IPS Ierotheos: Schimbarea la faţă a lui Hristos – 2

9. Arătarea Dumnezeului Treimic

Aşa cum la Botezul lui Hristos S-a revelat Sfânta Treime, la fel şi la Schimbarea Lui la Faţă de pe Tabor se revelează Dumnezeul Treimic. A Doua Persoană a Sfintei Treimi – Care S-a întrupat – a strălucit înaintea Ucenicilor şi a arătat slava dumnezeirii Sale. Tatăl a adeverit că Acesta este Fiul Său cel iubit, iar Duhul Sfânt era norul luminos care i-a umbrit pe Ucenici.

Dumnezeul Treimic este Lumină, pentru că Lumina este strălucirea dumnezeirii, vederea harului Dumnezeului Treimic. În troparele Bisericii se cântă: „Lumină este Tatăl, Lumină este Cuvântul, Lumină şi Duhul Sfânt”. Chipul lui Hristos a strălucit ca soarele, glasul Tatălui a fost vedere puternică a luminii, iar norul, care era prezenţa Duhului Sfânt, era, de asemenea, luminos. De aceea, aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, tocmai în acel moment Ucenicii nu au mai putut rezista şi au căzut cu faţa la pământ.

În punctul culminant al vederii lui Dumnezeu (theoptia) s-a auzit glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 17, 5). Când am făcut erminia Botezului lui Hristos, am văzut ce înseamnă această adeverire din partea Tatălui. Aici se cuvine să prezentăm punctul de vedere al Sfântului Ioan Gură-de-Aur care spune că Tatăl Îşi arată marea Sa dragoste către Fiul Său după fire (physis), Cel Unul-Născut. Dragostea Tatălui este triplă, mai întâi pentru că Hristos este Fiu şi orice părinte îşi iubeşte copilul, în al doilea rând, pentru că [Fiul] este iubit şi, în al treilea rând, pentru că a binevoit întru El.

Glasul Tatălui arată încă şi faptul că pe Muntele Tabor avem şi vedere, şi auzire [a lui Dumnezeu]. În realitate, aşa cum spune Sfântul Simeon Noul Theolog, pe durata vederii lui Dumnezeu şi a revelaţiei Lui, toate simţurile omului devin un singur simţ, toate simţurile se unesc într-unul singur. De aceea, şi vederea este auzire, şi auzirea este vedere, şi vederea şi auzirea deopotrivă sunt gustare şi pipăire etc. În timpul vederii lui Dumnezeu (theoptia), omul nu este dezintegrat, pentru că dezintegrarea este o trăsătură caracteristică a omului căzut. Atunci când omul ajunge la vederea lui Dumnezeu, Îl vede pe Dumnezeu prin propria lui îndumnezeire.

După cum spune Sfântul Nicodim Aghioritul, vederea este mai demnă de crezare decât auzirea. Mai întâi omul aude ceva, apoi urmează vederea. Aici, însă, s-a întâmplat contrariul. Ucenicii au văzut slava lui Dumnezeu şi apoi a urmat şi adeverirea prin auzirea [glasului Tatălui].

Sfântul Nicodim Aghioritul, explicând acest lucru, spune că aici se vede deosebirea dintre Vechiul şi Noul Testament. De obicei, în Vechiul Testament revelaţiile veneau mai mult prin auzire, pentru că Proorocii dezvăluiau cele viitoare prin preziceri şi proorocii. Şi, de obicei, mai întâi auzeau despre Dumnezeu şi apoi vedeau, după cum, de altfel, dă mărturie şi Dreptul Iov: „Din spusele unor şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42, 5). În Noul Testament, însă, se petrece contrariul. Mai întâi este vederea, după care urmează auzirea. Şi acest lucru este firesc, pentru că în Vechiul Testament se propovăduia venirea lui Mesia, însă după ce a venit Fiul lui Dumnezeu întrupat, [în Noul Testament,] mai întâi a fost vederea, pentru că Îl vedeau, după care a urmat adeverirea [prin auzire].

Acest lucru se petrece şi în viaţa bisericească şi duhovnicească. Când ne aflăm pe treapta curăţirii, care în esenţă aminteşte de modul de viaţă pe care îl recomandă Vechiul Testament, auzim despre Dumnezeu. Când ajungem însă la luminarea minţii şi la îndumnezeire, prin viaţa liturgică şi împărtăşirea de lucrarea-energia luminătoare şi îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, atunci Îl vedem pe Dumnezeu.

