Bioetică şi sociologie – O abordare a limitelor medicinii

1. Introducere

În ultimii ani s-au înregistrat progrese mari în domeniul ştiinţelor sănătăţii, au fost rezolvate probleme medicale care durau de ani de zile, s-au descoperit noi medicamente, s-au aplicat noi metode de tratament, s-a dezvoltat tehnologia medicală, s-a dat mare pondere specializării şi a devenit mai eficientă activitatea medicilor. Câtă vreme însă cercetarea este în continuă evoluţie, “ştiinţa este dominată de o credinţă incertă, însă niciodată de o certitudine înşelătoare”[1]. În paralel, au apărut dileme etice fără precedent care sunt greu de depăşit doar de către medici. Pentru abordarea lor s-a solicitat concursul politicienilor, al filosofilor, juriştilor, teologilor, funcţionarilor religioşi, sociologilor, geneticienilor, biologilor etc. Acest lucru s-a concretizat în constituirea de comitete de bioetică la nivel mondial.

Articolul nostru se va concentra asupra acestei problematici în jurul următoarelor întrebări: Cum îl vede medicina pe om, cum defineşte sănătate lui şi cum o face teologia? Sunt necesare aceste definiţii, şi dacă da, pot pune ele limite în cercetarea şi practica medicală. Cum se configurează şi ce rol joacă personalitatea medicului în delimitarea de care este vorba? Oare, pentru că societatea are aşteptări nelimitate de la medicină şi încredere absolută în ştiinţă, se exercită o anume presiune asupra medicilor pentru a vindeca cu orice cost moral sau de alt tip? Toţi bolnavii au posibilitatea accesului la noile metode medicale de restabilire a sănătăţii lor? Ce propuneri ar putea fi formulate, în scopul de a formula criterii pentru deontologia în domeniul medicinii?

2. Sănătate şi boală

Începând cu prima întrebare, să atragem atenţia că sănătatea este un bun preţios. De aceea Biserica se roagă “pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea şi mântuirea”[2] tuturor oamenilor. Cu toate acestea, sănătate nu poate fi absolutizată şi nu poate să devină un scop în sine. Mai mult decât atât, mulţi oameni din istorie au suferit de o boală fizică sau mintală, dar acest lucru nu i-a împiedicat să se distingă şi să exceleze în diverse domenii. Pentru teologia Bisericii, sănătatea este plasată într-un context mai larg. Alături de sănătatea fizică este de mare valoare sănătatea sufletească şi cea duhovnicească. Patimile umane sunt caracterizate, de pildă, drept boală a sufletului, care au provenienţă duhovnicească şi urmări asupra trupului. Sfântul Isaac Sirul scrie: “Patimile sunt boală a sufletului, sunt ulterioare firii umane, nu aparţin acesteia şi au pătruns dinafară în aceasta, alungând însăşi sănătatea”[3].

Potrivit teologiei Sfinţilor Părinţi, patimile[4] sunt caracterizate drept stare „împotriva firii”, în timp ce virtuţile sunt “potrivit firii umane”. Când [în înţelegerea sănătăţii şi bolii] nu este precizată şi această dimensiune, iar patimile sunt considerate ca funcţii fireşti, se creează confuzie cu privire la considerarea psihosomatică a omului. Să menţionăm ca exemplu de patimă iubirea de sine, care este direct legată de ceea ce în limbajul contemporan se numeşte narcisism. Iubirea de sine este “iubirea împătimită şi iraţională de trup”[5]. Acest lucru dă naştere la mânie, resentimente, obrăznicie[6], iubirea de arginţi, lăcomia şi slava deşartă. Există o mare diferenţă între grija raţională de trup şi idolatrizarea lui, care se face în diferite moduri şi întăreşte iubirea de sine. De asemenea, altceva este lipsa sănătăţii şi a unei hrane uşor digerabile şi altceva lăcomia, multa mâncare, dezmăţul şi beţia, care conduc la boli trupeşti. Cultura contemporană, iar până la un punct şi ştiinţa contemporană, îl văd pe om monodimensional.

