Biserica şi femeia

De-a lungul secolelor, bărbatul, fiind mai puternic, s-a impus mereu în faţa femeii, a cărei poziţie era subordonată lui, ca şi copilul, de altfel. Creştinismul a venit, însă, să proclame egalitatea în faţa legii şi egalitatea în drepturi a bărbatului şi femeii, apărând poziţia acesteia din urmă, iar Biserica – fiind comunitatea sfinţilor – stă în chip real şi efectiv alături de femeie şi o ajută să-şi găsească adevăratul sens al vieţii şi menirea.

Vorbind despre „Biserică”, noi, ortodocşii, înainte de toate şi îndeosebi, ne raportăm la Hristos, în Care se săvârşeşte cu sfinţenie şi în chip duhovnicesc unirea noastră. Biserica, potrivit frumoasei imagini pe care ne-o oferă Apostolul Pavel, este „Trupul lui Hristos” al cărei Cap este Însuşi Hristos, Cel Care îl conduce şi prin Care lucrează Trupul, în timp ce credincioşii, clerici şi laici, sunt celulele acestui Trup.

Rostul Bisericii este acela de a fi alături de fiecare credincios în toate etapele vieţii lui şi de a-l sluji, precum l-a slujit Hristos, ţintind la mântuirea lui. De aceea, încă de la naştere şi trecând prin renaşterea Botezului, până în ultima clipă a prezenţei creştinului în viaţa „veacului acestuia”, dar chiar şi după mutarea lui în Ierusalimul Ceresc, Biserica, ca mamă, oferă permanent ajutor, sprijin, alinare mădularelor ei atât pentru nevoile stringente de zi cu zi, cât, mai ales, pentru sfinţirea şi mântuirea  tuturor oamenilor. Oferă, înainte de toate, mântuire pe „drumul vieţii”, în hăţişul propunerilor contradictorii şi, de multe ori, inumane, ale vieţii lumii contemporane.

Biserica, aşadar, fiind „prelungire a lui Iisus în veacul veacului” şi „comuniune a sfinţilor”, nu poate să nu vină şi în sprijinul femeii. Cu deosebire vine în sprijinul acesteia, deoarece de veacuri, femeia – adică milioanele de femei – se numără printre aceia pe care Hristos şi Biserica Lui îi cheamă cu dragoste deosebită şi cu grijă, adică printre cei întristaţi şi chinuiţi: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”.

Această invitaţie şi promisiune a lui Hristos şi, prin urmare, a Bisericii, a fost primită încă de la început de femeie cu mulţumire şi bucurie, deoarece avea urmări şi roade bune pentru ea. Este cunoscut faptul că primii creştini, în majoritatea lor, erau femei, fapt constatat şi adeverit de Celsus (în secolul al II-lea), primul duşman al creştinismului, cel care caracteriza în batjocură creştinismul drept religie a femeilor. Acest răspuns la chemarea Bisericii este dat în continuare de femei şi astăzi. Dovadă este procentul femeilor care frecventează biserica şi participă la activităţile parohiei, şi care este mult mai mare decât cel al bărbaţilor.

De asemenea, este cunoscut faptul că, de-a lungul secolelor, pentru femeie nu a existat alt spaţiu care să-i ofere atâtea posibilităţi de exprimare a căutărilor ei celor mai profunde, şi, de asemenea, de nicăieri altundeva nu a primit mai multă încredere şi optimism, pentru ca să înainteze în viaţă –adesea crudă mai ales pentru ea –, decât din spaţiul bisericesc. În biserică, dacă privim cu atenţie, de pildă, icoana Deisis sau icoana Învierii, constatăm că abordarea tainei mântuirii nu îi priveşte unilateral pe bărbaţi, ci întreg neamul omenesc este chemat la mântuire, bărbaţi şi femei deopotrivă. Cu deosebire chipul Maicii Domnului, rolul ei în lucrarea de mântuire, cântările care slăvesc persoana ei confirmau – şi confirmă încă – faptul că Biserica proclamă şi recunoaşte şi valoarea femeii. Chipurile muceniţelor şi ale sfintelor femei zugrăvite pe pereţii bisericilor sau sărbătorile acestora au convins-o pe femeie – şi încă o conving – că există posibilitatea sporirii harismelor ei, fiindcă există „o virtute (sfinţenia), a bărbatului şi a femeii, fiindcă creaţia pentru amândoi este aceeaşi, la fel şi răsplata este pentru amândoi”, după cum arată Sfântul Vasilie cel Mare. Acest principiu fundamental îl constată permanent femeia, după cum şi teologia, cultul Bisericii şi viaţa bisericească în genere reamintesc, lămuresc şi deschid orizonturi de exprimare şi împlinire în Hristos şi pentru femeie.

