Liturghia – bucuria pascala prelungita peste veacuri

Liturghia este un mediu de prezenta si putere divina, o comuniune de har dumnezeiesc, o bucurie pascala prelungita peste veacuri.

Cina cea de Taina, Jertfa de pe Cruce nu raman acte izolate in istoria si viata Bisericii. De la aceasta izolare le-a salvat insusi Domnul cand a instituit Euharistia si cand a conditionat intrarea in imparatia cerurilor de impartasirea cu Sfintele Taine. Dar aceasta aducere in prezent a evenimentelor trecute din viata lui Iisus nu este doar o amintire. Dumnezeu este prezent in toate lucrarile harice ale Bisericii, prin energiile sale. In plus, Liturghia este manifestarea obiectiva a unei prezente ipostatice a Fiului, fiindca pe Sfantul Altar se afla insusi Domnul, nu numai darul Sau.

Sfânta Masă

Prezenta divina in Euharistie este cu totul deosebita de cea din celelalte taine. In Sfintele Daruri Unul nascut odihneste pe Altar, iar preotii stau inaintea Sfantului Jertfelnic ca inaintea tronului pe care se proslaveste neincetat Fiul. Rugaciunea dinaintea impartasirii este o marturie evidenta pentru prezenta tainica, personala, a Domnului: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfant locasul tau si de pe tronul slavei imparatiei tale, Dumnezeu nostru, si vino ca sa ne sfintesti pe noi. Cel ce sezi sus impreuna cu Tatal si aici impreuna cu noi nevazut esti de fata…” – Asa cum la Cina cea de Taina, Hristos a dat ucenicilor sai trupul si sangele sau, tot asa si acum, prin mana lui nevazuta, ni se da preacuratele sale taine devenind partasi ai cinei Sale celei de taina: “Iata, ma apropii de Hristos…” recunoaste diaconul, “Iata, s-au atins de buzele tale “, confirma preotul. Si in acest moment de profunda sezisare a prezentei lui Hristos, nu exista alta marturisire mai expresiva decat salutul preotilor: “Hristos in mijlocul nostru: Este si va fi”.

Liturghia este o lucrare dumnezeiasca care urmareste sa ne faca pe toti subiecte ale Sfintelor Taine; ea tinde sa convearga toata firea omeneasca spre impartasirea cu Domnul. Pentru .a infaptui aceasta actiune ea nu ne pune la dispozitie numai icoana vietii dumnezeiesti, ci insasi puterea de realizare a acesteia, fiindca ea ne duce la intalnirea cu Dumnezeu, nu pe cale reprezentativa, ci prin unirea reala cu Fiul sau. In Euharistie, Domnul ne-a pregatit Pastele vesnic. Asa cum altadata el a stat la masa cu ucenicii, tot asa prin Liturghie, el petrece continuu, cu intreaga Biserica praznicul pascal. Ea expune si chipul vietii deiformizate – prin aspectul ei simbolic-reprezentativ. Insa specificul ei sta in daruirea energiei creatoare a acestei Vieti. Ea demonstreaza ca trecerea a ceea ce este obiectiv din punct de vedere soteriologic – jertfa lui Hristos – in subiectivitate, nu inseamna revendicarea unui merit exterior, sau insusirea simbolica a unei eveniment trecut, ci primirea unei vieti divine care circula si imbogateste viata noastra spirituala. Euharistia in cadrul acestui progres vital realizat prin taine, fiindca orice taina este o treapta in Hristos, desavarseste nasterea noastra harica. Prin botez suntem fii, dupa har, adoptivi ai lui Dumnezeu. Prin Euharistie am devenit consangeni si concorporali cu Hristos, Fiul dupa fire al Tatalui. Se intelege ca aceasta unire nu inseamna nici insusirea firii divine insasi si nici a ipostasului Fiului, ci prin har care este o lucrare directa, naturala a lui Dumnezeu.