Toate acestea însă sunt spuse în mod convenţional şi în contextul faptului că, atunci când omul ajunge la îndumnezeire, toate puterile lui psihosomatice se reunesc.

Glasul Tatălui vine din norul luminos, lucru care arată deofiinţimea Tatălui cu Duhul Sfânt, şi, desigur, deofiinţimea celor trei ipostasuri dumnezeieşti. Arătarea norului luminos se leagă şi de adevărul revelat că Hristos este Cel Care a călăuzit poporul lui Dumnezeu în Vechiul Testament.

În cartea Ieşirii se spune că Dumnezeu călăuzea pe poporul israelitean în drumul său din pământul Egiptului către pământul Făgăduinţei, luminându-l noaptea cu foc şi acoperindu-l ziua cu nor: „Iar Domnul mergea înaintea lor: ziua în stâlp de nor, arătându-le calea, iar noaptea în stâlp de foc” (Ieşire 13, 21).

Pe Muntele Tabor avem şi lumina, şi norul. Lumină este Hristos, pentru că a strălucit Faţa Lui ca soarele, şi nor este prezenţa Preasfântului Duh. Din acest adevăr nu trebuie să se înţeleagă că lucrarea Fiului a fost diferită de lucrarea Preasfântului Duh sau că iconomia Fiului este separată de iconomia Sfântului Duh. De altfel, este cunoscut faptul că crearea şi recrearea omului şi a lumii este lucrare-energie comună a Dumnezeului Treimic.

Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că pe Tabor avem arătarea şi revelarea Dumnezeului Treimic. Viaţa bisericească şi duhovnicească este împărtăşire de harul necreat al lui Dumnezeu în firea umană a Cuvântului. Când ne împărtăşim cu Preacuratele Taine, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi suntem părtaşi lucrărilor-energiilor Dumnezeului Treimic.

10. Moise şi Ilie pe Tabor

Pe Muntele Tabor, în afară de Dumnezeul Treimic se mai află cinci persoane. Lângă Hristos sunt două persoane proeminente ale Vechiului Testament, Proorocul Moise şi Proorocul Ilie, precum şi cei trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan. Primii sunt reprezentanţii Vechiului Testament, şi anume, unul al Legii (Moise) şi celălalt al Proorocilor (Ilie), iar Apostolii sunt reprezentanţii Noului Testament.

Două sunt motivele pentru care Ucenicii au putut recunoaşte că acele două persoane din Vechiul Testament care s-au arătat erau Moise şi Ilie.

Întâi de toate, prin harul lui Dumnezeu i-au recunoscut pe bărbaţii văzători-de-Dumnezeu ai Vechiului Testament, pentru că se aflau în lumina lui Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Grigorie Palama, lumina lui Dumnezeu descoperă toate cele viitoare şi cu atât mai mult pe cele prezente.

În al doilea rând, Apostolii i-au recunoscut pe văzătorii-de-Dumnezeu ai Vechiului Testament din discuţia pe care au purtat-o cu Hristos. Sfântul Evanghelist scrie: „Şi, iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El” (Matei 17, 3). Grăitor este cuvântul Sfântului Evanghelist Luca în care ne prezintă şi conţinutul discuţiei: „Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie, şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l primească în Ierusalim” (Luca 9, 30-31). Bărbaţii Vechiului Testament care s-au arătat în acel ceas vorbeau despre Patima lui Hristos. Pentru că Schimbarea la Faţă a lui Hristos a avut loc în timpul rugăciunii – după cum spune Evanghelistul Luca: „Şi pe când se ruga El, chipul Feţei Lui s-a făcut altul” (Luca 9, 29) –, iar discuţia cu Hristos a celor doi bărbaţi se referea la Patimă, reiese că acest fapt este strâns legat de rugăciunea Domnului din Ghetsimani, în care El cerea să fie izbăvit de paharul amar al morţii.

Fericitul Theofilact spune că ucenicii au recunoscut cine erau cei doi Prooroci după cuvintele pe care aceştia le-au spus lui Hristos, cuvinte care aveau legătură cu cele ce prorociseră ei înşişi în timpul vieţii. Se poate ca Moise să fi spus: „Tu eşti Cel a Cărui Patimă am preînchipuit-o eu, înjunghiind mielul şi săvârşind Paştile”. Iar Ilie ar fi spus: „Tu eşti Cel a cărui Înviere am preînchipuit-o eu, prin [învierea] fiului văduvei”. Moise vorbea despre preînchipuirea Patimii lui Hristos, a Paştelui creştin, în timp ce Ilie, despre Învierera lui Hristos.

