Despre căsătorie şi familie

1. Care este sensul tainei cununiei?

«Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică» (Εf. 5,32). În această frază, Sf. Ap. Pavel face o paralelă între relaţia bărbat-femeie din cadrul căsătoriei şi relaţia Hristos-Biserică. Aşa precum Domnul nostru – fiind cap –, S-a unit pe Sine cu Biserica, alcătuind un singur trup – chiar dacă aceasta din urmă este constituită din mai mulţi membri -, aşa şi în căsătorie, unirea legitimă a celor două părţi – bărbat şi femeie -, este una: o singură fire, aşa cum a fost plăsmuită de la începutul creaţiei.

Omul a fost făcut „după asemănarea” Sfintei Treimi. Dumnezeu – chiar dacă este Unul în fire şi în esenţă -, este o Treime de persoane sau ipostasuri. Între persoane există o comuniune în dragoste. Însuşi Dumnezeu, după facerea omului, mărturiseşte că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2,18). Dintr-o parte a trupului, Dumnezeu ia o bucată de aceeaşi fire şi plăsmuieşte ceea ce lipsea. În planul creaţiei, multitudinea înlocuieşte monada. Firea omenească va deveni „multi-ipostatică”, adică va avea mai multe ipostasuri sau persoane.

Aşa după cum cuvântul „Biserică” este la singular, dar se referă la o mulţime de membri, la fel şi cuvântul „om” – chiar dacă e la singular -, conţine elementul comuniunii mai multora. Hristos – fiind cap -, este unit cu trupul Bisericii şi constituie un singur trup. Bărbatul, cap al femeii, este unit într-un singur trup cu aceasta, „aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup.” (Μat. 19,5-6). În această unire, care este dincolo de fire, se ascunde taina.

2. Cum este cu putinţă o astfel de unire?

Α. Atenţie în alegere

Aşa după cum în viaţa noastră socială, abia după încercare şi experiere, ne urmăm interesul şi avem grijă să nu ne lăsăm abătuţi din drumul nostru şi ademeniţi, la fel şi în taina căsătoriei, mult mai serioasă şi mai statornică, se impune să dăm dovadă de atenţia cuvenită.

Nici demnităţile, nici bogăţia, nici visele fantastice, nici măcar înfăţişarea nu trebuie să ne seducă atunci când ne alegem partenerul de viaţă, dacă, de la bun început, nu domnesc buna-înţelegere, cugetul unit şi rânduielile însoţirii autentice. Ambii miri trebuie să creadă în valoarea paternităţii şi a maternităţii, în virtutea cărora şi noi înşine existăm. Dacă părinţii noştri nu s-ar fi interesat de naşterea de prunci, am fi existat noi, astăzi?

Β. «Iubiţi-vă unii pe alţii»

Chipul prin care se unesc mai mulţi într-unul singur este dragostea, o taină aproape de negrăit. Dragostea este Însuşi Dumnezeu. „Dumnezeu este iubire” (1In. 4,8). Dragostea lui Dumnezeu nu este un simplu atribut. Este iubire deplină, care „nu caută ale sale”, nici „nu gândeşte răul”, „nu se mânie”, toate le leagă şi de toate se îngrijeşte, „toate le îngăduie” (1Cor. 13, 6), şi, cu adevărat, niciodată nu scade sau secătuieşte, nici se pierde ori slăbeşte.

Legea se desăvârşeşte prin porunca „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. De aceea Scriptura zice: „de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti (adică cei purtători de dragoste), îndreptaţi-l” (Gal. 6,1), „purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6,2).

Dacă vrem să umblăm „vrednici de chemarea” noastră, vom reuşi doar prin smerenie şi blândeţe, „îngăduindu-ne unii pe alţii” cu dragoste. Deveniţi  „buni între voi, milostivi, iertând unul altuia (Ef. 4,32), supunându-vă unul altuia întru frica lui Dumnezeu.

Egoismul, urmarea cea mai gravă a căderii noastre, doar dragostea îl poate zdrobi şi schimba în dezinteres faţă de sine. «Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui.» (1Cor. 10,24), «toate ale voastre cu dragoste să se facă» (1Cor. 16,14) şi, cel mai important, «vă poruncesc să vă iubiţi unul pe altul» (In. 15,17).

Această dragoste este un canon de neapărată trebuinţă şi o rânduială de viaţă, de unire, de armonie, care duce la Dumnezeu, te face să devii asemenea lui Dumnezeu, nemuritor şi veşnic. Prin aceasta, mutăm armonia căsătoriei din această viaţă în cea veşnică, deoarece Dumnezeu Atotiubitorul, ne descoperă că „Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (Ιn. 14,19) şi «unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu» (Ιn. 12,26). Cine este slujitor al Său dacă nu cel care slujeşte dragostei, nu numai dezinteresat, ba chiar sufletul său îl pune, cu dragă inimă, dacă nevoia o cere, pentru alţii?

