Sfântul Ioan Evanghelistul

Sfântul Ioan Evanghelistul s-a născut într-un sat sărac din Galileea numit Betsaida. Era fiul pescarului Zevedeu și al Salomeei, care era rudă cu Sfânta Fecioară Maria. Foarte devreme a devenit ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, iar în paralel lucra ca pescar alături de tatăl său și de fratele său, Iacov.

Într-o zi Sfântul Ioan Botezătorul se afla pe malul Iordanului, botezând și îndemnând la pocăință. Împreună cu el erau doi dintre ucenicii săi: fratele lui Petru (Andrei) și Ioan. Imediat ce Îl zărește în mulțime pe Iisus Hristos, exclamă cu bucurie: «Iată Mielul lui Dumnezeu!». Inima celor doi ucenici saltă la auzul acestor cuvinte, iar ei se întreabă dacă nu cumva Acesta este Mesia pe care Îl așteptau… Îndată ce Îl văd îndepărtându-se, Îl urmează plini de înflăcărare și nădejde. Iisus, cunoscând dorința lor de a se apropia de El, se întoarce către ei și-i întreabă: «Ce căutați?». Iar ei răspund: «Rabbi, unde locuiești?». «Veniți și vedeți!». Veniți să constatați voi înșivă! Deci au mers și au rămas la El pe toată durata acelei fericite după-amiezi…

Câteva zile mai târziu, pe când își aranjau și pregăteau mrejele Ioan împreună cu tatăl și fratele său Iacov, Îl vede din nou pe Iisus apropiindu-se de el. Inima lui saltă din nou la auzul graiului dumnezeiesc, așteptând să audă ceva foarte important din gura Învățătorului. Și într-adevăr Iisus îi cheamă pe cei doi frați să-L urmeze în împlinirea sfintei și înaltei Sale lucrări. Iar aceștia, fără să se mai gândească la caice și la mreje, la avere sau la tatăl lor, care urma să lucreze singur, lasă toate și Îl urmează.

Din ziua aceea, legătura dintre Ioan și Iisus devine profundă, indestructibilă și pe viață. Acesta devine învățătorul iubit, iar acela iubitul – prin excelență iubitul – Său ucenic, care Îl va urma pe întreaga durată a celor trei ani de activitate publică. Atunci când Domnul a urcat pe muntele Tabor pentru a Se schimba la față, a urcat cu El și acest ucenic iubit, împreună cu Petru și cu Iacov. Acolo a văzut Schimbarea la Față a Cuvântului lui Dumnezeu și a auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit în Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați».

De asemenea, la Cina cea de Taină, a stat lângă iubitul său Învățător, iar atunci când a aflat că unul dintre ucenici Îl va trăda, a căzut la pieptul Lui și L-a întrebat: «Doamne, cine este cel care Te va trăda?». Atunci când iudeii L-au prins pe Hristos, el L-a urmat îndeaproape și, întrucât îl cunoștea pe Arhiereu, a intrat în curtea acestuia și împreună cu el a intrat și Petru.

La Răstignire era prezent lângă cruce în acele momente grele în care toți Îl părăsiseră pe Hristos. De aceea, Învățătorul i-o încredințează pe Mama Sa, căreia îi spune cu afecțiune: «Femeie, iată fiul tău». Apoi întorcându-Se către Ioan îi zice: «Iată mama ta». Există oare fericire mai mare ca aceasta să auzi asemenea cuvinte?!

Așadar din acel moment, așa cum se cuvenea și se cădea, Ioan a luat-o la el acasă pe Sfânta Maică Fecioară, el care la rându-i era Fecior atât la trup cât și a suflet. După Învierea Domnului, a alergat la mormânt mai repede decât Petru și, intrând primul înlăuntru, a văzut giulgiurile și pe mult iubitul Hristos. De la Acesta a primit suflarea dătătoare de viață, după care devine Apostolul întregii Lumi. De asemenea, Ioan L-a vazut pe Domnul înălțându-Se la cer.

Mai apoi, împreună cu ceilalți ucenici, Îl primește pe Mângâietorul în chip de limbi de foc, în ziua Cincizecimii. Apoi a rămas în Ierusalim și i-a slujit Maicii Domnului până la cuvioasa ei Adormire.