Egalitatea bărbatului cu femeia

Teologia Bisericii noastre afirmă egalitatea în faţa legii şi în faţa lui Dumnezeu şi apartenenţa la aceeaşi fire umană, atât a bărbatului, cât şi a femeii. În cartea „Facerii”, Moise, cel care L-a văzut pe Dumnezeu, ne spune: „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” (Facere 1,27). Firea comună şi menirea bărbatului şi a femeii îi conduce la însoţire şi la unire de pe poziţii de egalitate: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup”(Facere 2,24). Ultimul cuvânt, „şi vor fi amândoi un trup”, ne interesează cu precădere, fiindcă nu face referire doar la înţelegerea şi reciprocitatea care se dezvoltă între soţi, ci subînţelege şi împreună-lucrarea lor la nivel biologic, în mod egal, şi participarea soţilor la zămislirea noilor făpturi, adică a copiilor. Este un lucru deja adeverit de ştiinţă că soţii, oferind în mod egal bagajul genetic, ca „donatori egali”, creează „un singur trup”, pruncul. Ne aflăm astfel în faţa însemnătăţii lucrării minunate a separării cromozomilor prin proceduri de mitoză şi meioză, pentru crearea noului om care are trăsături comune moştenite atât de la bărbat, cât şi de la femeie. Aşadar, şi în această zămislire a copilului există reciprocitate şi participare în chip egal.

Marginalizarea, dispreţuirea şi supunerea femeii de către bărbat, chiar dacă ea se bucură de aceeaşi cinstire şi sunt amândoi egali în faţa lui Dumnezeu, se datorează – după învăţătura Vechiului Testament – pătrunderii păcatului în viaţa oamenilor. Aşadar, după căderea în păcatul strămoşesc, a cărui rădăcină este egoismul, oamenii, trăind iluzia atotînţelepciunii şi a atotputerniciei lor, s-au izolat – şi se izolează – în egocentrismul lor şi au schimbat comuniunea paradisiacă de dragoste în relaţii sociale brutale, unde cel mai puternic impune în chip egoist şi asupritor voia sa celui mai slab. Astfel, bărbatul, înzestrat de natură cu forţă fizică s-a impus brutal în faţa femeii, mult mai dezavantajată din acest punct de vedere, el fiind cel care a stabilit cutume şi reguli prin care să domine. Cu sinceritate şi realism Sfântul Grigorie Teologul va arăta: „Bărbaţii au fost cei care au stabilit legi, împotriva femeilor au legiuit”. Inegalitatea, nedreptatea, exploatarea era – şi este – atât de mare, încât „viaţa a devenit de nesuportat”.

Venirea lui Dumnezeu pe pământ a avut drept scop restabilirea autenticităţii în relaţiile umane şi restabilirea valorii omului, fie el iudeu, fie elin, rob sau liber, bărbat sau femeie (Galateni 3, 24). De aceea, Hristos, între multe altele, înfierează şi respinge concepţiile deformate pe care trecerea veacurilor le-a creat despre femeie. El o sprijină pe aceasta cu dragoste şi afecţiune, laudă şi pune în lumină darurile ei, o apără împotriva abuzurilor  venite din parte bărbatului, precum pe femeia adulteră, afirmând cu tărie în acelaşi timp că viaţa autentică are aceleaşi cerinţe, atât pentru femeie, cât şi pentru bărbat. Mai mult, femeilor le descoperă tainele teologiei şi, răsplătind credinţa şi dragostea lor jertfelnică, tot lor li se arată întâia dată după Învierea Sa. Prin urmare, Hristos, prin învăţătura şi exemplul Său, a redat femeii posibilitatea de a regăsi „cea de demult şi întâi-zidită frumuseţe a ei”.