Prin această perspectivă se absolutizează sănătatea trupească. Se ignoră sau nu se ia serios în considerare ipostasul duhovnicesc al omului. Trupul uman îşi pierde caracterul sacru şi este abordat mecanicist. S-a atras atenţia că „antropologia pe care se bazează medicina contemporană este, în esenţă, străină de antropologia creştină”[7]. Această dimensiune mai degrabă pare exagerată, dar, dacă se gândeşte cineva la caracterul fragmentar al cunoaşterii ştiinţifice contemporane şi la neputinţa de a se da răspunsuri satisfăcătoare cu caracter general despre viaţă şi moarte, despre durere şi boală, se înţelege nevoia recurgerii şi la o considerare de alt tip.

3. Medicină, bioetică şi sociologie

Medicina, ca ştiinţă, este firesc să propună cunoaşterea obiectivă, care are caracter absolut. Şi câtă vreme în celelalte aşa-numite „ştiinţe pozitive” prezentarea cunoaşterii obiective nu pare să vină în contradicţie directă cu persoana, în medicină, care este chemată să abordeze personal oamenii, prezentarea cunoaşterea obiective are consecinţe directe în considerarea corectă a persoanei. Acest lucru, de altfel, devine uneori simţit în societatea medicală, şi astfel se vorbeşte deja despre abordarea personală a bolnavilor. Se spune adesea că: „Nu există boli, ci anumiţi bolnavi concreţi”. Concepţia aceasta se află mai aproape de teologia Bisericii, care abordează omul având în centru persoana şi problemele personale ale oamenilor în mod personal.

Chestiunea devine mai complexă datorită dezvoltării biotehnologiei[8]. Prin biotehnologie, dilemele medicale se măresc şi devin adesea de nedepăşit. Astfel, s-a născut şi bioetica, pentru a contribui la înlăturarea impasurilor care s-au creat prin noile condiţii de practicare a medicii. Să menţionăm în acest punct că şi obiectul de cunoaştere al bioeticii este uriaş şi priveşte trei nivele[9], cel personal, cel al naturii şi cel social. Mai întâi se ocupă cu problemele omului la nivel personal:  procrearea asistată medical, controlul prenatal, diagnosticul genetic dinainte de implantare, terapia genetică, intervenţiile de îmbunătăţire genetică, treptele terapeutice, experimentele asupra embrionilor umani şi a celulelor embrionare, transplanturi, stabilirea începutului şi sfârşitului vieţii, eutanasia, sinuciderea, consilierea genetică, medicina paleativă sunt cele mai importante dintre acestea.

Ocolind nivelul naturii, care este uriaş, să menţionăm pe scurt că chestiunile care survin la nivel social sunt de asemenea mari, pentru că au dimensiune politică, juridică şi economică. Unele dintre acestea sunt: politica sănătăţii care se leagă direct cu dreptatea socială în spaţiul sănătăţii, folosirea bazei informaţionale şi alcătuirea bazei de date personale, pantentarea vieţii umane, informarea opiniei publice despre pericolele folosirii noilor tehnologii în special în procedurile de reproducere, inegalitatea biotehnologică dintre ţările dezvoltatea şi cele nedezvoltate sau încă şi lipsa medicamentelor de bază şi a vaccinurilor în ţările lumii a treia[10] ş.a.

Nici nu trebuie să se uite faptul că însăşi bioetica şi ştiinţele sociale – mai ales sociologia ca abordare ştiinţifică, obiectivă, a realităţii sociale – nu sunt în măsură să ofere cele mai bune servicii ale lor pentru definirea graniţelor medicinii. Pot, desigur, să ajute din postul lor de observaţie. Nu pot însă să dicteze medicinii graniţele ei, pe care în cele din urmă este datoare să le cerceteze ea însăşi pe baza: a) principiilor lui Hipocrate, b) a căii de mijloc aristotelice, c) a principiului persoanei, d) a antropologiei creştină şi e) a Tradiţiei patristice.

