Cronologia creştină

Timpul este perceput în creștinism drept cadrul în care se manifestă revelația dumnezeiască și ]ntru care se lucrează mântuirea omului și sfințirea zidirii pe întreg parcursul istoriei. Are, adică, un sens soteriologic, corelat întotdeauna cu împlinirea planului „iconomiei dumnezeiești”. Din această pricină, timpul nu este conceput în mod ciclic, ca o reîntoarcere fără sfârșit, ci în mod liniar. Cursul său este irepetabil, brăzdat de evenimente unice și mântuitoare, care au loc „o dată” pentru „totdeauna”. Centru și „entelehie” [termen filosofic, la Aristotel: scop lăuntric care ar sta la baza dezvoltării materiei și ar determina în mod finalist întregul proces al dezvoltării ei] a timpului liniar, rectiliniu, este Hristos, Alfa și Omega istoriei, Începutul și Sfârșitul. Perspectiva creștină este în mod constant una eshatologică, astfel încât raportarea Bisericii la timp se fundamentează în Hristos.

Lumea și timpul sunt percepute în creștinism ca fiind create „din nimic” de către Dumnezeu Cel în Treime, în afara oricărui înțeles ce ar viza „arhetipuri” sau „idei” preexistente în Dumnezeu. De altfel, din punct de vedere creștin (ortodox), nu există nici o „analogie” între „zidit” (creația) și „Nezidit” (Dumnezeu Cel în Treime). Lumea și timpul au început și sfârșit, adică o destinație și o „plinire” (Gal. 4,4). Așadar, Dumnezeu creează timpul ca Unul ce este „Creatorul tuturor, al veacurilor și al tuturor făpturilor” (Sf. Ioan Damaschin). Dumnezeu este „Cel ce a creat firea timpului” (Sf. Vasile cel Mare) («ο την του χρόνου φύσιν κατασκευάσας»). Sfântul Grigore Teologul atrage atenția, desigur, și asupra relativității timpului, definindu-l drept „ceea ce este divizibil și măsurabil într-o mișcare” («το κινήσει τινί μεριζόμενον και μετρούμενον»). Rotația (mișcarea) Pământului și a celorlalte corpuri cerești dă naștere conștiinței existenței unui curs cronologic, respectiv a „măsurării” sale. În realitate, pentru Biserică, în calitatea sa de „Trup al lui Hristos” și „comuniune în Hristos”, măsurarea timpului constituie o convenție. Însă, întrucât Biserica trăiește și se mișcă în mijlocul lumii, chiar dacă nu este „din lumea aceasta” (In. 18, 36), a primit de-a lungul vremii calendarele aflate în uz în societățile în sânul cărora au trăit credincioșii săi și au dus lupta mântuirii lor. Nu trebuie omis faptul că, din perspectivă creștin-ortodoxă, mântuirea nu reprezintă o fugă din timp și din lume, ci biruința asupra răului din lume, asupra păcatului. Drept urmare, în creștinism calendarele sunt, așadar, adoptate în vederea reglementării lucrurilor convenționale ce țin de rânduiala internă a lumii, fără, însă ca Biserica să fie aservită acestora.

Prin lume creștină, înțelegem noua orânduire ce, debutând ca o formă de organizare socială creștină atipică în primele trei secole d.Hr, se ridică la o măsura unui construct politico-statal articulat, odată cu întemeierea Noii Rome, a Constantinopolului (330). Până în secolele VI-VII, lumea creștină întrebuințează calendarele locale sau naționale și se slujește de sistemul de măsurare a timpului folosit de păgâni. Cu alte cuvinte, nu are un calendar unitar și comun, nici nu fixează ca început al firului cronologic nașterea lui Hristos. Dată fiind raportarea sa la Vechiul Testament (adică la tradiția proorocilor), la început, creștinismul a preluat calculul evreiesc al vechimii universului, care se îndepărtează mult de socotelile științifice. Abia în anul 691 d.Hr. a fost rânduit, prin canonul 3 al Sinodului Trulan (Sinodul V-VI Ecumenic), calculul creștin al vechimii universului, socotind „facerea” (crearea) sa cu 5508 ani  înainte de întruparea lui Hristos. Acesta a fost primit de întreaga lume creștină, care începuse deja să se diferențieze, mai întâi sub aspect politic, iar mai târziu din punct de vedere duhovnicesc și cultural, delimitându-se două spații distincte, „Răsăritul” și „Apusul”. Din perspectivă creștină, prima trimitere cronologică este, așadar, „de la facerea lumii”.

