc două documente: primul, din 10 mai 1466, în care Ştefan Vodă se numeşte ctitor al sfintei mănăstiri, dându-i un ajutor anual de 100 de galbeni ungureşti, şi al doilea, din 13 septembrie 1471, prin care Ştefan Vodă dă spitalului (bolniţei) întemeiat de el un ajutor de 500 de aspri pe tot anul. În anul 1495, Ştefan Vodă a făcut şi trapeza sfintei mănăstiri.

În anul 1500 Ştefan cel Mare a dăruit ctitoriei sale, mănăstirea Zografu, un steag reprezentându-l pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Inscripţia de pe acest steag, prin cuprinsul ei, ne arată că este un steag bisericesc. După canon, steagul bisericesc, cunoscut în genere sub denumirea slavă de prapor, reprezintă pe faţa întâi Botezul Domnului sau Învierea Domnului, iar pe faţa a doua hramul respectiv al sfintei biserici. Steagul bisericesc poartă crucea şi a apărut din timpul împăratului Constantin cel Mare. Informaţii preţioase cu privire la steagul bisericesc găsim la vestitul istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea († 340).

Precum spun călugării de la mănăstirea Zografu, steagul dăruit de Ştefan cel Mare ctitoriei sale reprezenta pe faţa întâi, care s-a pierdut, Învierea Domnului, cu troparul respectiv în limba slavonă. Pe faţa a doua se află icoana Sfântului Gheorghe Purtătorul de biruinţă, ocrotitorul sfintei mănăstiri. Steagul are mărimea 1 metru lungime şi 90 cm lăţime. Icoana Sfân¬tului Gheorghe este artistic brodată, pe atlas roşu deschis, cu fire de aur şi argint şi mătase: albă, verde şi roşie. Haina deasupra cenuşie, bătând în verde. Haina dedesubt, verde. Aripile balaurului verzi. Sfântul Gheorghe este aşezat pe tron, pe o pernă roşie, trăgând spada din teacă şi zdrobind sub picioarele lui balaurul cu trei capete, ce se încolăceşte pe sub tron. Doi îngeri, coborând din cer, îi aduc: cel din dreapta o sabie; iar cel din stânga, un scut încrustat cu pietre scumpe, şi-i pun pe cap o frumoasă coroană cu nouă colţuri, împodobită şi ea cu două rânduri de pietre scumpe. În jurul capului sfântului şi pe marginea icoanei sale se află următoarea inscripţie în limba greacă: Sfântul Gheorghe din Capadocia. Icoana este încadrată pe margini de această inscripţie slavonească, în litere de aur:

„O, îndelung răbdătorule şi de biruinţă purtătorule, mare mucenice Gheorghe, cela ce la nevoi şi necazuri eşti grabnic apărător şi fierbinte ajutător, şi celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăminte a smeritului robului tău, a domnului Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei; şi-l păzeşte pe el neatins în acest veac şi în cel viitor, (ni rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, casate proslăvim pe tine în veci, amin! Şi s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al domniei lui anul al 43-lea”

Tradiţia mănăstirii spune că steagul acesta a fost ţesut de mâna Domniţei Elena, fiica lui Ştefan Voievod.

„Cel mai preţios odor” donat de domnitorii români la Athos, steagul a rămas la Zografu nu mai puţin de 417 ani. În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a „recuperat” praporul de la Mănăstirea Zografu.

Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cu câţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, a oferit lăcaşului o sută de mii de franci pentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari!

Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-a avut România, Ion I. C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: „Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.

La 4 martie 1917, prin ministrul României la Atena, Nicolae N. Filodor, a comunicat MAS personal vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare. „Existenţa acestui drapel, care are o inscripţie, este cunoscută Academiei Române.” În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan din Statul Major francez, din arma jandarmeriei, profesor de drept internaţional la Universitatea din Sorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui „preţios obiect care face parte din istoria naţională”.

Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodor expedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesia drapelului. La 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie.

La 25 martie, de Buna-Vestire, aveam într-adevăr o veste bună: consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica MAS că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu „Coroana României” în grad de comandor.

Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult, drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o „cutie de tenechea”, e adevărat sigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fost încredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze „acest preţios trofeu de aici la Iaşi”. Ţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale.

La 25 martie 1917, generalul Sarrail a comunicat Consulatului General Regal Român de la Salonic: „Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfel dorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bune sentimente”.

Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avem ştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, întreba MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, menţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, la 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.

În prezent, această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească, rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.

Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbol ortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani!

Toate acestea vor putea fi găsite în cadrul expoziţiei „Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare. De la facere la… refacere”, care este deschisă în perioada 12 ianuarie – 12 martie 2012 şi poate fi vizitată de miercuri până duminică între orele 9.00 – 17.00.

Pentru informaţii suplimentare puteţi să contactaţi: MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI, Secţia Relaţii Publice, Marketing Cultural, Educaţie Muzeală şi Organizare Expoziţii. Tel./fax. 021 – 311.33.56; Tel. 021 – 315.82.07 / int. 1008, 1015; E-mail: [email protected] http://www.mnir.ro, http://www.facebook.com/pages/MNIR, http://twitter.com/MNIR_.

Surse: www.mnir.ro, www.ziarullumina.ro, Pr. Stoica Nicolaescu, „Un prapor bisericesc dăruit de Ştefan cel Mare Mănăstirii Zografu”, în volumul „Din daniile lui Ştefan cel Mare făcute mănăstirii Zografu de la Sfântul Munte Athos”, Bucureşti, Imprime¬ria Naţională, 1938.