4. Baza filosofică

În textele hipocratice se arată că nu este cu putinţă să cunoaştem medicina, dacă nu cunoaştem „ce este omul”, care sunt cauzele creării lui, care este relaţia dintre boală şi ceea ce mănâncă şi bea, dar şi care sunt obişnuinţele lui şi caracteristicile lui speciale[11]. În paralel se acordă mare însemnătate personalităţii medicului. “Medicul este filosof asemenea lui Dumnezeu”, care se distinge prin faptul că „nu este iubitor de bani, are respect, bunăcuviinţă, modestie, bună reputaţie, judecată, calm, oferă o buna primire a bolnavilor, este curat,… nu este superstiţios, are o credinţă ieşită din comun în divinitate”[12].

Se vede că medicul are nevoie de o mai largă educaţie umanistă şi de cultivare duhovnicească, ca să-şi îndeplinească lucrarea sa cu luciditatea minţii.

În configurarea criteriilor pentru definirea limitelor medicinii poate să ajute şi noţiunea de „cale de mijloc” aristotelică. Aristotel, dincolo de cele patru virtuţi generale: a dreptăţii, a cumpătării, a bărbăţiei şi a înţelepciunii, vorbeşte despre principiul căii de mijloc, al mediei, nu în sensul matematic al cuvântului, (adică jumătatea lui 100 este 50), ci al filosofiei practice, adică al desăvârşirii. Mijlocul este echilibrul – simetria, care se află între două extreme[13].

 De pildă, aroganţa şi meschinăria sunt răutăţi, câtă vreme cumpătarea este calea de mijloc – virtutea. Între impertinenţă şi lipsă de curaj se află virtutea curajului, a bărbăţiei. Între hiperactivitate şi trândăvie se află prudenţa. Între extaz şi apatie, cumpătarea. Calea de mijloc este dincolo de lipsă şi de prisos, nu este ceva mediocru în ce priveşte calitatea acesteia, ci, într-un anumit mod sens este o transcendere. Are o anume însemnătate pentru tema noastră definiţia virtuţii ca fiind calea de mijloc, de vreme ce Aristotel a ajuns la această definiţie luând aminte şi la gândirea medicală[14]. „Făptuirea dreaptă” se leagă cu persoana, timpul, întinderea, scopul şi modul.

Noţiunea aceasta este adoptată de Părinţii Bisericii ca desăvârşire şi echilibru, iar nu ca mediocritate. Sfântul Grigorie Teologul scrie: „În mijlocul răutăţile stă virtutea, ca un trandafir între spini înfricoşători şi ascuţiţi”[15]. Un termen corelat în teologia Bisericii şi un principiu fundamental în pastoraţie este discernământul.

5. Elemente ale antropologiei creştine

În căutarea limitelor medicinii contribuie şi cunoaşterea antropologiei creştine ortodoxe. Omul a fost creat „după chipul şi după asemănarea” lui Dumnezeu, având raţiune şi liber arbitru. Îşi are obârşia în dragostea creatoare a lui Dumnezeu şi acolo se află şi menirea lui ultimă. Fiecare mişcare de tăiere a comuniunii cu Izvorul vieţii conduce spre drumul morţii. Creatorul „a plăsmuit din pământ trupul, iar suflet raţional şi noetic prin suflarea iubitoare dată de El şi pe care o numim cu adevărat dumnezeiescul chip”, scrie Sfântul Ioan Damaschin. Şi continuă: „«chipul» denumeşte mintea (nous) şi liberul arbitru, iar «asemănarea» este asemănarea [cu Dumnezeu] întru virtute, pe cât este omului cu putinţă”[16].