11. De ce s-au înfăţişat aceşti doi Prooroci

Din Tradiţia patristică se cunoaşte faptul că de lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu se împărtăşesc cei care se află în starea de îndumnezeire, pentru că revelarea lui Dumnezeu oamenilor necuraţi este Iad şi osândă. Astfel, la Schimbarea la Faţă a lui Hristos se arată Moise şi Ilie, nu doar pentru că sunt reprezentanţi ai Legii şi ai Proorocilor Vechiului Testament, ci şi pentru că amândoi au fost văzători-de-Dumnezeu în timpul vieţii lor.

Pe Muntele Sinai, Moise a văzut slava Cuvântului neîntrupat, Care i-a predat Legea, adică Vechiul Testament. Dar şi înainte de aceasta, Moise a avut o uimitoare vedere care preînchipuia întruparea Cuvântului, adică vederea rugului care ardea şi nu se mistuia. Altă dată, într-un moment greu al vieţii lui, Moise a cerut de la Dumnezeu să i Se descopere şi să Se arate în chip văzut. Şi când Dumnezeu l-a vestit că i Se va descoperi, i-a spus să intre în scobitura unei stânci şi trecând Dumnezeu, a acoperit scobitura stâncii, ca Moise să nu-I vadă chipul, ci doar spatele (Ieşire 33, 12-23). Şi această revelaţie preînchipuie întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar şi Proorocul Ilie s-a învrednicit să vadă pe Cuvântul neîntrupat în chipul adierii de vânt lin. Revelaţia lui Dumnezeu nu s-a făcut sub forma vijeliei, a cutremurului şi al focului, ci în chip de adiere de vânt lin. „Iar după foc va fi adiere de vânt lin, şi acolo va fi Dumnezeu”. Auzind Proorocul Ilie glasul ce venea din adierea de vânt lin, şi-a acoperit faţa cu mantia lui şi după ce a ieşit din peşteră, a stat la gura acesteia (3 Regi 19, 11-13). Şi această vedere a lui Dumnezeu (theoptia) are legătură cu întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că prin întruparea Lui, Dumnezeu şi-a arătat iubirea Sa de oameni.

Există însă o diferenţă uriaşă între vederea-lui-Dumnezeu (theoptia) pe care au avut-o cei doi Prooroci în timpul vieţii lor şi vederea-lui-Dumnezeu (theoptia) pe care au avut-o tot ei pe Muntele Tabor. Atunci, în timpul vieţii, au avut vederea Cuvântului neîntrupat, şi de aceea s-au şi ascuns în stâncă sau în peşteră, câtă vreme acum Îl văd în faţă pe Cuvântul întrupat. Odinioară, Muntele Sinai ardea până la cer, era întuneric, negură, furtună şi mare glas (Deuteronom 4, 11-12), lucruri care exprimă Vechiul Testament, câtă vreme pe Tabor toate erau strălucitoare şi luminoase, pline de lumina neapropiată a dumnezeirii, mărturie că Lumina este mai presus de Legea Vechiului Testament.

Fericitul Theofilact prezintă foarte expresiv motivele pentru care s-au arătat bărbaţii de-Dumnezeu-văzători ai Vechiului Testament. În primul rând, pentru a se dovedi faptul că Hristos este Domnul Legii şi al Proorocilor. În al doilea rând, ca să fie arătat că stăpâneşte peste cei vii şi peste cei morţi, pentru că Moise a fost cel prin care s-a dat Legea şi a murit, câtă vreme Ilie era Prooroc şi încă trăia, el fiind răpit la cer într-un car de foc. În al treilea rând, pentru a se arată fără putinţă de tăgadă că Hristos nu era potrivnic Legii, nici nu era potrivnic lui Dumnezeu, fiindcă altfel aceşti mari de-Dumnezeu-văzători Prooroci nu ar fi vorbit cu El. În al patrulea rând, pentru a elimina bănuiala unora că El este Ilie pe care îl aşteptau iudeii sau vreun alt Prooroc. Şi, în al cincilea rând, ca să îi înveţe pe Ucenicii Săi să le urmeze acestor mari bărbaţi, adică să fie blânzi precum Moise şi râvnitori, neînduplecaţi şi grabnici în a-şi pune viaţa în primejdie pentru adevăr, atunci când era nevoie, precum Proorocul Ilie.

