Dimensiunea aghiorită a scriitorului și pictorului Níkos Gavriíl Pentzíkis

Mediul aghiorit, uman, creat, natural şi supranatural, nu a fost pentru Níkos Gavriíl Pentzíkis un interlocutor efemer, ci un element de plămădire lăuntrică, o componentă stabilă şi un permanent punct de referinţă.

 de Gavriil Nikólaos Pentzíkis

Un mare număr de artişti şi oameni de litere neogreci au vizitat Sfântul Munte în secolul al XX-lea. În anul 1900 vizitează Sfântul Munte jurnalistul Aléxandros Moraitídis, care şi-a sfârşit viaţa ca monahul Andronic. Urmează, între alţii, Níkos Kazantzákis, Ánghelos Sikelianós, Tákis Papatsónis, Fótis Kóntoglou, Spýros Papalukás, Strátis Dúkas, Zaharías Papantoníu, Polýklitos Réngos, Níkos Gavriíl Pentzíkis, Iórgos Paralís, Kóstas Tahtsís, Iórgos Theotokás, Níkos Karúzos.

Printre aceştia, cazul lui Níkos Gavriíl Pentzíkis (1908-1993) deţine un loc aparte, nu doar pentru că de-a lungul vieţii sale a vizitat Sfântul Munte de 93 de ori, după cum el însuşi se laudă, dar mai ales pentru că toţi ceilalţi, probabil în afară de Kóstas Tahtsís, au vizitat Athosul după ce şi-au consolidat şi consacrat expresia artistică personală, în timp ce Níkos Gavriíl Pentzíkis vizitează Sfântul Munte pentru prima oară cu doi ani înainte de a debuta în litere cu romanul „Andréas Dimakúdis, un monah tânăr” (1935) şi cu 11 ani înainte de prima lui expoziţie publică de pictură (1944).

Legături clarificatoare

Níkos Gavriíl Pentzíkis [presc. N.G.P.] a vizitat prima oară Sfântul Munte la vârsta de 23 de ani, în 1933. După ce studiase Fiziologie Optică, Botanică şi Farmacie la Paris şi Strassbourg, administra pe atunci farmacia pe care tatăl său, Gavriíl Pentzíkis (1868-1927) o întemeiase în Tesalonic, în anul 1887.

Era prima farmacie profesionistă din oraş şi probabil din tot spaţiul balcanic mai larg, iar în 1933 furniza deja de mai bine de un sfert de veac produse şi preparate farmaceutice multor mănăstiri aghiorite. Aceste legături profesionale au fost fără doar şi poate determinante pentru frecvenţa vizitelor lui N.G.P. la Sfântul Munte şi a relaţiei sale cu monahii aghioriţi. Relaţia artistului cu Sfântul Munte s-ar putea împărţi în două perioade, înainte şi după 1953, anul în care N.G.P. a părăsit farmacia tatălui său.

Încununarea primei perioade o constituie şederea lui timp de 20 de zile la Sfântul Munte împreună cu prietenul său, pictorul Iórgos Paralís, în vara lui 1952. Pe durata acestei şederi, N.G.P. îşi notează impresiile şi face schiţe pe baza cărora va picta 17 tablouri cu teme aghiorite care vor constitui nucleul celei de a doua sa expoziţii individuale de pictură din decembrie acelaşi an.

N.G.P. a deschis vernisajul acestei expoziţii prin cuvântarea “Apropieri de Sfântul Munte”, care ulterior a fost publicată în periodicul “Morfés” [Chipuri] şi într-o anumită măsură reprezintă mărturia interioară a pictorului scriitor din prima sa perioadă de creaţie.

Textul “Athos, a doua panoplie” care a fost prima oară publicat de Crăciunul lui 1969 în volumul “Simpozion creştin” şi se republică aici, poate fi socotit pe bună dreptate emblematic pentru această a doua perioadă.