Fixarea sărbătorilor încă din primele secole atestă libertatea de care se bucura societatea creștină din întreaga lume. Sărbătorile creștine au fost stabilite pe baza calendarului solar, al celui iulian, care începuse să fie folosit din anul 45 î.Hr. Astfel, Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul a fost fixată pe 23 septembrie, iar Zămislirea lui Iisus Hristos (Bunavestire), în acord cu relatarea evanghelică, la 6 luni diferență, pe 25 martie. Analog, Nașterea Înaintemergătorului a fost rânduită pe 24 iunie, iar cea a lui Hristos (în cele din urmă) pe 25 decembrie, luând în calcul echinocțiile și solstițiile, precum și tâlcuirea simbolică a cuvântului rostit de Ioan Înaintemergătorul în legătură cu Hristos: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (In. 3,30). Criteriile sunt, adică, duhovnicești, iar nu laice sau științifice. Cu toate acestea, nu trebuie uitat faptul că începutul anului civil a fost considerat în Răsărit, până în anul 460, 23 septembrie, totodată început al Indictionului, pentru ca mai apoi să aibă loc schimbarea datei cu 1 septembrie. Această dată din urmă a dobândit și o semnificație ecleziastică, drept început al anului liturgic, fapt valabil până în zilele noastre. Nu este cunoscut cu certitudine când a intrat în uz această practică, dar este atestată din secolul al VIII-lea.

Aceeași libertate se observă în privința mobilității sărbătorilor creștine. Cazul sărbătoririi Paștelui este exemplul cel mai clasic, dar vom reveni asupra sa. Un fapt similar s-a petrecut și cu sărbătoarea Crăciunului. Până în anul 336 d.Hr., era prăznuit împreună cu Boboteaza pe data de 6 ianuarie (întotdeauna, pe baza calendarului iulian). În acest an, însă, sărbătoarea a fost mutată pe data de 25 decembrie, mai cu seamă drept o contrapondere a zilelor de cinstire a zeului soarelui, Mithra, care aveau loc cu prilejul solstițiului de iarnă. În Răsărit, noua dată a sărbătorii a fost introdusă în jurul anului 380. A urmat apoi fixarea datelor de prăznuire și pentru celelalte sărbători în strânsă legătură cu Nașterea Domnului (Tăierea Împrejur, Întâmpinarea Domnului, Bunavestire etc.).

În acest punct trebuie lămurit și sistemul indictioanelor pe care le urma și lumea creștină. Indictio înseamnă contribuție și a fost corelat inițial cu sistemul de impozitare practicat în Imperiul Roman. Întrebuințarea acestui sistem a început în timpul domniei lui Dioclețian (297/8), dar cu o durată aferentă indictionului de 5 ani. Ca perioadă de 15 ani, indictioanele au intrat în uz din anul 312 d.Hr. (prima mărturie în înscrisurile imperiale datează din anul 356/7). Biserica a adoptat Indictionul în anul 327, cu data de început a acestuia, 24 septembrie. Astfel, indictionul reprezintă o perioadă de 15 ani, fiind folosit în datarea înscrisurilor și a evenimentelor. După scurgerea acestei perioade de timp, începea un nou indiction și era stabilit un an de referință (primul, al doilea ș.a.m.d. – analog sistemului olimpiadelor). Indictionul obișnuit se numește bizantin sau și grecesc și începe, după cum s-a arătat, pe 1 septembrie. Acest sistem a existat în întreaga lume creștină în perioada Bizanțului, dar s-a continuat și în scrierile grecești post-bizantine (ale Patriarhiei și ale conducătorilor de stat).

Socotirea anilor de la Nașterea lui Iisus Hristos începe din secolul al VI-lea. Noul sistem era conceput de Dionisie cel Mic sau cel Scurt (Exiguus), originar din Sciția, monah, scriitor de canoane și cronici. În jurul anului 500 s-a stabilit la Roma și s-a ocupat de aspecte ale cronologiei (de ex. tabele cu Pascalii). Numele său a intrat în istorie odată cu opera Cyclus Decem Novennalis (532) în cadrul căreia se ocupă de calculul datei Paștelui, notând anii din tabelul întocmit, pe baza cronologiei ce începe de la Nașterea lui Hristos, iar nu „de la întemeierea Romei”, așa cum se practica în Apus, sau de la nașterea lui Avraam, respectiv de la prima Olimpiadă. Această nouă socotire a anilor s-a răspândit cu întârziere în Apus (Franța și Anglia), primul istoric care a întrebuințat-o consecvent fiind Beda Venerabilis, în secolul al VIII-lea. De atunci s-a impus în întreaga lume creștină, dar și necreștină, așa cum se întâmplă și în prezent. Însă, Dionisie a comis o greșeală fatală. Ca an al Nașterii lui Hristos a socotit anul 754 de la întemeierea Romei («Ab urbe condita»), în timp ce este cunoscut faptul că Irod a murit în 750/751, la puțin timp după uciderea pruncilor (Mt. 2, 16 urm.), iar Hristos la vremea acelei ucideri avea aproximativ doi ani. Așadar, Hristos trebuie să se fi născut în anul 748/749 de la întemeierea Romei. Prin urmare, cronologia actuală cuprinde cu 5 sau 6 ani mai puțin decât calculul real, astăzi aflându-ne, de fapt, în anul 2016 sau 2017 d.Hr.

Sursa: Eleftherotypía «Istoriká», nr. 64/2001, pp. 34-37