Proorocii Moise şi Ilie ai Vechiului Testament stăteau lângă Hristos cu evlavie şi cuviinţă. În canonul praznicului Schimbării la Faţă, Sfântul Cosma Melodul scrie: „cu sfinţită cuviinţă stând Moise şi Ilie în Muntele Taborului şi chipul dumnezeieştii Feţe luminat văzându-l, pe Hristos în părintească slavă strălucind…”. Proorocii vedeau pe Muntele Tabor pe Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu şi în vederea-lui-Dumnezeu (theoria) au cunoscut că El este Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu, Care avea caracterul ipostasului Tatălui, adică slava lui Dumnezeu Tatăl. De aceea stăteau Proorocii lângă Hristos cu sfinţită cuviinţă şi supunere de rob.

După cuvântul Sfântului Nicodim Aghioritul, Moise în Vechiul Testament stătea ca arhiereu între Or şi Aaron, pentru ca poporul israelitean să biruiască, iar Ilie ca arhiereu al lui Dumnezeu i-a omorât pe preoţii lui Baal şi a adus ardere de tot lui Dumnezeu. Aşadar, aceşti doi arhierei ai lui Dumnezeu stăteau acum pe Tabor ca preoţi şi ca robi, având în mijlocul lor pe Marele Arhiereu Hristos, care Se pregăteşte pentru marea jertfă.

Cuvintele „sfinţită cuviinţă” şi „supunere de rob” amintesc şi de marea deosebire care exista şi există între Hristos şi Prooroci. Hristos îi îndumnezeieşte pe oameni, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, pentru că El este după fire Fiu al lui Dumnezeu, câtă vreme Proorocii sunt îndumnezeiţi, adică devin dumnezei după har şi prin împărtăşire. Cu alte cuvinte, Hristos este Soare cu lumină proprie, iar aceştia aştri primitori de lumină.

În continuare trebuie să atragem atenţia şi asupra unui alt amănunt care arată un adevăr încă mai adânc şi mai esenţial. Evanghelistul Luca menţionează: „şi când s-a făcut glăsuirea (Tatălui), S-a aflat Iisus singur” (Luca 9, 36). Adică, odată cu auzirea glasului au dispărut cei doi Prooroci ai Vechiului Testament şi Hristos a rămas singur. După cum spune Fericitul Theofilact, aceasta s-a întâmplat ca să nu creadă cineva că acest glas s-a auzit pentru Moise sau pentru Ilie, ci doar pentru Hristos. Nu trebuia să aibă loc nici o confuzie între aceste persoane şi Hristos, pentru că Hristos este centrul celor cereşti şi al celor pământeşti.

12. Cei trei Ucenici pe Tabor

La marele eveniment al Schimbării la Faţă a lui Hristos au fost prezenţi doar cei trei Ucenici, adică Petru, Iacov şi Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos ca martori şi ai altor momente importante, precum învierea fiicei lui Iair sau rugăciunea din Ghetsimani.

Alegerea aceasta nu poate fi socotită o părtinire. Nu putem să Îi atribuim lui Hristos dispoziţii omeneşti şi sentimente pătimaşe. Există o motivaţie teologică foarte profundă. Cunoaştem foarte bine că revelarea şi arătarea lui Dumnezeu poate fi Rai pentru cei vrednici de această vedere-a-lui-Dumnezeu (theoria) şi Iad pentru cei necuraţi sau nepregătiţi. De aceea, omul trebuie să se afle într-o stare duhovnicească corespunzătoare pentru a primi revelarea lui Dumnezeu ca vedere şi nu ca osândă. Se pare, aşadar, că cei trei Ucenici erau cei mai pregătiţi pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu. Pentru ceilalţi, descoperirea aceasta trebuiau să rămână ascunsă până la Învierea Lui.

Cei trei Ucenici aveau unele calităţi care îi făceau potriviţi pentru participarea lor la această vedere-a-lui-Dumnezeu (theoria). Toţi cei trei erau superiori celorlalţi Ucenici (după cuvântul Sfântului Ioan Gură-de-Aur). Şi această superioritate a lor se vădeşte în aceea că Petru Îl iubea foarte mult pe Hristos prin căldura credinţei, Ioan era iubit foarte mult de Hristos pentru mulţimea virtuţilor, iar Iacov era foarte aspru cu iudeii, drept care a şi fost ucis de Irod (Cuviosul Eftimie Zigabenul).