Fireşte, Biserica urmează exemplul Aceluia care a preţuit mereu femeia în chip deosebit. A cinstit-o cu deosebire şi a ridicat-o într-atât, încât a făcut-o Maică a Lui şi a ales funcţia principală a femeii, maternitatea, ca principal mijloc de comuniune cu umanitatea.

În sprijinul celor spuse, ne vom referi la câteva atitudini şi practici ale Bisericii noastre prin care se vădeşte protejarea şi susţinerea femeii în faţa abuzurilor bărbatului, precum şi chemarea ei la egalitatea celor două genuri, care nu conduce însă la o uniformitate nivelatoare care să distrugă frumuseţea femeii.

Astfel, interzicerea prostituţiei sacre de către Biserică şi, mai ales, ridicarea instituţiei căsătoriei de la un eveniment obişnuit şi firesc la „mare taină” şi „taină a iubirii”, întăreşte, prin excelenţă, poziţia femeii şi descoperă că, în viaţa creştină, alteritatea bărbat-femeie nu conduce la exploatare şi înrobire, ci la dragostea adevărată, curată, care, potrivit Apostolului Neamurilor, Pavel, „nu caută ale sale, nu se mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (I Cor. 13, 5-6). Dragostea adevărată toate le acoperă şi nicicând nu se împuţinează.

Se cuvine ca această calitate a dragostei să existe între toţi oamenii, dar cu deosebire între soţi. În pericopa evanghelică care se citeşte la Sfânta Taină a Cununiei, ascultăm următoarele: „Bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, după cum îşi iubesc înseşi trupurile lor. Cel care-şi iubeşte femeia, pe el însuşi se iubeşte. Nimeni niciodată nu şi-a urât trupul său, ci, din contră, îl hrăneşte şi îl îngrijeşte” (Efeseni 5, 28-29). Încheind îndemnurile către soţi, Sfântul Apostol Pavel îi cheamă să înlăture situaţiile şi purtările care îi înstrăinează unii de alţii şi să ajungă la înălţimea însoţirii adevărate, adică la dragostea jertfelnică: „Bărbatul să iubească pe femeia sa precum se iubeşte pe sine însuşi, iar femeia să-l cinstească pe bărbatul ei” (Efeseni 5, 33).

Până şi în cele mai intime relaţii conjugale, potrivit textelor sfinte, fiecare femeie se încredinţează că Biserica apără cu tărie înţelegerea, respectul reciproc şi egalitatea dintre soţi, refuzând părerea venită din partea bărbatului că femeia este o „maşinărie de făcut copii” sau un „obiect al plăcerii”. Vedem că discursul Bisericii o face pe femeie cu adevărat împreună-purtătoare a jugului [gr. συ–ζυγος, „tovarăş de jug”, n.tr.] şi tovarăş [gr. συν–τροφος, „care a fost crescut împreună cu altcineva”, n.tr.] atunci când afirmă: „Dar, din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre”(I Corinteni 7, 2-5). Înfruntarea greutăţilor de pe poziţii de egalitate se face şi în cazul neînţelegerilor din căsnicie sau în cazul divorţului: ”Celor căsătoriţi  le dau poruncă, nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbatul ei… Iar bărbatul să n-o alunge pe femeia lui”. Şi continuă Apostolul Pavel: „Dacă un frate are soţie o femeie care nu este creştină şi aceasta consimte să rămână cu el, să nu se despartă de ea, şi dacă o femeie are un soţ  necreştin  care consimte să rămână alături de ea, să nu-l alunge… De unde ştii tu, femeie că nu vei mântui pe bărbatul tău? De unde ştii tu, bărbatule, că nu vei mântui pe femeia ta?” (I Cor. 7, 10-16). Textele acestea nu sunt afirmaţii ale vreunui filosof ori sociolog contemporan, ci îndemnuri ale unui părinte duhovnic creştin, Apostolul Pavel, scrise în urmă cu aproape două mii de ani.