Trimiterea la propovăduire

După distrugerea Ierusalimului de către Titus (anul 70 d.H.), sorții au hotărât ca Ioan să meargă să propovăduiască în Asia Mică, care era adâncită în întregime în rătăcirea idololatră. Din această cauză s-a mâhnit Apostolul și, întrucât – om fiind – s-a lăsat cuprins de agonie, pierzându-și nădejdea în puterea nebiruită a lui Dumnezeu, Domnul a îngăduit să cadă într-o ispită, astfel încât prin aceasta să i se ierte greșeala omenească. Pentru că cei care s-au desăvârșit în virtute trebuie să păzească acribia chiar și în lucrurile mărunte. Îi prezice deci Ioan ucenicului său Prohor furtuna și naufragiul pe care îl vor suferi, precum și faptul că numai el, Ioan, trebuia să fie ispitit pe mare timp de patruzeci de zile.

Deci după ce s-a produs furtuna, așa cum a prezis Sfântul Apostol, valurile mării l-au scos pe Prohor în Seleucia. Acolo a fost blasfemiat și învinuit cum că ar fi vrăjitor și că ar fi furat bani de pe vasul pe care se afla. Din Seleucia, Prohor a mers într-un loc din Asia numit Marmareótis, călătorind timp de patruzeci de zile. Acolo l-a găsit pe învățătorul său, pe care marea l-a scos exact în acel loc. Au început deci amândoi să slăvească și să mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a scăpat din acele primejdii.

În Efes. Munca la baie

După aceea au mers amândoi în Efes, unde au întâlnit o femeie pe nume Romana, care era renumită pentru răutatea ei până la Roma. Acesta i-a obligat să lucreze la una din băile sale. Întrucât însă lui Ioan, care era lipsit de experiență în astfel de munci, i se întâmpla să mai comită unele greșeli, aceasta îi trata cu atâta cruzime și neomenie, ca și cum erau sclavii ei. Pe Ioan îl silea să verse apă celor care făceau baie acolo.

În acea baie își făcuse culcușul un demon sălbatic, care de trei ori pe an obișnuia să înece acolo un tânăr sau o tânără. Își permitea să săvâșească aceste omoruri, deoarece, atunci când au fost puse temeliile acelei băi, nesuferitul acesta reușise să convingă pe cei care lucrau să zidească în temelii un tânăr și o tânără pentru a spori ecoul și a îmbunătăți acustica băii. Deci folosind ca pretext acest fapt, diavolul ucigător de oameni îneca acolo mulți tineri.

Moartea lui Dómnos și a lui Dioskourídis. Învierea acestora

După trei luni de la sosirea lui Ioan și a lui Prohor, pe când intra în baie Dómnos, fiul Romanei și al lui Dioskourídis, a fost înecat de către demon. Îl jelea deci Romana pe fiul ei și nu putea fi nicicum mângâiată. Tatăl tânărului, Dioskourídis, când a aflat de moartea subită a fiului său, a murit de tristețe. În zadar o ruga Romana pe zeița Artemis să-l învieze pe fiul ei Dómnos și-și smulgea carnea de pe ea. La un moment Ioan îl întreabă pe Prohor din ce cauză jelește Romana. Aceea, când i-a văzut vorbind între ei, a început să-l blasfemieze și să-l învinuiască pe Ioan că este vrăjitor, amenințându-l că, dacă nu-l va învia pe fiul ei, îl va da morții. Silit fiind de împrejurări, Ioan a început deci să se roage. Și, o, minune! Imediat a înviat Dómnos. Când a văzut Romana minunea, a căzut în extaz de fericire și a început să-l numească pe Ioan Dumnezeu și fiul lui Dumnezeu.

Mai apoi, după ce și-a spovedit cu sinceritate toate păcatele și și-a cerut iertare de la Sfântul Apostol și ucenicul său pentru toate relele pe care i le pricinuise, s-a convertit la Hristos și s-a botezat. După Dómnos, Ioan l-a înviat și pe tatăl acestuia, Dioskourídis, pe care l-a și botezat. De asemenea s-a botezat și Dómnos cel înviat, dimpreună cu toți cei care se aflau acolo. Într-un final, Ioan l-a izgonit pe demonul care locuia în acea baie.