Cel puţin doi dintre cei trei Ucenici care au fost pe Tabor în acel ceas înfricoşător au dat mărturie de cele petrecute. Apostolul Petru scrie într-o epistolă a lui: „pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri”. Şi referindu-se la glasul Tatălui scrie: „şi acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt…” (II Petru 1, 16-20). Dar şi Evanghelistul Ioan în Epistola lui Sobornicească scrie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 1-2). Dincolo de aceste două pasaje, putem observa că toate textele scrise de dumnezeieştii Apostoli sunt dovadă a vederii dumnezeieşti, sunt rod al experienţei pe care au avut-o pe Muntele Tabor şi la Cincizecime.

Cei trei Ucenici văzându-L pe Hristos schimbat la Faţă, câtă vreme iniţial se bucurau şi spuneau: „bine este nouă să fim aici; dacă voieşti, vom face aici trei corturi; unul Ţie, unul lui Moise şi unul lui Ilie”, în continuare, după ce au fost acoperiţi de norul luminos şi s-a făcut auzit glasul Tatălui, „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Matei 17, 4-6). Părinţii Bisericii (Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi Sfântul Grigorie Palama) spun că Ucenicii au căzut cu faţa la pământ din pricina măreţiei luminii. De altfel, glasul Tatălui era vederea-lui-Dumnezeu, şi anume la o treaptă mai mare decât vederea dumnezeiască pe care o avuseseră Ucenicii înainte. S-au temut, aşadar de această vedere mult mai vădită.

În textele liturgice care se referă la acest eveniment, se spune că în anumite momente Ucenicii au simţit teamă şi în altele, bucurie. Dar, aşa cum tâlcuiesc Părinţii, această teamă era strâns legată de bucurie, pentru că nu era o teamă de rob, ci o teamă de fiu, era acea teamă de Dumnezeu pe care o cunosc cei desăvârşiţi. Pentru că, există o teamă a începătorilor şi o teamă a desăvârşiţilor. Aici e vorba de bucurie, cuviinţă, închinare în faţa marii taine la care s-au învrednicit să fie martori oculari.

13. Hristos, centrul Vechiului şi al Noului Testament

Am subliniat deja că cei doi Prooroci erau reprezentanţi ai Vechiului Testament, iar cei trei Apostoli, reprezentanţi ai Noului Testament. Aşadar, de aici se vede limpede că Hristos este centrul Sfintei Scripturi. Vechiul Testament descrie revelaţiile Cuvântului neîntrupat şi proroceşte întruparea Lui, iar Noul Testament descrie întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Nu doar că prezintă întruparea, ci dă şi mărturie că oamenii pot fi părtaşi întrupării, în sensul că pot deveni mădulare ale Trupului lui Hristos.

Aşadar, punctul central al Sfintei Scripturi este Hristos şi anume Hristos întru slavă. De aceea, nu trebuie să trecem cu vederea mesajul fundamental al Sfintei Scripturi, insistând asupra unor întâmplări scripturistice, ca să extragem din ele concluzii morale – care, desigur, sunt şi ele necesare, dar nu esenţiale. Şi, pentru că Hristos, Cuvântul neîntrupat şi întrupat, este centrul Sfintei Scripturi, iar Biserica este Trupul lui Hristos, de aceea Sfânta Scriptură se tâlcuieşte fără greşeală doar de către Biserică şi de către cei care trăiesc în atmosfera de-Dumnezeu-văzătoare a Bisericii. Doar oamenii îndumnezeiţi, care sunt mădularele vii ale lui Hristos pot să tâlcuiască Sfânta Scriptură.

În timpul Schimbării la Faţă, după cum spune Evanghelistul Matei, „a strălucit Faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Sfântul Evanghelist Marcu ne oferă mai multe amănunte, spunând: „şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 2-3). În vreme ce chipul lui Hristos strălucea ca soarele, hainele Lui s-au înălbit şi păreau ca zăpada. Nici o vopsea nu putea să le înălbească pe cât se făcuseră ele de albe.

