Asistenţă socială şi asceză

De fiecare dată când auzim despre vreo instituţie filantropică a Bisericii sau despre vreo mânăstire, aproape automat se naşte în noi aceeaşi întrebare: care este calea cea mai potrivită pentru creştin, în lumea aceasta ? În ce fel urmează Biserica poruncile lui Hristos cât mai potrivit cu putinţă, prin întărirea mânăstirilor sau prin amplificarea activităţii ei sociale ? Asceza monahală este principala ei vocaţie sau aceasta trebuie neapărat îmbinată cu asistenţa socială ?

Desigur, aceste întrebări nu sunt noi; istoria Bisericii le cunoaşte de veacuri. Ele au legătură nu doar cu parcursul istoric al monahismului, ci al întregii Bisericii şi şi-au aflat răspunsurile potrivite în mod practic.

În Biserica răsăriteană, încă din primele veacuri, regăsim toate tendinţele principale. Activitatea socială nu a încetat nici un moment să constituie una din preocupările principale ale Bisericii, şi nici măcar persecuţiile nu au reuşit să o întrerupă. Cantine pentru cei lipsiţi de venituri, ajutor pentru văduve şi orfani, îngrijire pentru bolnavi şi săraci, acordare de adăpost şi azil pentru cei oropsiţi şi prigoniţi, toate acestea se ivesc în fiecare pagină a istoriei Bisericii. Este caracteristic faptul că cei care au luptat împotriva Bisericii din motive ideologice au recunoscut şi i-au remarcat întotdeauna activitatea socială, pentru că studiul istoriei ei, oricât de plin de prejudecăţi ar fi, nu oferă altă alternativă: ea vorbeşte despre dragoste în fapte, nu doar ca element al relaţiilor interpersonale, ci şi ca element distinctiv al prezenţei creştine în lume. Evanghelia nu este complet fără legătură cu toată această bogată activitate socială a celor dintâi credincioşi, într-o epocă în care asistenţa socială organizată de stat era cu desăvârşire necunoscută. Este suficient să amintim faptul că Iulian Apostatul, în tentativa lui inoportună şi nereuşită de reînviere a idolatriei, printre altele, a încercat să organizeze o activitate socială prin preoţi [păgâni], similară celei creştine, pentru că intuise corect cât de atractivă era şi cât de eficient acţiona filantropia creştină asupra oamenilor simpli. Exemplul lui Iulian are, însă, şi un alt aspect, care arată legătura directă şi coerenţa dintre filantropie, asceză şi fundamentul teoretic al activităţii sociale: Iulian îşi vărsa amarul în epistolele sale vizavi de indiferenţa practică a preoţilor idolatri faţă de asistenţa socială, în ciuda faptului că el le punea la dispoziţie mijloacele materiale necesare. Bani existau, dar nu existau oamenii, materia era prezentă, dar lipsea spiritul care să o transforme în dragoste…

În epoca de aur a Bisericii, monahismul era în armonie cu acest spirit social care domnea în lumea creştină. Asceza este legată de filantropie şi, în general, o însoţeşte în întâmpinarea nevoilor semenilor. Mânăstirile erau centre ale Evangheliei şi ale dragostei. Ajunge să amintim un singur exemplu: Vasiliada Marelui Vasile, în Cezareea Capadociei. Acest ierarh înţelept şi sfânt a fost „un medic al sufletelor şi al trupurilor”, iar instituţia fondată de el – model pentru cele care vor urma –, era un locaş al prezenţei întrajutorării materiale şi spirituale. În canoanele monahale scrise de Marele Vasile este prevăzut limpede prinosul social al monahilor, al chinoviei ca focar al renaşterii lumii. Monahii trebuie să se roage şi să lucreze, stabileşte Sfântul Vasile; se roagă şi se preocupă de urcuşul pe scara duhovnicească, pentru a renaşte ei înşişi, pentru a trăi într-o lume nouă. Dar ei şi lucrează, pentru a putea oferi rodul efortului lor, printr-o dragoste împlinită practic, oricărui om care ar avea nevoie de ajutor. Acestea două, rugăciunea şi munca, activitatea şi asceza, de altfel, nici nu pot fi despărţite în practica de zi cu zi, pentru că rugăciunea este un prinos de comuniune, la fel cum, la rândul ei, acţiunea socială este o bună-vestire adusă lumii.