Sfărâmarea statuii zeiței Artemis

Fiind mare sărbătoare la Efes în cinstea zeiței Artemis, Sfântul Apostol a urcat în locul unde era statuia acesteia. Cei din mulțime când l-au văzut au început să arunce cu pietre în el. Nu s-a atins însă nici o piatră de sfânt, ci numai de idol, care s-a sfărâmat. În loc să-și vină în fire, efesenii continuau să arunce cu pietre mai ales când Ioan a început să le vorbească despre credință. Însă ca prin minune, pietrele se întorceau și loveau pe cei care le aruncau, provocându-le răni grave. Atunci Sfântul Apostol s-a rugat lui Dumnezeu și îndată s-a produs un cutremur mare, în urma căruia și-au pierdut viața ca la două sute de oameni. Ceilalți, văzând aceasta, cu greu și-au revenit din întunericul rătăcirii și au început să-l roage pe Ioan ca ei să fie miluiți, iar cei ce muriseră să fie înviați. Deci rugțndu-se din nou Sfântul Apostol, toți care muriseră mai devreme îndată au înviat. Și, întrucât s-a produs din nou cutremur mare, au căzut toți la picioarele lui Ioan și, crezând în Hristos, s-au botezat.

Mai apoi, dumnezeiescul Apostol a plecat într-un un loc numit Tíhi, unde a vindecat un slăbănog, care de doisprezece ani era ținut la pat.

Întrucât a săvârșit încă multe alte minuni, vestea despre el s-a răspândit peste tot. Văzând aceasta demonul care își avea culcușul în templul zeiței Artemis și cunoscând faptul că și el va fi izgonit de acolo de către Ioan, s-a transformat în soldat, ținând în mână hârtii și strigând în gura mare cum că au scăpat doi vrăjitori foarte iscusiți pe care el trebuia să-i păzească. Și pentru că au scăpat, el însuși se află în mare primejdie. Arăta oamenilor și o pungă de bani, promițând că o va da celui care îi va găsi pe vrăjitori și-i va omorî.

La auzul acestor cuvinte, mulți dintre cei aflați acolo s-au îndreptat către casa lui Dioskourídis, amenințându-l că îi vor incendia casa și pe el împreună cu ea dacă nu-i predă în mâinile lor pe cei doi vrăjitori. Evlaviosul și recunoscătorul Dioskourídis prefera mai bine să ardă decât să-i predea pe cei doi Apostoli care îi facuseră atâta bine. Însă marele Ioan, cunoscând prin harul Sfântului Duh că și dacă se predă va continua să săvârșească minuni și să întoarcă mult popor la Dumnezeu, s-a predat singur în mâinile necredincioșilor, iar împreună cu el s-a predat și Prohor.

Fiind luați Apostolii Domnului de către necredincioși și ajungând în dreptul templului zeiței Artemis, s-au rugat lui Dumnezeu să fie dărâmat acel templu, dar fără a fi vătămat vreun om. Și, o, minune! Îndată a căzut templul. Atunci marele Apostol a strigat către demonul care locuia acolo: «Ție îți vorbesc, demonule necurat». «Ce vrei?», îi răspunse acesta. «Vreau să mărturisești deschis de câți ani locuiești aici și dacă tu ești cel care i-a ridicat pe oameni împotriva noastră», îi ceru Sfântul Apostol. Nevoit să vorbească, demonul a răspuns: «De două sute patruzeci și nouă de ani locuiesc în acest templu. Și într-adevăr eu sunt cel care a instigat gloata împotriva voastră». «Îți poruncesc în numele lui Iisus Hristos Nazarineanul să nu mai locuiești în acest loc», zise din nou Sfântul Apostol. Deci imediat a plecat demonul din orașul Efes. Elinii, văzând acestea, s-au înfricoșat tare, iar mulți dintrei ei au crezut în Domnul Iisus și s-au botezat în numele Lui.

Exilul în Patmos

Vestea despre Sfântul Apostol Ioan, care săvârșea multe minuni și convertea mulți păgâni la credința lui Hristos, a ajuns până la urechile împăratului Domițian (anul 82 d.H.), care a dat poruncă să fie adus la el marele Ioan dimpreună cu Prohor.

După ce i-a interogat și a constatat credința lor neclintită, i-a supus la diverse chinuri. I-a silit să bea otravă, iar apoi, fiindcă n-au pățit nimic, i-a aruncat într-un vas mare de lut plin cu ulei fiert. Întrucât însă au ieșit și de acolo fără să fi pățit ceva, îi exilează în insula Patmos. Domnul însă i-a descoperit lui Ioan ce urma să i se întâmple, adică faptul că va suferi multe ispite și că va fi exilat într-o insulă care avea mare nevoie de prezența sa.

