Despre mulţimea ispitelor, după Cuviosul Iosif Isihastul

Se numesc ispite[1] deoarece zămislesc cercare şi, potrivit [legilor] războiului nevăzut, ele se fac purtătoare de cunoaştere duhovnicească celor cu luare-aminte. Ispită este şi se numeşte orice piedică întâlnită în lupta noastră pentru credinţă şi cucernicie, când ne îngrijim să ne găsim sub ascultare faţă de Dumnezeu. După învăţătura Părinţilor, clasificarea ispitelor este diversă. Altele sunt ispitele celor care luptă să-şi adauge câştig şi înaintare în lupta lor; altele sunt ispitele celor extenuaţi şi lipsiţi de zel pentru a se păzi de cele vătămătoare şi periculoase; altele sunt ispitele celor moleşiţi şi adormiţi, ca să se trezească. Diferite sunt ispitele celor care se depărtează şi cad în înşelare, ca ei să se apropie din nou de Dumnezeu; în sfârşit, diferite sunt ispitele drepţilor şi prietenilor lui Dumnezeu, ca să moştenească făgăduinţele. Există şi ispite ale celor desăvârşiţi, îngăduite de Dumnezeu ca să se vădească aceştia în Biserică drept sprijin pentru credincioşi şi ca exemplu demn de urmat. Există şi alt fel de ispite ale celor desăvârşiţi, precum cele ale Domnului şi ale Apostolilor, Care au plinit legea părtăşiei cu lumea, purtând şi ispitele noastre.

Această lege a părtăşiei o plinesc şi Părinţii duhovniceşti care ridică greutatea slăbiciunilor copiilor lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi alte lupte, plinind nedesăvârşirile altora. După Părinţi, mai este încă un fel de părtăşie cu ispite străine: cel care judecă, se împărtăşeşte de ispitele celui judecat, cel care vorbeşte de rău, de ispitele celui vorbit de rău, cel care nedreptăţeşte, de ale celui nedreptăţit, mai ales atunci când cel nedreptăţit rabdă tenace paguba.

Aici ne referim la ispitele acelora care sunt încercaţi din pricina atenţiei şi a dispoziţiei mereu vii spre luptă duhovnicească, şi care, după socoteala Părinţilor, sunt: trândăvia, greutatea trupului, moliciunea, akedia, încurcarea minţii, ipohondria, adică lipsa curajului, întunecarea gândurilor, abandonarea ajutorului omenesc, restrângerea necesităţilor exterioare şi altele asemenea. Când toate acestea li se întâmplă, din îngăduinţa lui Dumnezeu, celor care străduiesc pe cale, apare simţământul părăsirii. Atunci începe să fie lovită însăşi credinţa, cea care îi întărea până atunci. În mod ascuns, însă, Harul îi mângâie, ca să nu-şi schimbe rânduiala de viaţă. Îi convinge că ispitele nu au venit din pricina lor, căci toate mărturisesc că nu au abandonat lupta cea bună. După problematizarea acestora şi mângâierea ascunsă a Harului, ei se întorc cu credinţă şi râvnă către Dumnezeu, Care are puterea să-i mântuiască, şi-I cad la picioare cu smerenie, cerând mântuirea; acesta este, de altfel, şi motivul pentru care au fost încercaţi. „Până aici, spun Părinţii, sunt ispitele pentru cei care înaintează şi se folosesc duhovniceşte”.

Celor care li se-ntâmplă să fie nepăsători cu rânduielile lor, ba mai trist, să cadă în trufie şi mândrie, ispitele sunt altele, mai dure, aşa precum în bolile grave este nevoie de intervenţii chirurgicale şi amputări. Demonii îi războiesc mai întâi pe faţă, cu mai multă obrăznicie şi încăpăţânare decât pot ei răbda. Mintea li se întunecă şi îşi pierd complet capacitatea de a discerne, iar demenţa şi gândurile neroade iau amploare, începe un război trupesc atât de puternic încât constrânge voinţa, este prezentă o mânie fără de pricini şi îndârjire întru voia proprie; la fel, dispoziţia spre certuri şi dispute din te miri ce – toate acestea sunt urmate de gânduri blasfemiatoare la adresa lui Dumnezeu, lipsa îndrăznelii în inimă, batjocorirea pe faţă sau pe ascuns de către demoni, lipsa oricărei reţineri faţă de pălăvrăgeli şi, în general, dorinţă faţă de lume şi cele deşarte. După aceea, ispite dure, greu de biruit, simptome ciudate şi neobişnuite de boală, răniri profunde, sărăcie şi părăsire nemaiîntâlnită şi de nemângâiat, tot felul de evenimente şi lucruri de nerezolvat care produc disperare şi teamă, căci inima este seacă de vreo nădejde. Toate acestea sunt mai degrabă consecinţe ale mândriei şi se petrec cu omul care s-a înşelat, care a crezut în el însuşi. Acestea sunt medicamente pentru vindecare, ca să se trezească, să se smerească şi să verse această fiere a pervertirii ruinătoare.