Desigur ca unul din aspectele Liturghiei este cel comemorativ. Din punct de vedere simbolic comemorativ, ea este o reprezentare a lucrarii mantuitoare, este un tablou al iconomiei divine, o istorisire a intruparii, patimilor, mortii si invierii Domnului. Functia comemorativa-reprezentativa este implinita prin procesul actelor simbolice. Acest procedeu are si un rol pedagogic dar si sfintitor, de unde reiese ca aspecul comemorativ se implineste cu cel sacramental, incat comemorarea nu este doar simbolica. In anaforaua ortodoxa, actul prefacerii este introdus de anamneza. Anamneza – comemorarea – , dupa cum am mai spus, se realizeaza prin faptul concret, real, al prezentei Domnului. Asa dar, Liturghia nu este numai un spectacol, o istorisire simbolica, ci o prezenta obiectiva a Domnului, desi aceasta se realizeaza prin mijloace simbolice. Vom introduce aici o paranteza despne raportul dintre simbolism si realism in actiunea liturgica.

In opera sa “Mistagogia”, Sfantul Maxim Marturisitorul a expus aspectul si sensul simbolic al Bisericii si Liturghiei. Dupa natura lucrarii sale, Biserica este un chip, o icoana a lui Dumnezeu. Biserica este centrul care unifica intreaga creatie,a asa cum Dumnezeu inchide totul in El. Exista o concentrare, o convergenta cosmica, universala spre Biserica. Ea constitue forma dumnezeiasca a creatiei; ea este denumirea divina a cosmosului.

Lucrarea centrala prin care Biserica imita pe Dumnezeu – care atrage totul spre El – este Liturghia. Ea devine astfel mijlocul prin care Dumnezeu isi implineste lucrarea Sa: sfintirea si unificarea creatiei. Exista o liturghie cosmica care consta im convergenta, in inclinarea tuturor spre Dumnezeu. Este raportul in care sta creatura fata de Ziditor, adica un raport de sujire, de unire cu Dumnezeu prin jertfa, pentru ca, dupa cum zice Sf. Maxim, toate se cer dupa cruce, se cer jertfite. Liturghia crestina se incadreaza in aceasta liturghie universala a cosmosului. Ea este o icoana a pozitiei in care sta creatura inaintea Creatorului. Sfantul Maxim, ca si Sfantul Dionisie Areopagitul, scoate in evidenta simbolismul duhovnicesc al liturghiei socotind ca acesta constitue mijlocul de inaltare catre Dumnezeu. Actiunea liturgica, desi exprimata in simboluri, constitue realizarea scopului Bisericii, concentrarea tuturor in Dumnezeu. Ea indica acel processus ce are loc intre lumea sensibila si cea inteligibila, imprimand sufletului nostru o pornire ascunsa care il face sa depaseasca simbolul si sa se inalte la arhietip. Dionisie Pseudo-Areopagitul a precizat si modul in care se face aceasta indreptare a tuturor spre Dumnezeu prin Liturghie. Mai intai, participarea la comuniunea cu Dumnezeu este ierarhica. In sistemul dionisian, armonia divina presupune ierarhia ca imagine a lucrarii dumnezeiesti. Ierarhia indica diverse categorii de fiinte, dupa structura si lucrarea lor, care totusi stau intr-o armonie, intr-o permanenta influenta si comuniune. Astfel, cele superioare participa la cele divine si fac si pe cele inferioare sa se ridice la acestea. Preotia este o lucrare, o treapta spre starea ingereasca. Ea se lumineaza din altele, dar si lumineaza pe altele. Pentru progresul spiritual, aceasta inlantuire si inaintare prin cele superioare este absolut necesara. Apoi, participarea este analogica. Desi comuniunea cu Dumnezeu este un bun comun, totusi ea nu este unitara, deoarece sunt moduri deosebite si grade variate de participare, in functie de starea si vrednicia fiecaruia.