Pe când plutea pe vas păzit fiind de oamenii împăratului, Sfântul Apostol a înviat un soldat care murise pe drum. De asemenea a liniștit furtuna care se pornise pe mare. La rugămințile soldatului înviat, a vindecat pe un alt soldat care suferea de dizenterie și care se afla în pragul morții. Văzând deci toate acestea, soldații s-au convertit cu toții la Hristos și s-au botezat.

Ajuns în insula Patmos, Ioan a scos din Apollonídis, fiul lui Mýron, duhul necurat care îl poseda și l-a izgonit departe de insulă. Datorită acestei minuni au crezut în Hristos și s-au botezat toți cei care se aflau în casa lui Mýron. De asemenea s-a botezat și Apollonídis cel vindecat, fiica sa, Chysíppi, și cei dimpreună cu ea. Apoi s-a botezat însuși Anthýpatos, mai marele insulei Patmos.

Vrăjitorul Chinops

În Patmos era un oarecare vrăjitor pe nume Chinops, care de mulți ani trăia într-un loc pustiu, împreună cu duhurile necurate. Pe acesta toți locuitorii insulei îl considerau a fi zeu, datorită magiilor și actelor demonice pe care le săvârșea. Preoții zeului Apollon, îndată ce l-au văzut pe Ioan propovăduind cu multă îndrăzneală credința în Hristos, au alergat la Chinops îngenunchind și rugându-l să-i scape de Ioan, fiindcă din cauza acestuia templul lui Apollon aproape că s-a golit și toți s-au lepădat de credința și cultul zeilor.

Auzind acestea, Chinops fu cuprins de mândrie, considerând înjositor faptul de a merge el însuși în oraș. Aceasta deoarece pe de o parte trăia de mulți ani izolat în pustie, iar pe de altă parte deoarece de obicei cei din Patmos veneau la el și nu invers. De aceea le-a promis preoților că va trimite un înger viclean să meargă la casa lui Mýron ca să ia sufletul lui Ioan și să-l dea osândei veșnice.

A trimis deci Chinops – precum promisese – un duh viclean să meargă la Ioan. Ajuns acasă la Mýron, demonul a stat în locul unde se afla Ioan. Însă îndată ce l-a văzut, Sfântul Apostol i-a zis: «Îți poruncesc în numele lui Iisus Hristos să nu pleci din locul în care stai până ce nu-mi spui din ce motiv ai venit aici». La auzul acestor cuvinte, îndată a înțepenit demonul și a răspuns pe loc: «Preoții zeului Apollon au venit la Chinops și au mărurisit multe împotriva ta, rugându-l să vină în oraș ca să te omoare. Însă Chinops nu a acceptat, spunând: de mulți ani n-am mai ieșit din acest loc, iar acum pentru un om mic și neînsemnat să las scumpa mea viață din pustie? Întoarceți-vă dar și mâine voi trimite un înger viclean ca să ia sufletul lui Ioan și să mi-l aducă mie ca sa-l dau osândei». Atunci Ioan i-a zis: «Ai mai fost trimis vreodată de Chinops să-i aduci vreun suflet de om?». «Am mai fost trimis să ucid oameni, dar niciodată n-am dat osândei vreun suflet omenesc», răspunse demonul. «Din ce motiv sunteți supuși lui Chinops?», l-a intrebat din nou Ioan. «Toată puterea Satanei sălășluiește în acesta. Am căzut de acord cu el ca el să fie mereu cu noi și noi cu el. De aceea Chinops ne ascultă pe noi, iar noi pe dânsul». «Ascultă, duh viclean! Îți poruncește Ioan, Apostolul Fiului lui Dumnezeu, să nu mai faci rău vreunui om și nici să te mai întorci la locul tău, ci să pleci de pe această insulă și să hoinărești de colo colo». Și îndată a plecat acela de pe insulă.