Femeia în Cultul Bisericii

Cele spuse până acum vin în ajutorul femeii pentru a o elibera de dispoziţia exploatatoare a bărbatului, fiind întărite şi de sprijinul şi mângâierea pe care ea le trăieşte în slujbele pe care Biserica le-a alcătuit în mod special pentru ea.

Pentru început, să rămânem la îmbrăţişarea protectoare pe care o primeşte din partea Bisericii imediat după naştere. Preotul aleargă la căpătâiul lăuzei şi, invocându-L pe „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”, pe Hristos, se roagă pentru sănătatea sufletească şi trupească a mamei şi pentru pruncul nou-născut. În continuare, o va primi în biserică după patruzeci de zile şi va înălţa rugăciuni către Dumnezeul Întreit în Persoane pentru ea şi pentru prunc: ”Ţie ne rugăm…, pe roaba aceasta pe care ai mântuit-o cu harul Tău, curăţeşte-o de tot păcatul şi de toată necurăţia, venind în Biserica Ta cea sfântă pentru a se învrednici fără de osândă să se împărtăşească cu Preacuratele Tale Taine…”. Astfel, Mama-Biserica binecuvântează pe mamă şi pe prunc după suferinţele naşterii şi ale lăuziei, sfinţind şi primind naşterea „noii făpturi a lui Dumnezeu” şi sfinţind de asemenea funcţia prin excelenţă a femeii, maternitatea.

Prin urmare, nu ar trebui considerate drept lipsă de preţuire a femeii toate acele ritualuri, obiceiuri şi interdicţii precum, de exemplu, considerarea femeii drept necurată în timpul perioadei lunare sau în lăuzie, ci – din contră –măsuri de protejare a ei. Şi acest lucru se vădeşte, dacă citim cu mai multă atenţie textele sfinte şi abordăm duhovniceşte teologia ortodoxă.

Este îndeobşte cunoscut faptul că teologia ortodoxă nu acceptă distincţia „curat-necurat”. Este însă la fel de adevărat faptul că necurăţia trupească, care ţine de felul cum se vieţuia în vremurile mai îndepărtate, aduce aminte de necurăţia duhovnicească. Caracterizarea femeii drept „necurată” în rugăciunile pomenite mai sus, nu se referă la evenimentul naşterii, care este o binecuvântare de la Dumnezeu şi constituie împlinirea poruncii dumnezeieşti („creşteţi şi vă înmulţiţi”, Facere 1, 28), precum şi binecuvântarea mamei („căci femeia se va mântui prin naşterea de prunci”, I Timotei 2,15), ci sugerează inerenta aplecare şi cădere a omului în păcat, fapt ce-l însoţeşte pe om şi în relaţiile conjugale. Proorocul şi împăratul David, conştientizând această înclinare spre păcat, chiar şi în împlinirea binecuvântării pentru naşterea de prunci, afirmă: „Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”(Psalmul 50, 7). La cuvintele lui David, aşadar, fac referire rugăciunile, atunci când caracterizează drept „necurată lăuza şi pe cei ce se ating de ea”, de aceea rugăciunea continuă: „căci în fărădelegi am fost zămisliţi şi aplecaţi spre întinare toţi suntem înaintea Ta…”. Această interpretare o dau şi Părinţii şi Învăţătorii Bisericii precum, de pildă, Sfântul Teodoret al Cirului, care scrie: „Aşadar, nu osândeşte nunta şi nici numeşte fărădelege unirea conjugală, ci [fărădelege este] aplecarea înnăscută către rău” care întinează fiecare faptă a omului.