Nu lipsesc, în aceeaşi epocă, abaterile de la linia dreaptă. Pe de-o parte, avem oameni care transformă asistenţa socială în scop în sine, uitând de preocuparea principală a credinciosului, de mântuirea lui şi de propovăduire. Pe de altă parte, au fost monahi care erau complet dezinteresaţi nu doar de prinosul social, ci chiar de vreo ocupaţie necesară supravieţuirii. Aceasta era o tendinţă care folosea cerşetoria ca mijloc de trai, fiind condamnată de Biserică şi fiind catalogată rapid drept erezie.

Aceste abateri nu au constituit, însă, decât nişte excepţii în istoria Bisericii. Marii Părinţi au urmărit întotdeauna o linie de aur, evitând exagerările. Iar atunci când se preocupau de îmblânzirea şi civilizarea unor neamuri, predicând creştinismul evanghelic, niciodată nu s-au lăsat luaţi de valul exercitării unilaterale a vreunei politici sociale. Ei au urmărit întotdeauna scopul de a evangheliza oamenii şi de a trăi duhul dragostei. La fel s-a petrecut şi în anii dificili ai robiei, atunci când asistenţa socială, per ansamblu, era în mâinile Bisericii, monahii, cine alţii, fiind în primele rânduri. Filantropia nu a fost separată de rădăcina ei, adică de asceza spirituală, de rugăciune, de evanghelizare.

Acest subiect a avut un parcurs oarecum diferit în Biserica apuseană, mai ales în modernitate. Aici, elementul activităţii sociale, am putea spune, s-a hipertrofiat, ajungând să devină autonom. Cu timpul, originea spirituală a acestei activităţi s-a pierdut, rugăciunea şi asceza fiind înlocuite de criterii omeneşti, monahismul apusean ajungând să fie destul de exclusivist. Filantropia organizată a luat mari dimensiuni şi s-a îmbinat, în cele din urmă, în ţările supuse misiunii, cu alte lucruri, din asistenţă socială devenind activism social independent…

Această formă de activitate socială a Bisericii apusene, având avangardă monahismul, s-a făcut rapid cunoscută şi în răsărit, unde a fost, fără îndoială, apreciată. Filantropia astfel organizată s-a întâmplat să se facă cunoscută într-o vreme în care, din motive istorice, activitatea noastră similară dăduse înapoi şi nu era dezvoltată. Astfel, în sufletele credincioşilor au început să apară anumite întrebări, la fel ca cele pe care le-am pus la începutul articolului. Desigur, cu timpul, lucrurile se schimbă şi la noi, dar publicitatea nu ajunge acolo. Puţini sunt cei care ştiu şi mai puţini sunt care promovează activitatea cu adevărat valoroasă care este efectuată de Biserica noastră. Şi totuşi, ea este întinsă şi creşte în continuare; mitropolii, enorii, organizaţii creştine se ocupă de o mulţime de cămine de bătrâni sau de orfani, de cămine pentru copii săraci, de şcoli şi alte feluri de instituţii filantropice. Iar aceasta se petrece fără zgomot, fără trâmbiţe, promotori nevăzuţi fiind clerici şi monahi, laici evlavioşi şi mulţi alţi colaboratori şi asistenţi. Dacă nu o cunoaştem, este pentru că nu suntem cât de cât informaţi, pentru că ne absorb cu totul îndatoririle vieţii cotidiene. Ignoranţa noastră, însă, nu înseamnă lipsa activităţii sociale a Bisericii…

Dincolo de aspectul practic al acestui subiect există şi aspectul teoretic, viziunea teologică. Activitatea socială are, din acest punct de vedere, un şir întreg de argumente. Dragostea se împlineşte practic, iar solidaritatea noastră cu cei ce suferă trebuie să dobândească o formă palpabilă. Astfel, Evanghelia devine un exemplu viu pentru omul contemporan, şi nu doar o teorie. Cea mai eficientă formă de misionarism, în conformitate cu parabola judecăţii de apoi, este activitatea socială.