Deci văzând Chinops că nu se mai întoarce demonul, a mai trimis unul. Însă, deoarece și al doilea a pățit la fel ca primul, a mai trimis încă doi: unul să intre în casa în care locuia Ioan, iar celălalt să stea afară ca să vadă ce se petrece și să se întoarcă să-i spună și lui. Mergând deci aceștia, demonul care stătea afară a văzut cum a fost izgonit cel dinlăuntru și întorcându-se a vestit lui Chinops cele întâmplate. Atunci s-a mâniat Chinops și, luând cu sine toată mulțimea demonilor, a plecat spre oraș. A vuit întregul oraș, iar toți, când l-au văzut pe Chinops, s-au spăimântat și căzând i se închinau. În acel moment Ioan predica mulțimii. Văzându-l, Chinops s-a mâniat foarte și s-a adresat poporului astfel: «Oameni orbi și fără minte, ascultați! Dacă Ioan este drept și dacă toate câte zice sunt adevărate, atunci cu siguranță că vă poate vindeca și pe voi și pe mine. Dacă va putea să facă ceea ce îi voi spune eu, atunci și eu voi crede toate câte propovăduiește». Și apucând un tânăr care era acolo, îl întrebă: «Tinere, trăiește tatăl tău?». «Nu, ci a naufragiat și s-a înecat în adâncul mării», a răspuns tânărul. Atunci îi zice Chinops lui Ioan: «Demonstrează că propovăduiești adevărul. Scoate-l deci pe tatăl acestui tânăr din adâncul mării și adu-l aici în fața noastră a tuturor teafăr și viu». «Hristos nu m-a trimis ca să înviez morți, ci ca să propovăduiesc adevărul oamenilor rătăciți», răspunse Ioan. Iar Chinops, adresându-se poporului, a zis: «Acum veți înțelege și vă veți lămuri că acest om este un înșelător, căci vă amăgește cu șiretlicuri vrăjitorești. Tineți-l până ce voi aduce eu pe tatăl acestui copil din adâncurile mării și-l voi înfățișa viu înaintea voastră».

Deci ținut fiind Ioan, Chinops și-a întins mâinile și apoi și-a lovit palmele. Deodată s-a iscat mare zgomot pe mare, încât toți se temeau. Atunci Chinops a dispărut din fața lor, iar toți strigau și spuneau: «Mare ești Chinops și afară de tine nu există altul». Deodată iese Chinops din mare și împreună cu el un demon care semăna cu tatăl înecat, iar toți s-au mirat.

Apoi zise către tânăr: «Este acesta tatăl tău?». «Da, domnule», răspunse tânărul. Și îndată toți s-au închinat lui Chinops, apoi au vrut să-l omoare pe Ioan. Însă Chinops nu i-a lăsat să-l omoare, ci le-a zis: «Mai întâi să vedeți minuni mai mari decât aceasta și apoi să-l pedepsiți cum se cuvine». Apoi a chemat la sine pe alt om și l-a întrebat: «Ai avut vreun fiu?». «Da, domnule, am avut, însă cineva l-a ucis», răspunse acela. «Va învia fiul tău», îi zise Chinops. Și îndată i-a strigat pe nume și pe ucigaș și pe cel ucis. Și iată au apărut cei doi. L-a întrebat deci Chinops pe acel om: «Este acesta fiul tău, iar acesta ucigașul lui?». «Da, domnule», răspunse omul.

De aceea se mândrea Chinops în fața lui Ioan zicându-i: «Ce te minunezi, Ioane?». «Eu nu mă minunez deloc de acestea», i-a răspuns. «Când vei vedea minuni mai mari decât acestea, atunci te vei minuna», a completat Chinops. «Minunile tale se vor spulbera repede», i-a răspuns Ioan. Auzind acestea, mulțimea a început să-l lovească sălbatic pe Ioan până l-au lăsat aproape mort. Crezând că a murit, a zis Chinops către mulțime: «Lăsați-l neîngropat ca să-l mănânce păsările sălbatice». Convinși fiind că Ioan a murit, oamenii au plecat strigând de bucurie și lăudând isprăvile lui Chinops.

Dispariția lui Chinops

            Mai apoi, când a aflat Chinops că Ioan trăiește și propovăduiește din nou poporului într-un loc numit «Líthou Volí» (Aruncarea Pietrei), l-a chemat pe demonul acela pe care îl folosise pentru presupusele învieri din morți și a mers la Ioan spunându-i: «Eu te-am lăsat să trăiești până acum pentru că am vrut să-ți provoc și mai multă rușine și osândire. Acum hai să mergem pe malul mării căci acolo vei vedea puterea mea și te vei rușina». Îl urmau îndeaproape și cei trei demoni care erau presupușii oameni înviați din morți. Lovindu-și palmele și provocând din nou tulburare pe mare, s-a cufundat în adâncul mări, făcându-se nevăzut. Mulțimile strigau din nou: «Mare ești Chinops și nu există altul ca tine». Atunci Ioan a poruncit celor trei demoni cu chip de om să nu se miște din locul lor. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu să nu mai apară viu Chinops.