Stăruim mai mult asupra acestei teme (a „necurăţiei”) care a fost promovată negativ prin consideraţia că anumite motive de ordin medical au determinat Mama-Biserică să menţină practicile evreieşti legate de „necurăţie”, astfel încât, îmbrăcând cu dumnezeiască poruncă deontologia medicală – să protejeze femeia în aceste „zile dificile”. Este cunoscut faptul că, din punct de vedere medical, gravidei îi trebuie şase săptămâni (adică aproximativ 40 de zile) după naştere pentru a-şi reveni, perioadă în care are nevoie de odihnă, îngrijire, astfel încât să se recupereze atât trupeşte, cât şi sufleteşte. De o îngrijire asemănătoare şi delicateţe are nevoie femeia şi în perioada scurtă a ciclului ei lunar.

De asemenea, Biserica, fiind „comuniune a sfinţilor” şi trăind părtăşia comună a bunurilor materiale şi spirituale, oferind dragostea cu generozitate, se află permanent şi alături de cuplurile care nu pot avea copii. Biserica dă astfel posibilitatea manifestării maternităţii şi paternităţii duhovniceşti (botezând sau înfiind copii) şi afirmând în acelaşi timp că „nu naşterea de prunci, ci creşterea de prunci îi face pe părinţi să fie părinţi” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Maternitatea şi paternitatea duhovnicească sunt văzute de Sfântul Ioan ca fiind superioare calităţii de părinte biologic, deoarece „a naşte prunci” este rod al firii naturale, dar „a creşte prunci” este alegerea liberă a fiecăruia. Şi aici se potriveşte perfect următorul comentariu făcut de un jurnalist, în legătură cu fertilizarea în laborator: „În loc de sămânţa proaspăt conservată a egoismului, nu e mai bine să înfiem vreun orfan? Costă mai puţini bani, dar e nevoie de mai multă dragoste…”.

De asemenea, Biserica oferă afecţiune, mângâiere şi uşurare membrilor ei atunci când, în special prin slujbele bisericeşti, este abordată tema morţii, tulburătoare mai ales pentru femeie. Încă de la început, Biserica noastră ne-a învăţat că pe pământ suntem „trecători” şi nu „cetăţeni”, adică patria noastră veşnică nu este aceasta de aici, ci cea viitoare, care nu se limitează la cele trecătoare şi stricăcioase ale lumii acesteia. În felul acesta, Biserica îndrumă femeia – şi pe toţi creştinii – spre un punct final al vieţii unde faptele şi situaţiile sunt evaluate prin prisma veşniciei. Astfel, nu se închide în temporalitate, nici nu absolutizează cele prezente. De aceea şi greutăţile şi tragediile vieţii, precum moartea biologică, îşi pierd atrocitatea şi sunt înfruntate cu bărbăţie şi cu aşteptarea liniştită pe care le trăieşte acela care nădăjduieşte, crede şi aşteaptă învierea şi viaţa veşnică. De aceea, femeia ortodoxă adevărată, prin această încredinţare a morţii şi a vieţii, îşi adună puterile, astfel încât, chiar şi atunci când îl conduce pe ultimul drum pe singurul ei copil, să aibă puterea să-şi ia rămas bun zicând: „Ne vedem în curând, copilul meu!”.

Femeia creştină, ca orice credincios de altfel, se pregăteşte şi se formează mai ales prin slujbele Bisericii pentru a înfrunta creştineşte moartea biologică, atunci când, de pildă, rosteşte cu deosebită emoţie cererea: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun…”. Participând adesea la „Cina vieţii” primeşte „medicamentul dătător de viaţă”, adică Trupul şi Sângele Domnului nostru, ca „antidot împotriva morţii”, adică împotriva morţii duhovniceşti. Comunitatea Bisericii care slăveşte pe Dumnezeul cel Întreit în Feţe, ca ultim sprijin al credinciosului, înalţă rugăciunile ei pentru izbăvirea din chinurile morţii. Astfel trebuie să se petreacă ieşirea din viaţa aceasta, singura formă de „eutanasie” acceptată [gr. ευθανασία, „moarte frumoasă, moarte bună”, n.tr.]. În sfârşit, Sfânta noastră Biserică purcede la îngroparea „trupului lipsit de viaţă” şi „însoţeşte sufletul” pe ultimul său drum, rugând pe Dumnezeu să-i ierte greşelile şi să-l aşeze „împreună cu sfinţii Săi”.