Între cele două texte se află eseul “Dragostea Bisericii” (1962), pe care mai târziu scriitorul l-a integrat în antologia „Spre îmbisericire” (1970). Acolo N.G.P. descrie cu o sinceritate cutremurătoare prima sa călătorie în Sfântul Munte şi foloasele pe care le-a dobândit din relaţia sa de lungă durată cu Biserica, creaţie şi Trup al lui Hristos:

Este o nevoie umană ca lucrurile să intre pe un făgaş. Temeri şi şovăiri care până în clipa în care scriu îmi suspendă orice aşezare sigură. Aud o voce, care încearcă să mă convingă că, aşezat, voi înceta să mai exist, mă voi pulveriza cu totul. De ani de zile fusesem modelat de acest simţământ al pulverizării

Probabil că simţământul acesta este înrudit cu omul. Totuşi, când în vara lui 1933 am mers pentru prima oară în Sfântul Munte, încă păstram multe certitudini despre forma compactă a eului. De aceea – îmi aduc aminte – am închis îndată Sinaxarul pe care îl luasem cu mine, când am întâlnit un pasaj unde spunea că un Sfânt arăta de prunc că va deveni evlavios, refuzând sânul maicii sale şi postind în fiecare zi de Miercuri şi Vineri, şi mi-am zis că cele scrise acolo sunt de-a dreptul neghiobii.

Dar deja în 1937 nu mă mai exprimam la fel. Întrezăream în cuvântul de mai sus şi în altele asemenea un adevăr pentru susţinerea căruia, neştiind cum să îl dovedesc, mă încăpăţânam, simţind în acelaşi timp faţă de încăpăţânarea mea o mare ruşine, pe care nu puteam s-o stăpânesc logic în discuţii, ci dimpotrivă, eu eram totdeauna cel înfrânt.

Înfrângerea continuă în faţa celor care susţineau clar şi logic cele despre lume – pe care o sufeream numai şi numai pentru că mă ţineam cu dinţii de absurdul pe care îl vedeam crescând în lăuntrul meu şi care însemna toată bucuria şi viaţa mea, din momentul în care, după o criză sentimentală, susţineam, fără ca nimeni să mă creadă, că eram un om mort – această înfrângere, deci, mă aducea tot mai aproape şi mai sigur de nebunii pe care îi vedem că se refugiază, străini de lumea din jurul lor, în mulţimea de biserici şi paraclise care împodobesc pământul grecesc.

Începusem să colind, mai degrabă ca turist, monumentele pe care le-a lăsat credinţa creştină ortodoxă a pururea pomeniţilor Părinţilor noştri bizantini şi cu vremea mă schimbam. Arhitectură, decor pictural al bisericilor, poezie şi muzică a slujbelor săvârşite în biserici – fără seriozitatea cercetării ştiinţifice obiective, care ar fi putut să mă odihnească cu titlul de bizantinolog, fără rânduiala credinciosului tradiţional, care se mântuieşte participând regulat la liturghie – toate acestea, unite cu nucleul absurdului din mine, au început treptat să îmi permită comunicarea cu o altă lume.

Deşi teama, ca nu cumva să fiu luat drept o babă expirată din viaţă sau de-a binelea drept nebun de către cei care însoţeau înmormântarea morţilor, nu îmi îngăduia să mărturisesc această lume nouă ca certitudine a vieţii de aici, prin care viaţă de aici tot cealaltă lume nouă se adevereşte. Dincolo însă de orice teamă, mă entuziasma în Biserică recunoaşterea deschisă a absurdului. Am simţit mulţumirea că, în sânurile ei, fiecare putea să-şi aibă locul şi, mai ales, independent de lucrarea pe care o săvârşeşte şi doar în virtutea propriei lui alegeri.