În momentul în care se cufundase Chinops, s-a produs mare agitație în mare. Apa se întoarse în locul respectiv și ticălosul acela nu mai putea ieși din mare. Demonii cei cu chip de om au fost alungați departe de insulă de către Ioan în numele lui Iisus Hristos și s-au făcut nevăzuți.

Uimit de acestea, poporul a așteptat trei zile și trei nopți să iasă Chinops din mare. Apoi, înfometați și pârliți fiind de soare, s-au împrăștiat fiecare la casa sa fără să scoată vreo vorbă. Trei copii au murit din cauza foamei și arșiței. De aceea lui Ioan i s-a făcut milă de ei și îndată i-a înviat pe copiii care muriseră, iar pe cei slăbiți i-a întărit. Și după ce le-a predicat mai multe despre credință, i-a convins pe toți să creadă în Hristos și să se boteze. Ticălosul de Chinops fusese înghițit de mare, precum odinioară Faraonul Egiptului.

Proklianí și Sosípatros

O femeie pe nume Proklianí fu cuprinsă de dragoste vicleană pentru fiul ei, Sosípatros (vai, până unde poate ajunge patima iubirii trupești!). Și, întrucât nu și-a putut potoli pornirea ei ticăloasă, l-a acuzat pe acesta în fața dregătorului insulei că ar fi siluit-o. Pe când se pregătea pedeapsa nedreaptă pentru Sosípatros, a intervenit Ioan și l-a ajutat în felul următor: rugându-se, s-a produs un vuiet și cutremur mare și îndată s-a uscat mâna dreaptă atât a dregătorului, cât și a ticăloasei Proklianí. Ca urmare a acestei pedepse dumnezeiești, au crezut amândoi în Hristos și s-au botezat. Imediat s-au vindecat mâinile lor și cutremurul a încetat.

Scrierea Evangheliei

Pe vremea împăratului Traian, în jurul anului 98, au fost trimise epistole către Patmos, în care se cerea eliberarea lui Ioan din exil. Vroia deci Ioan să plece din Patmos și să meargă în Efes. Însă creștinii din Patmos plângeau și se tânguiau la auzirea veștii că Ioan va pleca. Și ce n-ar fi făcut numai să nu piardă un păstor atât de bun. Întrucât însă n-au putut să-l convingă să rămână la ei, s-au gândit la următorul lucru: l-au rugat ca măcar să le lase cuvintele sale și să consemneze într-o carte Taina întregii Iconomii a lui Hristos.

Ioan, întrucât pe de o parte vroia să le împlinească dorința, iar pe de altă parte fusese sfătuit în acest sens de Pronia divină, a postit trei zile, îndemnându-i în același timp și pe creștini să postească și să se roage. Apoi, împreună cu ucenicul său, Prohor, au urcat pe munte pentru a se ruga lui Dumnezeu. Și, o, minune! Îndată s-au auzit tunete și fulgere înfricoșătoare, iar muntele a început să se clatine atât de tare încât s-a înspăimântat Prohor și a căzut ca mort cu fața la pământ. Ioan însă nu s-a înspăimântat, ci a rămas în picioare, fiindcă iubirea desăvârșită pe care o nutrea pentru Dumnzeu i-a alungat orice urmă de frică, precum el însuși a spus: «iubirea desăvârșită alungă frica» (I Ioan 4, 18). Apoi a auzit o voce tunătoare care a rostit: «la început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul». (Ioan 1, 1). Mesajul acesta l-a făcut cunoscut și ucenicului său, Prohor, pe care mai întâi l-a ridicat de la pământ și i-a alungat puțin frica care îl cuprinsese.

Deci după ce a terminat Evanghelia dumnezeiască, pe care a scris-o cu mâna lui Prohor, a dat-o creștinilor care i-o ceruseră. Iar de acolo Evanghelia lui Ioan s-a răspândit în toate colțurile lumii.