Asa de pilda, ingerii participa intr-un chip mult mai imaterial decat noi. In fine, participarea este simbolica, adica desi spirituala si obiectiva, totusi pe calea simbolului. Simbolismul nu exclude realismul. De fapt, termenul de realism nu reda toata lucrarea ce se savarseste dincolo de simbol. Apoi, aplicat la euharistie – realismul euharistic – este inca nepotrivit, insuficient si poate produce multe confuzii cunoscandu-se in deosebi acceptia materialista ce i se da. Sfantul Dionisie, vorbind despre Sf. Euharistie, spune ca Hristos este autorul “sfintelor Simboluri”. De fapt, Cine cea de Taina este singura taina savarsita chiar de Hristos si constitue prototipul tainelor sacramentale. Ea este temeiul sacramentalisimului simbolic invatat de Biserica. Dar Biserica Ortodoxa a recunoscut ca in painea si vinul Sfintei impartasanii mancam Trupul si bem Sangele Domnului. Cu toata forma lor simbolica, aspectul vazut de paine si vin, noi gustam pe insusi Domnul. Aplicat la liturghie, realismul inseamna o actiune dumnezeiasca prin puterea sau harul divin, iar simbolismul forma sensibila pe care o poate lua impartasirea acestei puteri. Spiritualitatea, ortodoxa nu a exclus simbolul. Mai mult decat atat, ea a invatat ca modul cel mai obisnuit pentru a intra in legatura cu Dumnezeu este modul cultic-liturgic, modul sacramental, mijlocit, care presupune simbolul. Calea sacramentala, liturgica este de fapt calea de sfintire a poporului. Prin Liturghie Hristos vine la indemana tuturor. Unirea cu Hristos, inainte de a fi o unire extatica, contemplativa, nemijlocita, este o unire cu Hristos euharistic. Poporul s-a impreunat cu Hristos prin Sfanfa impartasanie care a fecundat o traire religioasa, o mistica denumita dupa mijlocul ei de realizare, cultica-liturgica. Ca forma a spiritualitatii crestine, aceasta mistica are avantajul ca este mijlocul obstesc de unire a credinciosilor cu Domnul. In ceea ce priveste efectele, ea nu e mai prejos de unirea nemijlocita, de aceea si distinctia de unire mijlocita si unire nemijlocita nu este absoluta. Gustand painea cea ceresasca si band paharul vietii, Hristos salaslueste in noi, transformandu-ne in Biserica Duhului Sau. Indumnezeirea firii noastre este o urmarea a impartasirii cu dumnezeiestile lui Hristos taine: “Ma cutremur, primind foc, ca sa nu aprind ca ceara si ca iarba. O, infricosata taina! O, milostivire a lui Dumnezeu! Cum eu tina fiind, ma impartasesc cu dumnezeiescul trup si sange si ma fac fara stricaciune!”. Asa dar, simbolismul – forma sensibila, aspectul vazut al ritualului nu exclude realismul liturgic, obiectivitatea unei prezente si lucrari divine nevazute. Pe de alta parte, pentru viata noastra duhovniceasca, simbolul e un mijloc de trecere intre lumea sensibila si cea dumnezeiasca, pentru a modela continuu ceea ce e divin in noi dupa frumusetea protopipica. Un cult in duh-spiritual nu elimina simbolul si nici simbolul nu face imposibila spiritualitatea.

Am spus ca a doua idee centrala a Sfintei Liturghii este aceea a comuniunii cu Dumnezeu realizata printr-o prezenta a Trupului lui Iisus sub forma euharistiei si impartasita pe calea vinului si painii. Planul ei structural este de asa natura incat toate actele si formulele rituale ne indreapta spre momentul ei de realizare: prefacerea euharistica si impartasirea. Pentru a infaptui acest scop, ea trebuie sa creeze doua conditii: o conditie obiectiva, in care trebuie sa stea darurile pentru a sfinti si o conditie subiectiva, in care trebuie sa stea crestinul pentru a se sfinti. Prima conditie este implinita prin jertfa euharistiei, despre care am vorbit. De fapt, rugaciunea liturgica este o introducere la jertfa tainica. Ea trebuie sa pregateasca totul pentru aceasta Jertfa. A doua conditie se implineste prin aceea ca ea contribuie sa dea o pregatire sufleteasca in vederea cuminecarii cu Iisus. Arhitectura liturghiei tradeaza o preocupare progresiva pentru ambele conditii. Poporul canta la inceputul Sf. Jertfe: “Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sf. Duh”, ca raspuns la invitatia rostita de preot: “Sa multumim Domnului”. Mai inainte, Heruvicul rosteste o chemare tuturor crestinilor sa-si jertfeasca patimile: “…Grija cea lumeasca acum sa o lepadam”. Aceasta conditie in care trebuie sa intre crestinul spre a se impartasi cu taina euharistica este mistica transformarii, a prefacerii prin moartea si invierea in Hristos. Sinteza ei: consta in a ne inchina Sfintei Treimi, in a ne destina lui Dumnezeu prin jertfa duhovniceasca. “Capetele voastre Domnului sa le plecati”, sau “Sus sa avem inimile”, marturisesc aceasta coborare-inaltare, moarte-inviere, ce trebuie sa aibe loc in existenta spirituala a crestinului.