Sfântul Grigorie Palama învaţă că veşmintele strălucitoare sunt litera cuvântului lui Dumnezeu, care însă se arată ca luminoasă doar celor care văd în duh cele ale duhului. Dimpotrivă, ceilalţi, care sunt raţionalişti, nu pot să le explice, nici să le înţeleagă, pentru că doar văzătorii-de-Dumnezeu pot explica cele duhovniceşti. Asta înseamnă că doar oamenii îndumnezeiţi pot să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul [altor oameni] îndumnezeiţi.

Sfântul Maxim învaţă acelaşi lucru. Spune că duhul Legii este sufletul şi litera Legii este trupul şi îmbrăcămintea. Fără a dispreţui veşmintele şi trupul, [adică litera], trebuie să înaintăm spre duh, spre suflet.

Prin urmare, e nevoie de mare atenţie când studiem Sfânta Scriptură, aşa încât, pe de o parte să nu dispreţuim veşmintele, iar, pe de altă parte, veşmintele, [adică litera], să nu se facă pretext pentru a ignorarea chipului luminos al Scripturii.

14. Trupul lui Hristos este asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo)

Este important să subliniem faptul că Trupul lui Hristos pe Muntele Tabor, precum, în genere, în toată viaţa Lui, s-a făcut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea omenească. Înainte de întrupare, izvor al harului necreat erau dumnezeieştile Ipostasuri, acum însă şi firea omenească în Persoana Cuvântului se face izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos „a strălucit ca soarele”.

Sfinţii Părinţi numesc asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo) Trupul pe care l-a asumat Hristos şi care a fost îndumnezeit, tocmai pentru că a devenit izvor al harului necreat. O analogie în acest sens este soarele sensibil. Lumina exista din prima zi a creaţiei, câtă vreme soarele a devenit sursă a luminii abia în ziua a patra a creaţiei, când s-a unit cu lumina.

Trupul lui Hristos este asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo). Sfântul Grigorie Theologul va spune: „prin asumarea Trupului de către Hristos, Trupul s-a îndumnezeit şi a devenit asemenea celui Uns şi îndrăznesc să spun asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo)”. Acest lucru este afirmat şi în textele Sfintelor Sinoade şi în cele liturgice.

În ciuda faptului că Trupul este şi se numeşte asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo), în ciuda faptului că s-a îndumnezeit, totuşi nu a ieşit din limitele firii omeneşti, ca să se preschimbe în dumnezeire. Acest lucru îl susţin monofiziţii, care afirmă că firea dumnezeiască a absorbit firea omenească. Dar, deşi trupul s-a îndumnezeit, totuşi a rămas neschimbat şi nu a eliminat trăsăturile lui fireşti, nici aşa-numitele patimi nepăcătoase pe care Hristos le-a luat asupra Sa de bunăvoie. Astfel, Hristos şi după îndumnezeirea firii omeneşti a păstrat partea pătimitoare, stricăcioasă şi muritoare. Desigur, acestea sunt valabile pentru răstimpul de până la Înviere, pentru că după Înviere Hristos a îndepărtat partea pătimitoare, pe cea muritoare şi toate aşa-numitele patimi nepăcătoase. Despre acest subiect se vor spune cele necesare atunci când vom vorbi despre Învierea lui Hristos.

Faptul că Trupul lui Hristos s-a făcut izvor al harului necreat are urmări extraordinare în viaţa bisericească. Tocmai din acest motiv, avem posibilitatea să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Prin dumnezeiasca Împărtăşanie, omul nu primeşte în chip abstract harul lui Dumnezeu, ci Trupul asemenea-lui-Dumnezeu (omótheo) al lui Hristos, care este izvor al harului necreat. Desigur, prin aceasta nu se înţelege că orice creştin care se împărtăşeşte cu Trupul lui Hristos se şi sfinţeşte, ci doar acela care s-a pregătit şi care este mădular real şi viu al Bisericii, adică al Trupului lui Hristos. Dumnezeiasca Împărtăşanie lucrează în funcţie de starea duhovnicească a omului.