Trebuie să mărturisesc că, sărac cu duhul fiind, m-am întărit în multe privinţe prin Biserică. Din cercetarea monumentelor tradiţiei religioase, am tras concluzii despre asimetricul simetric, despre faptul că mai corect geometric este pătratul care practic nu este exact, despre noţiunea de ritm ca element ermineutic fundamental al lumii şi al vieţii omeneşti, despre importanţa alegerii, pe cât e posibil, a unei unităţi mai mici, ca întregul să fie corect, despre limitele personalului şi despre faptul că acesta se poate exprima uneori mai bine prin copiere, că frumosul, atunci când stârneşte emoţie, se poate fragmenta şi transfera în afara unităţii care l-a născut către altă şi altă unitate, până într-acolo încât să poată până azi să se acopere cu haina de purpură a eposurilor lui Homer şi, îmbrăcat cu cele vechi, să se prezinte sincronizat cu părerile filosofice cele mai actuale. Am ajuns astfel să dau dreptate vorbelor mamei mamei mele, care prunc fiind eu mă schimba spunând: „Se schimbă Hristos şi Maica Domnului şi hainele [lor] vechi le poartă nepotul meu” ».

Părtaş experienţei

Spre deosebire de alţi confraţi de breaslă, precum T.K. Papatsónis şi Zaharías Papantoníu, care îşi încep consemnarea experienţei athonite cu ample interferenţe despre cântările din Alpi şi despre Buda, în „Apropieri de Sfântul Munte”, N.G.P. începe dând informaţii despre cum se ajunge la Tripití şi cum se ia corabia către Dáfni.

Senzaţia predominantă pe care o cunoaşte cititorul operei lui N.G.P., că scriitorul îl apucă de mână şi se grăbeşte să îl facă părtaş unei experienţe adesea mai presus de cuvânt, este aproape palpabilă, ca un basorelief, în textele lui despre Sfântul Munte. N.G.P. urmează cuvântului lui Avva Isaac Sirul: “Pentru că m-am făcut fără de minte, nerăbdând să păstrez taina în tăcere, ci mă fac nebun spre folosul fraţilor” şi adesea foloseşte expresii ale nebuniei [întru Hristos]  pentru a vorbi despre Athos; cuvântarea “Apropieri de Sfântul Munte” se termină cu următoarea povestire:

În timpul şederii mele la o mănăstire, obişnuiam să merg şi să stau într-o mică biserică a cimitirului, undeva printre grădini. Încheind, vă voi povesti ceva ce-am văzut acolo într-o dimineaţă.

De pe mica uşă a grădinii, pe acolo pe unde îi scot pe monahi cu rasa cusută ca să îi îngroape, am văzut venind un călugăr în vârstă, pe jumătate orb. A mers până în capătul grădinii, unde se afla un trandafir aproape uscat, fără flori. Ajungând la trandafir a lăsat printre crengile fără flori şi frunze o floare pe care o ţinea în mâini şi a spus: “Ia şi tu, ca să nu te mai dispreţuiască lumea”. Am auzit asta şi mintea mi s-a dus la truda omului de a înfrumuseţa viaţa.

Un text emblematic pentru a doua perioadă a relaţiei lui N.G.P. cu Sfântul Munte, este eseul „Athos, a doua panoplie” care inaugurează o perioadă în care scriitorul leagă o strânsă relaţie cu părinţi aghioriţi, care nu au ezitat să îşi exprime părerea despre el. Prefaţa arhimandritului Vasilios Iviritul la a doua ediţie a „Cuvântărilor” (1992), ultima carte pe care a apucat să o vadă N.G.P. în viaţă, şi scrisoarea pe care i-a trimis-o scriitorului despre lucrarea sa „Spre îmbisericire”, cuprinsă în a treia ediţie a lucrării (Editura Indiktos, 2007), constituie preţioase mărturii ale reacţiei aghiorite faţă de un interlocutor laic inedit.