Liturghia – este mijlocul prin care Dumnezeu vine si se impreuna cu noi, dar si mediul dumnezeiesc in care crestinul se face capabil – daca voieste – de aceasta impreunare. In ansamblul ei, fiind o reprezentare a iconomiei divine, ea contribue a ne pregati pentru o gustare mai adevarata a Celor dumnezeiesti. Din acest punt de vedere ea este o mistagogie, o initiere tainica, talcuind sensul adanc al iconomiei. Ea are forta de a deschide Cuvintele Scripturii si constituie mijlocul de a face sa traiasca Logosul pe pamant. Liturghia retraieste misterul crestin, reactualizand istoria si drama Fiului lui Dumnezeu, dand viata cuvintelor si faptelor Domnului. Ea este o adevarata parusie a Logosului, o marturisire de credinta in care s-a pastrat interpretarea ortodoxa pe care Biserica a dat-o adevarului lui Hristos: Muzica si pictura bizantina care impodobesc serviciul si locasul liturgic, isi dau o mare contributie pentru infaptuirea unei conditii duhovnicesti superioare. Pictura n-are legatura directa cu actiunea rituala si deci nu este indispensabila cultului. Totusi, in cultul ortodox, icoana s-a asociat ritualului asa de organic, incat ea a depasit rolul pur decorativ avand un rol pedagogic-spiritual. Toate aceste elemente cultice isi dau concursul spre realizarea unei conditii de evlavie liturgica, de rugaciune si iubire, in care sa se poata impartasi crestinul. Avand ca scop pregatirea hranei madularelor Bisericii, mancarea Sfintilor sai, Liturghia nu se poate savarsi daca nu exista macar un subiect, un primitor al Sfintelor taine. Specificul unei taine este impartasirea harului unui subiect.

Dintre toate tainele, Euharistia, comporta cel mai pronuntat caracter de impartasire, comuniune. Mai intai ca ea se intemeiaza pe jertfa, care presupune o comuniune. Sfantul Ap. Pavel, vorbind despre acea koinonia (Cor. 10.16-21), a demonstrat ca intre cel ce aduce jertfa si cel ce o primeste exista o legatura si o participare reala si a precizat natura acestei legaturi in cadrul jertfei euharistice. Sfantul Ioan Hrisostom comentand faptul ca Sfantul Pavel foloseste in special termenul de Koinonia pentru a exprima participarea la euharistie, spune ca aceasta a facut-o ca sa indice ca nu numai ne impartasim, ci ca impartasindu-ne ne unim cu Domnul. In chip deosebit, Dionisie Pseudo Areopagitul a ridicat si rezolvat aceasta problema. El se intreaba: “Din ce pricina caracterul de comuniune, ce-l au si celelalte taine, este in mod special propriu Euharistiei si de ce se numeste ea, in chip deosebit comuniune si unire, desi orice lucare sacramentala si sfintitoare uneste vietile noastre cele despartite prin indumnezeirea cea uniforma: iar prin unirea deiforma a celor ce sunt despartite, ne darueste comuniunea si unirea cu cel Unul?”. El raspunde ca acest caracter ii provine din faptul ca prin ea suntem nu numai partasi la Jertfa lui Hristos, la puterea lui, ci dobandim chiar pe Domnul. Pe de alta parte, euharistia este taina cu cel mai puternic aspect comunitar. Ea este o taina si deci trebuie comunicata, mai precis consumata de un subiect pe seama caruia, se savarseste. Pentru a putea sa consume cu efect sfintitor aceasta taina, subiectul trebuie insa sa implineasca anumite conditii de impartasire. Aceste conditii trebuie indeplinite si de preot care, de cele mai multe ori, este singurul subiect al Sf. Impartasanii. Desi situatia aceasta este de neconceput pentru scopul Bisericii – sa atraga pe cat mai multi sa guste din Sf. Potir -, totusi ea a devenit o regula. In afara de acest fapt, astazi nu se mai face distinctia necesara intre starea lui de slujitor, de ministru – stare in care l-a asezat hirotonia si in baza careia poate sa slujeasca in orice conditie morala – si starea lui de primitor, de subiect al tainei, cand trebuie sa respecte conditiile vredniciei. Preotul poate sacrifica chiar fiind nevrednic, deoarece conditiile sfintirii darurilor sunt implinite de insusi Hristos, sau nevrednicia lui nu impiedeca harul sa sfinteasca darurile. Ca primitor, el trebuie insa sa implineasca conditiile subiective in care taina poate sa-l sfinteasca. Vrednicia lui de primitor al tainei, nu se confunda deci cu aceea de slujitor, cum se face de obicei. In abstract, el poate sa savarseasca euharistia, fara ca sa o consume, neindeplinind conditiile necesare. Practic insa, se presupune ca cel ce e vrednic sa slujeasca, e vrednic si sa se impartaseasca. Liturghierul nu face aceasta legatura numai in baza harului preotiei si fara nicio considerare la moralitatea sa.