15. Participarea diferită la slava lui Dumnezeu

Tâlcuind faptul dumnezeieştii Schimbări la Faţă, vedem că există diferenţiere în ceea ce priveşte participarea la slava lui Dumnezeu. Trupul pe care l-a asumat Hristos prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi a firii omeneşti a devenit izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, de aceea chipul Lui strălucea ca soarele. Pe Ucenicii Săi şi, în general, pe oamenii care s-au învrednicit să participe la lucrarea-energia Lui îndumnezeitoare, i-a îndumnezeit şi îi îndumnezeieşte, aşadar sunt părtaşi după har şi dumnezeiască bunăvoinţă la lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu. Veşmintele devin strălucitoare prin slava lui Dumnezeu. Dar şi întreaga creaţie se veseleşte. Sfântul Cosma Melodul spune într-un tropar că lumina neapropiată a lui Dumnezeu arătată pe Tabor „a veselit zidirea şi pe oameni i-a îndumnezeit”. Cu alte cuvinte, creaţia se luminează şi se veseleşte, dar numai oamenii se îndumnezeiesc.

Acest lucru arată că întreaga creaţie se împărtăşeşte din slava lui Dumnezeu, însă în chip diferit. Nu se poate vorbi despre îndumnezeirea creaţiei, ci despre sfinţirea creaţiei şi îndumnezeirea firii omeneşti. Nu putem considera creaţia şi omul din aceeaşi perspectivă, de vreme ce omul este fiinţă cuvântătoare, iar creaţia este necuvântătoare. Omul reprezintă rezumatul întregii creaţii şi microcosmosul în macrocosmos.

16. Ce este Biserica şi care este scopul ei

Schimbarea la Faţă a lui Hristos arată ce şi cine este Biserica, dar şi care este scopul ei. Bisericii îi aparţin Proorocii şi Apostolii şi toţi cei care primesc teologia Revelaţiei şi se străduiesc să vieţuiască potrivit acestei teologii. Există, desigur, multe trepte ale împărtăşirii de har, dar omul trebuie să se găsească cel puţin în stadiul curăţirii.

De aici se vădeşte şi care este ţelul cel mai profund şi mai esenţial al Bisericii: călăuzirea omului către îndumnezeire, care este vederea Luminii necreate. Întreaga lucrare a păstorilor Bisericii ţinteşte la acest scop înalt. Aşadar, îndumnezeirea nu constituie un lux pentru viaţa bisericească, ci este desăvârşirea mistică şi scopul cel mai profund al vieţii creştine. Atât Tainele Bisericii, cât şi nevoinţa urmăresc atingerea acestei stări a îndumnezeirii. Când, însă, viaţa liturgică şi viaţa de nevoinţă sunt rupte de îndumnezeire, atunci devin nişte idoli.

Lumina necreată este trăirea Împărăţiei lui Dumnezeu, este hrana celor cereşti. În acelaşi timp însă este şi pregustare a bunătăţilor viitoare. Schimbarea la Faţă arată ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi care va fi starea viitoare. Dumnezeu-Omul Hristos se va afla în mijlocul oamenilor îndumnezeiţi, care se vor veseli de prezenţa şi slava lui Dumnezeu, la măsuri diferite, în funcţie de împărtăşirea diferită de harul necreat a fiecăruia. Se va împlini în acest fel cuvântul psalmistului David: „Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor, în mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81, 1). Hristos şi, în general, Dumnezeul Treimic, este Dumnezeu după fire, iar Sfinţii sunt dumnezei prin împărtăşire şi după har. Prin urmare, Împărăţia viitoare, precum şi prezenţa noastră în Biserică, nu este o întrunire a oamenilor evlavioşi, ci o unire, o adunare a dumnezeilor după har, a celor cu adevărat „îndumnezeiţi de Cel Care este după fire Dumnezeu” (Sfântul Simeon al Tesalonicului).

17. Participarea personală la îndumnezeire

Praznicele împărăteşti nu au doar caracter hristologic, ci şi antropologic şi sotiriologic, lucru valabil şi pentru Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Prin Schimbarea Lui la Faţă, Hristos a arătat îndumnezeirea firii omeneşti, dar şi slava celor care se vor uni cu El. De aceea, evenimentul Schimbării la Faţă constituie punctul central al învăţăturii soteriologice a Bisericii, pentru că arată care este rostul existenţei omului.