Există, însă şi reversul medaliei. Activitatea socială poate cu uşurinţă să decadă în activism şi în încredinţarea trufaşă a omului că-şi poate asigura singur mântuirea. În privinţa rezultatelor, acestea nu aduc întotdeauna un succes garantat, lucru care reiese din exemplele misionarismului efectuat prin intermediul asistenţei sociale în Africa şi în alte părţi. În fine, ce se va întâmpla în momentul în care statul îşi va asuma acele capitole pe care acum le împlineşte Biserica ? Ne pândeşte cumva pericolul de a uita creştinismul în momentul în care îşi va fi încheiat activitatea de asistenţă socială ?

Aceleaşi lucru sunt valabile şi pentru asceză. Ea menţine caracterul spiritual al creştinismului şi îl face pe om să distingă hotarele care-l separă de lume şi de materie. Pe de altă parte, ascetul este în pericol de a se izola de lume şi de a se închide în sine însuşi, fără să poată să-şi împlinească obligaţia misionară.

Apelul nemijlocit la argumentarea obişnuită ne arată cât de precară este metoda izolării vreunui aspect al societăţii creştine de plenitudinea credinţei şi vieţii, dezvăluind încă o dată cât de greu de găsit este calea cea bună, atunci când experienţa Bisericii, aşa cum s-a fasonat ea pe parcursul istoric, este lăsată deoparte.

Asistenţa socială nu poate şi nu trebuie să se izoleze de asceză, care a fost şi rămâne temelia vieţii duhovniceşti, nu doar a monahilor, ci a tuturor creştinilor. Dar nici asceza nu poate şi nu trebuie să înceteze să rămână în legătură cu activitatea socială, pentru că doar astfel poate depăşi pericolul sucombării precum o delectare individuală ruptă de viaţă. Activitatea socială constituie un element întotdeauna necesar şi inseparabil vieţii Bisericii, şi este mângâietor şi încurajator faptul că la noi, mai nou, ea se extinde şi creşte în întindere şi în profunzime. Este suficient să nu ajungă un scop în sine, un fel de politică socială, paralelă sau similară asistenţei sociale oferite de stat şi la fel de impersonală ca aceea, pentru că activitatea socială este autentic creştină atunci când îşi menţine caracterul ei de expresie a dragostei lui Hristos pentru fratele „pentru care a murit Hristos”. Semnul ei distinctiv este legătura personală a creştinului cu cel aflat în suferinţă, dincolo de simpla lui asistare materială.

Această dragoste, însă, este cu putinţă atunci când, de dinainte, creştinii au exerciţiul ascezei, când încearcă să avanseze pe scara urcuşului duhovnicesc, când au gustat din rodul comuniunii cu Dumnezeu, pentru că asceza nu este izolare şi închidere a omului în sine însuşi, ci comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele prin nădejdea sigură a lumii celei noi. Ea nu este o fugă din lume, ci o intrare în lumea Evangheliei, lume a bucuriei şi dragostei, după care niciodată vreunul din noi nu a încetat să înseteze. Aşadar, criteriul activităţii sociale drepte este asceza, iar criteriul ascezei creştine este transformarea ei în lucrare a dragostei, în orice domeniu, fireşte, şi în cel social.

(V. P. Stoiánnos, I Ekklisía stin istoría kai sto parón, ed. P. Pournarás, Tesalonic, pp.. 211-216)