Chiar slujirea obiectiva cere o vrednicie personala, incat se poate spune ca cel care nu e vrednic sa se impartaseasca, nici nu e vrednic sa slujeasca.

Virtual subiectul tainei euharistice este intreg neamul omenesc, fiindca Hristos a spus: “Beti dintru acesta toti…”. In fapt, ea este mancarea si bautura celor ce s-au im bracat in haina de cina prin lepadarea grijei lumesti si prin eliberrarea simturilor din omorarea patimilor. Conditiile impartasirii – virtutile sufletesti – sunt absolut necesare pentru lucrarea sfintitoare a tainei: “Preotul impartaseste pe toti, dar nu toti primesc cu vrednicie si cu folos, ci numai aceia carora le da insusi Hristos. Preotul impartaseste pe toti. Hristos numai pe cei vrednici”.

Pentru ca sa ne apropiem de potir trebuie deci sa fim consacrati lui Dumnezeu prin jertfa noastra duhovniceasca. Iuda n-a putut sa-si jertfeasca patimile si de aceea Domnul l-a exclus de la Cina ca pe un nevrednic, desi era apostol. In schimb, Tatal a primit la masa Sa pe cel ce s-a convertit, desi fusese un fiu risipitor.

Asa dar, Liturghia este o intalnire si o impreunare neincetata cu Hristos. Ea este posibilitatea de a nu pierde niciodata legatura organica cu Domnul. Ea este cea mai mare desfatare si fericire a credinciosului fiindca, ea, prin euharistie, constituie masa dumnezeiasca gatita de Tatal fiilor Sai. Prin ea pastram toate bunatatele pe care Dommul le-a lasat Bisericii Sale: E pastele vesnic al fapturii. Prin ea slava lui Hristos rasare mereu in mijlocul Bisericii: “Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit”. Ea umple de bucurie si de veselie inimile credinciosilor ca intr-un praznic de inviere, ca intr-un Paste continuu: “O, Pastele cele mari si presfintite, Hristoase! O, intelepciune si cuvantul lui Dumnezeu si puterea! Da-ne noua sa ne impartasim cu tine mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei tale”.

Pentru a sesiza belsugul de bogatie spirituala pe care il contine Liturghia, trebuie sa ne inaltam sufleteste. Nu Liturghia trebuie reformata sau adusa la nivelul nostru, ci noi trebuie sa efectuam aceasta reforma in sufletul nostru. Nu cultul s-a materializat, ci sentimentul nostru religios. Trebuie sa dematerializăm şi să reformăm simţurile noastre spirituale ca să putem vedea şi gusta duhul dumnezeiesc al Sf. Liturghii.

Părintele I. Bria