Pentru ca omul să ajungă la trăirea slavei îndumnezeirii sale, adică la împărtăşirea de lucrarea-energia îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, trebuie să treacă prin curăţirea inimii. Şi asta se întâmplă, pentru că Hristos îl luminează pe om după măsura curăţiei inimii sale. Sfântul Grigorie Theologul va spune în acest sens: „mai întâi omul trebuie să se curăţească, iar apoi celui curat i se vorbeşte”. Cu lumina duhovnicească-noetică se întâmplă acelaşi lucru ca şi cu lumina sensibilă. După cum lumina sensibilă luminează ochii sănătoşi ai trupului, la fel şi lumina necreată lumina mintea-nous curată şi inima luminată (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Părinţii, vorbind despre Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi despre împărtăşirea de slava dumnezeiască, fac referire la urcarea fiecărui om pe muntele vederii-lui-Dumnezeu (theoptia). Necurmat este strigătul Bisericii: „luminează-ne pe noi, păcătoşii, cu lumina Ta veşnică”. Şi într-o rugăciune legată tot de această temă, din cadrul Ceasului Întâi, simţim nevoia să Îl rugăm pe Hristos: „Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul care vine în lume, să se însemneze peste noi lumina Feţei Tale, ca să vedem într-însa Lumina cea neapropiată”. Este nevoie de urcuş continuu şi de evoluţie. Şi în Biserică vorbim despre o evoluţie a omului, însă nu de la maimuţă la om, ci de la om la Dumnezeu. Şi această „teorie evoluţionistă” a Bisericii arată sensul vieţii şi rezolvă toate problemele lăuntrice şi neliniştile existenţiale ale omului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că Hristos nu Se arată în acelaşi chip tuturor, ci începătorilor Se arată în chipul robului, iar celor care urcă pe muntele vederii-lui-Dumnezeu Se arată „în chip de Dumnezeu”.

Cei trei Ucenici pe Tabor, îndată ce au văzut slava Feţei lui Hristos, au mărturisit: „Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voieşti, voi face aici trei corturi: Ţie unul, şi lui Moise unul, şi lui Ilie unul” (Matei 17, 4). Tâlcuind această dorinţă a Ucenicilor, Sfântul Maxim spune că cele trei corturi sunt cortul făptuirii (praxi), al vederii-lui-Dumnezeu (theoria) şi al grăirii-de-Dumnezeu (theologia). Chipul primului cort (al făptuirii) era Ilie ca om plin de bărbăţie şi de cuminţenie, chipul celui de-al doilea (al vederii-lui-Dumnezeu) era Moise, ca legiuitor şi îndreptător al poporului, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Însuşi Stăpânul Hristos, pentru că El era desăvârşit întru toate.

În această analiză ermineutică se arată trei trepte ale vieţii duhovniceşti, care alcătuiesc urcuşul duhovnicesc al omului pe Muntele Tabor, şi anume curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea. Astfel, nu e vorba de un urcuş spaţial, ci de o evoluţie în modul de vieţuire duhovnicească. Dacă ne uităm cu atenţie la întreaga viaţă bisericeacă şi la învăţătura mântuitoare a Sfinţilor Părinţi, vom constata că permanent se face referire la trei trepte ale vieţuirii duhovniceşti, care sunt în legătură cu diferitele grade de împărtăşire a omului de harul lui Dumnezeu. Dacă viaţa duhovnicească nu are această raportare şi evoluţie, atunci devine idol şi simplă învăţătură moralizatoare.

Schimbarea la Faţă a lui Hristos ne arată ce anume exact este teologia ortodoxă. Din învăţătura Bisericii cunoaştem că teologia nu este speculaţie raţională şi nici nu este alcătuită din simple cunoştinţe intelectuale, ci teologia este participare la lucrarea-energia îndumnezeitoare a Luminii necreate şi, desigur, îndumnezeirea omului. Când vorbim despre teologie, înţelegem experienţă [empirică] şi vederea-lui-Dumnezeu.

* * *

În concluzie, trebuie să spunem că Schimbarea la Faţă a lui Hristos constituie un eveniment central în viaţa lui Hristos, dar şi un moment fundamental în viaţa omului. De aceea, nu poate fi analizat prin idei frumoase şi morale sau prin exaltări sentimentale, ci numai în cadrele teologiei ortodoxe. De altfel, trăind în Biserică, nu aspirăm doar să devenim oameni buni, ci şi dumnezei după har. La această înălţime ne cheamă viaţa bisericească şi teologia ortodoxă.

Septembrie 1994

Sursa: Mitropolítou Nafpáktou kai Ag. Vlasíou, Ierothéou, „Oi Despotikés Eortés” [„Praznicele Împărăteşti”], Ekdóseis I. M. Genethlíou tis Theotókou.