Eseul face parte din începutul perioadei în care scriitorul s-a aplecat asupra „Sinaxaristis”-ului [Scriitorul de sinaxare] Sfântului Nicodim Aghioritul. Preocuparea aceasta a început după o experienţă de moarte faţă de lume pe care a avut-o scriitorul în 1967 şi l-a condus la întocmirea rezumatelor textului Sfântului Nicodim, constituind debutul întregii sale creaţii plastice şi scriitoriceşti ulterioare. Chintesenţă a acestei relaţii zilnice a lui N.G.P. cu „Sinaxaristis”-ul pot fi considerate cele două poeme „Aprilie 3” şi „Navă mare”, care au fost publicate în 1980. Primul se referă la martiriul Sfântului Nou-mucenic Pavel Rusul cel dezrobit. Al doilea, la martiriul celor 40 de Mucenici Romani, care prin foc s-au săvârşit, întru pomenirea cărora Sfântul Nicodim a compus stihurile: „Foc cinci-cinci, cinci-cinci generos (adică douăzeci) | Şi cinci-cinci şi cinci-cinci arde (adică douăzeci)”. La trei ani după publicarea celor două poeme, într-un interviu acordat periodicului „I léxi” [Cuvântul], N.G.P. este întrebat: “De vreme ce axa principală a muncii dumneavoastră este viaţa monahilor, v-aţi gândit vreodată serios să le părăsiţi pe toate şi să mergeţi să deveniţi şi dumneavoastră monah?” şi răspune: „Da, m-am gândit la asta, dar repede mi-am schimbat părerea. Cândva chiar mi-au propus să devenin monah şi să rămân în Tesalonic, urmând modul meu obişnuit de viaţă. Aceasta ar fi fost o cinste care mi s-ar fi făcut şi pentru care aş fi fost mândru. Dar eu nu vreau să fiu mândru. Aş fi avut atu-ul să spun că sunt călugăr şi de asta am scris altfel, aşa cum scriu călugării de azi care nu au poziţie socială”.

Vizual şi tactil

Fecunda creaţie plastică a lui NGP şi descrierile detaliate de oameni, locuri şi lucruri ne determină să îl receptăm şi să îl asumăm ca scriitor prin excelenţă vizual, care slujeşte văzului, simţ căruia Bizantinii îi acordau întâietate. Cu toate acestea, o lectură mai atentă a operei sale ne permite să constatăm că N.G.P., în măsura în care este vizual este şi tactil. În studiul său despre sculpturile artistului dadaist Hans Arp, scriitorul vorbeşte despre privarea de vedere prin maniera ludică a jocului de-a baba oarba şi despre angajarea exclusivă prin simţul tactil, câtă vreme în textul “Date calendaristice” (1970) citim:

Corelaţia care există în conştiinţa domnului Emanuel între testicule şi bulbii ochilor şi între sperma genitală şi lacrimi, fecunditatea unei alte lumi incerte şi neclare, ne-a condus la referinţele de mai sus. Cele incerte devin perceptibile printr-o confuzie a fiziologiei obişnuite şi a ordinii simţurilor. În textele Părinţilor Niptici ai Ortodoxiei se fac aluzii clare asupra acestui lucru. Se pomeneşte că pe treapta extazului şi a identificării cu Dumnezeul cel mult iubit omul ajunge, de pildă, să audă cu palmele. Şeful echipei de artişti care a lucrat cu atâta măiestrie minunatul mozaic concav al sfintei biserici construite în numele Cuviosului David din Tesalonic a Mănăstirii Latomu de altădată – înfăţişându-L pe Iisus Hristos adolescent între simbolurile celor patru evanghelişti, potrivit celor spuse de Profetul Iezechiel în stare de extaz –, cu siguranţă trebuie să fi ştiut despre confuzia dintre simţul tactil şi cel auditiv de care pomenesc Sfinţii Niptici şi de aceea l-a şi înfăţişat atât de bizar, cu palmele celor două mâini în locul urechilor, pe Iezechiel, Profetul venirii în lume a Mântuitorului Hristos.