Tânărul tâlhar

Plecând din Patmos, marele Apostol a poposit într-un loc numit Agrikía. Acolo, după ce a vindecat un orb, a plecat într-un oraș vecin, unde a întâlnit un tânăr bun la suflet și frumos la înfățișare, pe care l-a convertit la Hristos. Apoi, după ce l-a îndemnat să trăiască în virtute și l-a încredințat episcopului locului ca să aibă grijă de el, a pornit spre Efes. Aici s-a ocupat de buna rânduială a treburilor bisericești și a întărit turma lui Hristos cu învățătura sa, apoi a vizitat orașele din împrejurimi, peste tot propovăduind și hirotonind episcopi. Într-un final s-a reîntors în orașul de care am amintit mai devreme. Aici a aflat că tânărul acela pe care îl încredințase episcopului a devenit căpetenia unei bande de tâlhari. Mai exact, acesta apucase pe un drum greșit, influențat fiind de anturajul precar în care trăia (căci largă și ușoară este calea care duce la pierzanie). Deci s-a întristat Sfântul Apostol când a aflat în ce hal a ajuns tânărul acela.

Pornind deci spre locul de întâlnire al bandei de hoți, li s-a predat de bună voie pentru a ajunge în acest fel la căpetenia acestora. Când l-a văzut, tânărul, dându-și seama că acela este binefăcătorul său, a încercat să fugă, însă Ioan l-a chemat la sine cu voce dulce și plină de iubire. Cu ajutorul Domnului, a reușit să-l ia cu sine și să-l aducă în oraș. Apoi, datorită sfaturilor și dumnezeieștilor sale povețe, tânărul s-a schimbat atât de mult în bine, încât a devenit pildă de pocăință și virtute pentru tot orașul acela.

Întoarcerea la Efes și mutarea la cer

Întors la Efes, acest ucenic iubit al lui Hristos a rămas acolo până la sfârșitul vieții sale. Avea cincizeci și șase de ani când a plecat din Ierusalim la propovăduire. Apoi a petrecut nouă ani propovăduind până ce a fost exilat. În exilul din Patmos a petrecut încă cincisprezece ani, iar după exil a mai trăit douăzeci și șase de ani. În total anii vieții sale au fost o sută cinci și șapte luni.

Aceasta a fost viața Sfântului Apostol al Domnului, care a luptat până la sânge pentru credință. A săvârșit foarte multe minuni și a convertit mulțime multă de necredincioși de neamuri diferite la credința lui Hristos. Spre sfârșitul vieții sale, a petrecut o bună perioadă de timp în casa lui Dómnos cel înviat din morți, împreună cu șapte ucenici de-ai săi, pe care i-a luat cu el când a plecat din această casă.

Mergând cu ucenicii săi într-un loc anume, Ioan le-a poruncit să aștepte acolo, în timp ce el, îndepărtându-se puțin, s-a așezat la rugăciune. Încă nu răsărise soarele. Întorcându-se apoi la ei, le-a poruncit să sape o groapă în pământ în formă de cruce atât cât să încapă trupul său în ea. După aceea, întinzându-se în acea groapă, și-a luat rămas bun de la ucenicii săi care plângeau amar și le-a zis: «Acoperiți-mă cu pământul care-mi este mamă». Aceia, după ce l-au îmbrățișat și și-au luat rămas bun de la el, l-au acoperit cu pământ până la genunchi. Apoi, îmbrâțișându-l din nou, l-au acoperit până la gât. Și iar îmbrâțișându-l pentru a treia oară, au pus o basma pe sfânta lui față. Și așa, plângând cu amar, i-au acoperit întregul trup. Și îndată a răsărit soarele.

După ce au plâns destulă vreme cu amar fiindcă rămăseseră orfani de părintele lor duhovnicesc, s-au întors în oraș povestind tututor cele despre învățătorul lor. Ceilalți frați, când au aflat despre moartea sa, au alergat la mormânt și săpând n-au găsit nimic în el. Deci s-au întors în oraș plângând și jelind pierderea unui mare păstor.

Sfântul Ioan este cinstit în fiecare an la data de 26 septembrie.

Troparul Sfântului Ioan Evanghelistul (glas 2): Apostole a lui Hristos, de Dumnezeu iubite, grăbeşte de izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns. Că te primeşte când cazi către El, Cel ce te-a primit când te-ai rezemat pe pieptu-I; pe Care roagă-L de Dumnezeu cuvântătorule, şi norul păgânilor cel pus asupra noastră să-l risipească, cerându-ne nouă pace şi mare milă.