Aşa cum în cele ale Harului există mijloace auxiliare care ajută la dobândirea câştigului duhovnicesc, în timp şi în cantitate, aşa şi în ceea ce priveşte înşelarea, există anumiţi factori care contribuie la adâncirea şi la scăderea ei. În cele ale Harului, atunci când, cu ajutorul lui Hristos, cineva se avântă pe calea cea strâmtă şi povârnită a poruncilor şi adaugă efortului său smerenie şi zel întru slujirea dragostei, cresc receptivitatea faţă de Har şi luminarea. În ceea ce priveşte înşelarea, se întâmplă contrariul: dacă se adaugă nerăbdare şi cârtire, greutatea crucii se îndoieşte, ba chiar mai mult. Laşitatea şi lipsa nădejdii sunt printre cele mai cumplite chinuri ale războiului nevăzut. Acestea sunt îngăduite caracterelor dure şi fără smerenie ca o educaţie severă, pregustare a însăşi gheenei şi iadului, exemplu simţit al depărtării şi părăsirii de Dumnezeu. Atunci este nevoie de rugăciunile Sfinţilor şi mijlociri minunate, ca să se înmoaie inima. Este nevoie de multe rugăciuni şi lacrimi, pentru ca sufletul bolnav să intre iar în legătură cu Harul şi să se vindece – altfel, căderea în înşelare este inevitabilă, dacă nu chiar ieşirea din minţi şi catastrofa totală!

Cu adevărat fericită eşti, smerenie! Cel care este înţelept să păzească voile tale şi să înveţe bine îndreptările tale, ca să te dobândească deplin! Să te aibă tovarăş şi casnic şi tu să-i mergi înainte, dar şi să-i urmezi dinapoi pe toată calea vieţii lui, ca să-l aduci înaintea Stăpânului şi Împăratului tău, Care te-a înveşmântat ca pe una vrednică de dragoste şi judecătoare a Sa, şi ni te-a descoperit şi nouă! „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29), şi nu de formă, „şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”.
Nu era scopul nostru să repetăm probleme şi erminii deja cunoscute de la Părinţii noştri, ci aşa ne-a purtat curgerea lucrurilor, căci fără voia noastră ne-am găsit în vârtejurile ispitelor, cărora adesea le-am căzut victime din pricina multelor noastre lipsuri şi neglijenţe.

Vrednicul de pomenire Gheronda [Iosif Isihastul] nu a încetat, prin metoda sa inductivă, să tâlcuiască în toate fazele vieţii noastre, ţinta şi scopul acestor „predispoziţii convenţionale”. Am urmărit mişcările şi modul în care aceste ispite funcţionează, tot timpul în cadrele legii duhovniceşti care reglează toate aspectele vieţii noastre, în cele mai mici detalii. Cu adevărat, câtă înţelepciune se găseşte ascunsă aici pentru cei cuminţi şi pentru cei care cunosc bine viaţa duhovnicească, atunci când îşi trasează călătoria pe oceanul vieţii având drept temei şi pol de atracţie legea duhovnicească, „legea Duhului vieţii”.

Sursa: Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, „O Gérontos Iosíf o Isyhastís”, Ed. I. M. Vatopaidíou – Psyhofelí  Vatopaidiná 1

Note [1] gr. πειρασμός „ispită” este un derivat din πείρα, „încercare, cercare, experienţă”. Din aceeaşi familie de cuvinte avem πείραμα „experiment”, εμπειρία „experienţă”, [n.tr.]