Scriind despre “Sinaxaristis”-ul Sfântului Nicodim în “Spre îmbisericire”, N.G.P. vorbeşte despre “mâna unui Sfânt Mucenic, aruncată la câini ca lucru fără importanţă, cu totul de prisos şi nefolositor pe care adunând-o o oarbă din naştere şi-a căpătat vederea” şi despre Cuvioşii Preoţi şi Ierarhi, “care au lepădat cele din lume ca să se preschimbe în cuvinte ale Evangheliei credinţei”. S-ar putea spune că toată opera lui N.G.P. nu este altceva decât consemnarea unei asceze a dezbrăcării de individualism, aşa încât artistul scriitor să se poată preschimba în deget (limită anatomică şi măsură poetică) al îmbisericirii care pipăie cu evlavie decorul în relief, lucrat cu mare artă, al raclelor aghiorite. Şi să nu uităm că prin atingerea lui Toma care încheie Săptămâna Luminată a fost adeverită Învierea Domnului cea de-viaţă-dătătoare, care – asemenea Naşterii Sale celei mântuitoare – a fost mai presus de toţi ochii cei muritori.

Întru Domnul

Ultimul pelerinaj al lui N.G.P. la Sfântul Munte a avut loc în 1992, în Duminica Mironosiţelor, praznic pe care îl preţuia cu deosebire şi nu înceta să arate că Domnul înviat s-a arătat mai întâi femeilor. N.G.P. era pe atunci în vârstă de 84 de ani şi pasul nu-i mai era stabil. Celor doi monahi care îl ţineau de mână şi îl ajutau pe drumul pietruit, le-a spus: “Acum mă duceţi doi, data viitoare o să mă duceţi patru”. Jocul de cuvinte preferat al scriitorului era că toţi părinţii aghioriţi plecaţi în deplasare se odihnesc în insula Kos [gr. εν Κω înseamnă „în (insula) Kos”, dar este şi prescurtarea expresiei εν Κυρίω, “întru Domnul”, n. trad.].

În ianuarie 1993, N.G.P. s-a odihnit şi el întru Domnul. La cuvântarea funebră rostită atunci, actualul stareţ al Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, arhimandritul Elisei, a spus între altele:

Cândva, după multă rugăciune, a simţit mâna mamei sale, trecute la Domnul, că îl mângâie peste inimă şi că inima-i tresaltă şi dănţuieşte, simţământ asemănător cu acela pe care îl descrie Sfântul Nicodim, prietenul lui aghiorit, despre tresăltarea inimii în rugăciunea minţii.

Ultima oară ne-a făcut o spovedanie publică în Sinodiconul mănăstirii noastre – era Duminica Mironosiţelor şi aproape toată noaptea a rămas la priveghere. Ne-a cerut cartea, ca să urmărească slujba, dar la un moment dat a închis-o. Era timpul polieleelor şi a venit cu noi la strană – şi în timp ce noi psalmodiam, psalmodia şi el, dar el vedea din lăuntrul cuvintelor. Taina atingerii Domnului de către Sfânta Maria Magdalena, care se tezaurizează la Simonos Petras, lui i se predase  demult.

Înţeleptul a fost îngropat în cimitirul Sfintei Obşti a Buneivestiri a Născătoarei de Dumnezeu, metocul simonopetrit din Ormilia Halkidiki.

30 aprilie 2008

Pomenirea Sfintei Noi-mucenice Arghira

NIKOS GAVRIIL PENTZIKIS

(1908-1993)

Níkos Gavriíl Pentzíkis s-a născut la Tesalonic, unde a şi trăit cea mai mare parte a vieţii. A studiat la Paris Fiziologie Optică, Botanică şi Farmaceutică şi a administrat mulţi ani o farmacie binecunoscută, unde au avut loc multe „adunări” literare. Reprezintă o personalitate aparte a literaturii greceşti, după cum şi scrierile pe care ni le-a lăsat se disting printr-o abordare particulară, care se vădeşte, de altfel, şi în tablourile sale. În textul care urmează, N.G. Pentzíkis îşi face autobiografia…

M-am născut în 1908. Am mers la şcoală abia din a VI-a primară, fiind învăţat acasă. Profesorii mei particulari mi-au sădit dragostea pentru geografie şi pentru cântecul popular.