Şi între suflet şi trup există o dumnezeiasca armonie şi îmbinare. După cum, pe bună dreptate, s-a atras atenţia: „omul nu este o maşinărie care funcţionează sau stă pe loc, ci un organism duhovnicesc cu puteri ale sentimentelor şi „sânge” al principiilor, ideilor şi valorilor. Viaţa lui nu este o echivalare chimică cu simboluri şi parametri, ci taină a harului cu neputinţă de definit”[17]. În Biserică, creştinul gustă transfigurarea şi sfinţirea prin taine ca existenţă psihosomatică unitară. Se mântuieşte ca mădular al trupului lui Hristos şi în comuniune cu alţi oameni. Încă şi moartea lui nu constituie o pierdere ireversibilă, ci continuare şi ridicare la un alt nivel.

6. Contribuţia Sfântului Vasilie cel Mare

Sfântul Vasilie cel Mare, care avea un trup bolnăvicios şi uneori nu putea să se mişte cu uşurinţă[18], câtă vreme alteori nu putea să doarmă şi se afla „la graniţa dintre viaţă şi moarte”[19], a dezvoltat o uriaşă lucrare pastorală şi socială şi ne-a lăsat ca moştenire o operă scriitoricească de valabilitate perenă. Boala nu îl împiedica, ci mai degrabă îi „uşura” lucrarea. Cunoştea, de asemenea, nu doar medicamentele care se prepară din plante, dar şi pe cele chimice, „câte din metale se procură”. Este cu deosebire folositoare contribuţia lui în căutarea limitelor medicii, de vreme ce el însuşi studiase mai întâi medicina, a fost bolnav şi se interesa de ethosul după Hristos al oamenilor.

La Sfântul Vasilie cel Mare s-a pus prima oară următoarea întrebare: folosirea medicamentelor medicinii este în acord cu evlavia creştină?[20] Răspunzând, menţionează că Dumnezeu, după cădere, a dăruit medicina, la fel ca şi celelalte meşteşuguri, ca să slujească ca ajutor bolii firii umane. Şi nu este corect ca, pentru motivul că unii nu folosesc bine medicina, să ocolim folosul care decurge din aceasta. Atrage atenţia însă asupra pericolului extremei care poate surveni în două chipuri. Fie punându-ne nădejdea sănătăţii doar în doctori, supranumindu-i salvatori, fie ocolind orice îngrijire medicală[21]. Poziţia Sfântului Vasilie cel Mare aminteşte de calea de mijloc aristotelică.

Creştinul primeşte ca binecuvântare a lui Dumnezeu bunurile pe care le oferă ştiinţa medicală şi le pune în legătură cu recunoştinţa datorată lui Dumnezeu şi cu grija de sufletul lui. Corelând sănătatea trupească de cea duhovnicească, Sfântul Vasilie cel Mare menţionează exemplul lui Hristos, care uneori vindeca făcând tină şi îndemnând bolnavul să se spele în colimvitra Siluamului, alteori dăruia sănătatea imediat, doar prin voinţa Lui, câtă vreme alte dăţi îi lăsa pe bolnavi să se lupte cu bolile lor, ca să devină „mai încercaţi” în faţa ispitei[22].

Este vorba cu alte cuvinte de un fel de pedagogie a căii de terapie. Este semnificativ faptul că Sfântul Vasilie cel Mare arată care este motivul îndreptăţit pentru primirea metodelor medicale laborioase, precizând în acelaşi timp că nu toate bolile au nevoie de asistenţă medicală. Astfel se acordă mare însemnătate folosului duhovnicesc care poate veni dintr-o boală, dar şi din folosirea medicinii.

Şi încheie: “şi chiar dacă aducem doctorul, atunci când motivul o îngăduie, să nu părăsim nădejdea în Dumnezeu”. Arată de asemenea că medicina contribuie la înfrânare şi la nevoinţa duhovnicească a bolnavilor, de vreme ce “luxurile strică [înfrânarea şi nevoinţa], precum şi nesaţiul, şi hrănirea cu de toate, şi cugetarea curioasă la mâncărurile de frupt, toate acestea sunt oprite ca fiind fără de nici un folos”. În fiecare caz, “fie, aşadar, nu folosim niciodată preceptele medicinii, fie le refuzăm, ca să nu pierdem ţelul nostru de a fi bineplăcuţi lui Dumnezeu”[23].