Femeia în slujirea Bisericii

Femeia creştină, cunoscând teologia Bisericii şi participând la slujirea Bisericii, înaintează profund convinsă că este „împreună-lucrătoare” cu Domnul. Devine, aşadar, trăire a ei personală faptul că această înnoire duhovnicească nu numai că nu se sfârşeşte odată cu trecerea în viaţa de apoi, dar începe încă „de aici şi de acum” şi continuă în veşnicie. Aşezarea ei în Împărăţia lui Dumnezeu, în Biserică, nu sfârşeşte în aşteptarea viitorului, ci se face lucrare a prezentului, iar străduinţa pentru mântuire nu înseamnă nepăsare faţă de problemele şi nevoile zilnice. De aceea şi răspunde la chemarea Bisericii de a-şi lucra harismele, astfel încât să devină şi ea „împreună-lucrătoare la toată fapta cea bună”.

Este cunoscut faptul că parohia, în adevărul ei, nu este o simplă adunare funcţională, ci cămin duhovnicesc, loc de întâlniri creatoare, adăpost primitor singuraticilor, încercaţilor şi oropsiţilor vieţii. În această „adunare” femeia este încurajată să îşi exerseze chemările şi harismele într-un vast spectru de slujiri, în domeniul liturgic, pastoral, catehetic, de misiune şi social. Într-o epocă în care, iată, discursul ştiinţific şi mai cu seamă cel teologic, nu mai este monopolul bărbaţilor, Biserica cheamă şi femeia să fie prezentă, participând la acele domenii în care se dezvoltă gândirea teologic-bisericească, spre a ieşi în întâmpinare problemelor duhovniceşti şi sufleteşti care apar în societate. Învăţământul şi educaţia creştină, de altfel, la toate nivelurile instruirii, statal şi bisericesc, se realizează în majoritatea lor covârşitoare de către femei. Pregătirea pentru căsătorie, îndrumarea duhovnicească a familiilor, catehizarea celor mici şi a celor mari din parohie, este, în principal, rodul eforturilor neobosite ale femeilor. De asemenea, în ultimii ani, este atribuit şi femeilor rolul de a reprezenta Biserica şi de a face cunoscut duhul Bisericii în discuţiile şi acţiunile cu caracter interortodox, interconfesional şi intercreştin. Totodată, exprimarea credinţei creştine şi a problematizării teologice, este consemnată şi publicată din ce în ce mai mult de către femeile creştine.

În activităţile filantropice pe care le face Biserica, precum şi în cadrul organismelor cu profil social, fiecare femeie îşi găseşte posibilităţi nenumărate de manifestare. Firea femeiască se distinge mai ales prin „judecarea cu inima”, iar prin aceasta ajunge să manifeste dragostea jertfelnică, iar astăzi, urmând pildele marilor personalităţi ale Tradiţiei Bisericii, femeia creştină îşi pune tot sufletul în lucrarea dragostei mistuitoare. Iar faptul că activitatea filantropică a Bisericii este realizată, prin excelenţă, de către femei, constituie o realitate de netăgăduit.

Este lung drumul până la a putea crea condiţii adecvate de dezvoltare a tuturor harismelor, deopotrivă ale bărbaţilor şi femeilor, aşa încât să ajungem la împreună-creşterea întregului Trup. Păstorii de suflete nu trebuie să refuze feminismul sănătos – în adevăratul lui înţeles –, pentru că altfel neagă însăşi femeia şi originea ei de la Dumnezeu, ci trebuie să-l metamorfozeze, să-l purifice şi să-l canalizeze.