La 14 ani am scris o Geografie Universală. Apoi am continuat să scriu exprimându-mă personal referitor la cântecele populare „Cerboaica” şi „Mama lui Kítsos”. Îl admirau pe Karkavítsas pentru că făcea referiri şi folosea foarte multe tradiţii ale noastre.

Student la Paris, am fost influenţat de literatură simbolistă norvegiană şi, în general, de cea scandinavă şi am început să mă mişc pe alt nivel. Tot atunci am citit şi piesa de teatru a lui Luigi Pirandello „Şase personaje caută scriitor”.

La Strasbourg, continuându-mi studiile, m-a acaparat francezul Claudel. Din 1936 am trecut în altă lume, cu cronicarii bizantini.

Din vechii greci, pentru că niciodată nu am fost genial şi nici măcar inteligent, în afară de Pindar şi de Homer, înainte de toate, nu m-am întemeiat în nici unul.

Dintru început, o tendinţă a mea a fost interpretarea celor lumeşti prin cheia miturilor şi a basmelor. Cărţile pe care le-am editat vădesc o serie de dezamăgiri sentimentale. Acest lucru, de altfel, mă făcea să fiu tot mai mult şi tot mai fanatic slujitor şi imitator al scriitorilor bizantini.

Din 1967 lucrez zilnic la „Sinaxaristis”-ul Sfântului Nicodim Aghioritul. Am făcut un rezumat mic, unul mijlociu şi unul mare al „Sinaxaristis”-ului.

De atunci până azi, ceea ce reuşesc să scriu se bazează pe prelucrarea numerelor şi cifrelor din Sinaxarul zilei.

Cărţile publicate (şi trebuie menţionat că rar accepta vreun editor să îmi publice vreo carte şi mai degrabă câte un director de periodic îmi publica vreun text) sunt:

 „Andréas Dimakúdis” (1935), primul meu roman. În „Andréas Dimakúdis” se dă o imagine a alienării erotice a ego-ului. În „Moarte şi înviere” (1944), ego-ul mort, înstrăinat, înviază datorită elementelor contactului cu locul.

Încep în paralel atunci să mă ocup cu pictura. Învăţ pictură de la Stratís Dúkas, de Papalukás şi de Hatzikyriakós-Ghica.

În antologia poetică „Imagini” (1944), sensul se atribuie prin expresia: „Dragostea trebuie să ne înveţe să iubim şi excrementele celuilalt”. „Cunoaşterea lucrurilor” (1950) descrie întâmplările nunţii unei preafrumoase tinere fete cu un marinar hodorogit, care avea un picior de lemn. „Arhitectura vieţii împrăştiate” (1953/1963) este o încercare de indentificare prin imitaţie a celor vii şi a celor morţi. „Romanul doamnei Ersi” (1952/1966) l-am scris când m-am însurat.

În 1969, datorită promovării care domnul Savvídis mi-a făcut-o la Institutul German Goethe, au început să apară frecvent cărţile mele. „Cortegiul” (1970) este o culegere de povestiri, „Mama Tesalonic” (1970) cuprinde texte de proză, având ca centru dragostea mea faţă de oraşul în care m-am născut şi în care trăiesc.

În „Spre îmbisericire” (1970) este o serie de cuvântări, definitorii pentru efortul meu de a mă integra în biserică. Pe un nivel similar, însă nu teoretic, se mişcă „Însemnările celor 100 de zile” (1973) şi „Cuvântările” (1972).

În „Arhivă” (1974), care este o carte a erosului indirect, noţiunea de timp se anulează şi se întemeiază definitiv mitologia mea lăuntrică. O ilustrare a percepţiei mitologice este, în fine, cartea mea „Poveşti din oraşul şi judeţul Dráma” (1983).