7. Schiţă de criterii pentru configurarea limitelor medicinii

a. În Tradiţia creştină ortodoxă există o interdependenţă între sănătatea trupească, cea sufletească şi cea duhovnicească. Fiecare patimă şi păcat, fie ca eşec, fie ca încălcare a voii dumnezeieşti, fie ca depăşire a rânduielii fireşti erodează cea mai profundă parte a omului şi are urmări şi asupra sănătăţii trupeşti.

b. Medicii îşi cunosc dintru început limitele lor de nedepăşit. Pot să vindece boli, să aline durerea trupească, să opereze şi să administreze analgezice, să prelungească viaţa. Însă, sunt neputincioşi să biruiască moartea. Cu deosebire cei care se află la terapie intensivă sau supraveghează bolnavi aflaţi în ultimul stadiu mărturisesc că adesea se dă o luptă crâncenă pentru viaţă şi pierzând-o, oamenii trăiesc sentimentul eşecului. Dacă acest lucru se leagă cu durerea, adesea cu mânia şi tulburarea rudelor, greutatea ce cade pe umerii doctorilor este copleşitoare.

c. Medicina, având ca temei textele hipocratice, calea de mijloc aristotelică, principiile bioeticii contemporane şi ţinând seama de antropologia creştină, precum şi de Tradiţia patristică, poate să marcheze singură, de fiecare dată, limitele. Un rol important joacă şi personalitatea medicului, conştiinţa lui creştină sau măcar simplu umană. Astfel, medicul nu poate fi „liber cugetător”[24] şi neutru faţă de tradiţia culturală şi spirituală a locului unde îşi desfăşoară activitatea. Trebuie să lase loc şi pentru harul tămăduitor al lui Dumnezeu şi nu poate să treacă cu vederea credinţa creştină a bolnavilor.

d. Cercetarea medicală care este legată şi de alte ramuri este greu de controlat. Mai bine spus este nelimitată. Nici principiile bioeticii contemporane nu sunt îndeajuns, nici legile şi dispoziţiile de stat, cât ar fi ele de severe. Treaba devine mai complexă atunci când survine parametrul economic al problemei. Cu toate acestea, pe baza celor care s-au spus răspicat şi a celor care doar s-au menţionat în treacăt mai sus, medicul poate ca terapeut, dar şi ca cercetător să conceapă criterii pe baza cărora să-şi exercite lucrarea sa spre folosul omului ca persoană.

e. În zilele noastre unii savanţi corifei, Hristaki şi Fowler, subliniază puterea surprinzătoare a „reţelelor sociale”, a relaţiilor sănătoase dintre oameni şi urmările acestora asupra sănătăţii. Ei arată: „Sănătatea noastră nu depinde doar de biologia noastră, nici doar de opţiunile şi faptele noastre. Depinde, de asemenea, cu deosebire, de biologie, de opţiunile şi faptele celor care se află în jurul nostru… Nu suntem influenţaţi doar de sănătatea şi de comportamentul celor cu care convieţuim şi ale prietenilor noştri, dar şi de sănătatea şi comportamentul a sute şi mii de oameni ai reţelei noastre sociale.

Cea mai mare parte a oamenilor cunosc puţine în legătură cu felul în care se protejează sănătatea publică. Iar cele pe care le cunoaştem le gândim în termeni foarte individualişti[25], adică fiind iubitori de sine. Aşadar, este uşor de înţeles câtă valoare are răspândirea iubirii dezinteresate, a răspunderii sociale şi a solidarităţii, a ajutorului reciproc, a frăţietăţii, a înţelegerii, a toleranţei, a concilierii şi a preferării interesului colectiv în faţa interesului individual, dar şi a credinţei fierbinţi în Dumnezeul care „face minuni” [în faţa ştiinţei].