În societatea noastră aflată în continuă schimbare, chiar şi tiparele cunoscute ale instituţiilor şi ale relaţiilor inter-umane se schimbă. Pentru femeie, de exemplu, maternitatea nu mai este unica menire. Profesia este un mijloc de existenţă şi asigurare a independenţei materiale, dar, în acelaşi timp, o provocare spre progres personal (carieră). De asemenea, împărţirea strictă a rolurilor între mamă şi tată este prezentată prea sumar, astfel că fiecare îşi poate asuma activităţi şi responsabilităţi care, în mod tradiţional, aparţineau celuilalt. Prin urmare, maternitatea, funcţia maternă, tinde să fie înlocuită de cea parentală.

Aceste noi experienţe ale femeilor, coroborate cu libertatea crescută de care ele se bucură, obligă Biserica să se alăture din nou femeii, în chip real, să-i canalizeze energiile în mod binefăcător, pentru a nu degenera în anarhie şi în conflictele alimentate de egoism. Dimpotrivă, îndemnul la o trăire consecventă şi continuă a complementarităţii celor două sexe prin intermediul varietăţii relaţiilor, atât în familie, cât şi la locul de muncă, ar trebui sa fie principala grijă a Bisericii în ceea ce priveşte slujirea femeilor. Astăzi, apropierea sinceră de Biserică va găsi o mai mare rezonanţă în comparaţie cu ceva ani în urmă. Femeia, dezamăgită de societatea care i-a promis foarte multe, dar, în cele din urmă s-a dezis de promisiunile făcute, va primi cu uşurare propunerile bine intenţionate venite din spaţiul bisericesc şi chemarea sinceră la o implicare reală, astfel încât, problemele importante care privesc cuplul – precum contracepţia, avortul, divorţul – să nu fie rezolvate doar de bărbaţi. Mai ales faţă de aceste probleme, punctul de vedere al femeii atârnă foarte greu, fiindcă ea este cea care suportă consecinţele.

Este necesară şi abordarea temei mult trâmbiţatei „eliberări sexuale”. Informarea serioasă şi responsabilă o călăuzeşte pe femeie în hotărârile pe care le va lua pentru a nu se distruge sufleteşte şi trupeşte. Simpla informare că embrionul care se formează în pântecele ei este prima şi cea mai dinamică formă de viaţă umană o va îndepărta de urmările şi experienţele cumplite ale avortului. Şi aici, Biserica, după cum impune Tradiţia ei – şi avem ca exemplu pe Sfânta Filotheia (din Atena)– este datoare moral şi material să vină în ajutorul femeii în momentele cele mai dificile, mai ales în cazul femeilor necăsătorite, astfel încât să le determine să păstreze copilul, în ciuda excluderii la care le supune comunitatea.

Am dovedit, sperăm, faptul că Biserica, „comuniunea sfinţilor”, se găseşte în chip real şi efectiv aproape de femeie şi o ajută să-şi găsească sensul şi menirea ei în viaţă. Acest efort, desigur, trebuie să devină tot mai susţinut. Aici se impune implicarea atât a statului, cât şi a ştiinţei. Trebuie să observe toată lumea faptul că femeile nu doar că reprezintă jumătate din populaţia globului, ci şi faptul că ele sunt purtătoare de viaţă şi ele determină valoarea acestei vieţi. Femeile mature duhovniceşte sunt garantul unui prezent şi unui viitor fericit. „În iconomia lui Dumnezeu, va afirma Sfântul Apostol Pavel, nici femeia nu este fără de bărbat, nici bărbatul fără de femeie”(I Corinteni 11, 11). Se simte nevoia, în aceste vremuri, ca bărbatul şi femeia să trăiască completându-se unul pe altul, ajutaţi în momentele dificile mai întâi de toate de Biserică, să clădească un „astăzi” autentic care să fie de bun augur pentru copiii lor, pentru generaţiile ce vin, o viaţă plină de bucurii şi împliniri. Pentru copii – suntem cu toţii de acord – se cuvine să jertfim tot ce avem mai preţios.

Bărbaţi şi femei, jertfind egoismul pe altarul Dragostei, să mergem înainte aspirând la adevărata viaţă omenească pentru generaţiile viitoare, la a cărei temelie contribuie şi prezenţa creatoare a femeii.