Pretextele aşa-ziselor particularităţi de caracter, dobândite prin influenţa anturajului sau moştenite nu stau în picioare. Evenimentul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu, a Domnului nostru, a restabilit şi transformat situaţia noastră coruptă prin cădere, adăugându-ne putinţa de a păşi „peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului” (Luca 10,19 ). «Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte» (Filip. 4,13 ). Acest lucru îl mărturisesc robii aleşi ai lui Dumnezeu care au depăşit legea căderii şi corupţiei.

C. «Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre ca pe voi înşivă».

În căsnicie, dragostea este necesară pentru încă un motiv, mai întemeiat decât orice particularitate. Motivul este însăşi firea femeii, rod al dragostei (a fost făcută din coasta lui Adam, iar coasta e lângă inimă), nu este întreagă dacă îi lipseşte dragostea. Femeia însăşi izvorăşte iubire din maternitatea ei, pe bună dreptate cerând, la rândul ei, să fie iubită, de vreme ce, din fire şi prin însăşi poziţia sa (de soţie şi de mamă), iubeşte.

Istoria şi rânduiala lucrurilor mărturisesc că, dacă soţii doresc să izbutească în încercarea de a trăi în armonie şi normalitate, în permanenţă între ei trebuie să existe dragoste, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

Sfântul Ioan Hrisostom, acest mare Ierarh, cheamă pe bărbat să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

Acest lucru, din nefericire, lipseşte foarte mult astăzi, iar consecinţele sunt dezolante. Semnificaţia şi firea însoţirii au fost falsificate sub înrâurirea harababurii europene, care nu respectă nimic din cele ale personalităţii umane, nici valorile duhovniceşti şi morale pe care înaintaşii noştri le-au păstrat prin jertfe.

Pentru că înmulţirea oamenilor se face prin însoţire rânduită, diavolul, duşmanul declarat al omului, cu turbare încearcă să strice moravurile şi să desfiinţeze legătura dragostei şi a unităţii. Valoarea atât de mare a căsătoriei nu trebuie desconsiderată printr-o viaţă vinovată şi nefirească, ca să nu fim şi noi, la fel ca vechii apostaţi ai valorilor morale, dezmoşteniţi de către Dumnezeu: „nu va rămâne Duhul Meu întru oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Fac. 6,3). Şi a dezlănţuit potopul pentru a pedepsi apostazia.

Pentru a-şi uşura izbânda în acest rol, soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

Manifestările de dragoste din partea soţului nu sunt nici exagerate, nici făţarnice, deoarece doar în căsătoria după rânduială, iubirea autentică şi reală poate fi manifestată, din moment ce bărbatul şi femeia devin „un trup”. Orice altă manifestare de tandreţe şi simpatie nu este echivalentă cu a fi „un trup” în căsătoria legitimă, din care răsare lăstarul vieţii umane. De altfel, chiar denumirea genului feminin de parte mai slabă, necesită exerciţiul completării prin dragostea bărbatului, acesta fiind şi motivul principal al geloziei, sentiment ce prisoseşte în cazul femeii. Cel mai bună cale de stingere a geloziei femeii este manifestarea reală şi autentică a dragostei soţului faţă de soţie.

În starea generală denaturată pricinuită de îndepărtarea omului de Dumnezeu, „cu neputinţă este să nu vină smintelile” (Lc. 17,1). Multă atenţie este necesară pentru a păstra legătura însoţirii. Să lăsăm smintelile, din care provin neînţelegerile. Recomandăm îndeosebi bărbatului, care este cap, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a  lovi însăşi rădăcina vieţii.

O pildă de mângâiere şi sprijin real în momentele dificile, pe care ne-au dat-o bătrânii noştri şi se adresează ambilor soţi este aceasta: „Nu uitaţi niciodată prima săptămână din căsnicia voastră”. Sunteţi amândoi aşa cum eraţi şi atunci. Nimic nu vă separă.

Reamintesc bărbaţilor, „trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie. Nu fă observaţie soţiei când greşeşte, mai ales în vreme de ispită şi de ceartă. Împlineşte cuvântul lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa” (Ps. 37,13). Mai târziu, când sunteţi singuri, departe de copii – dacă există -, îmbrăţişează-ţi soţia cu delicateţe şi spune-i: „Draga mea, nu ştii cât te iubesc? Vreau să fii o doamnă respectabilă. Ceea ce ai făcut nu îţi e spre cinste”. Abia atunci va accepta greşeala şi îşi va cere iertare cu adevărat. Lucrurile astea se dobândesc prin experienţă. Dacă în momentul când a greşit îi atragi atenţia, se va încăpăţâna, va răspunde înapoi, se va posomorî, va recurge la tot felul de pretexte şi va spune minciuni! Înţelepciunea biruieşte dacă este folosit medicamentul dragostei.

Din cercetările noastre, din ceea ce am auzit şi am văzut, am tras concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala – cu consecinţele cunoscute -, mai ales când şi cei din jur încurajează ideea că ceva-ceva se petrece!

Expresivele sfaturi „lăsaţi şi vi se va lăsa”, şi „îngăduiţi-vă unul pe altul” trebuie să fie urmate cu străşnicie pentru a avea o căsnicie normală. Bărbaţii au multe greşeli şi multă asprime. De regulă prisosesc lipsa de atenţie şi concesiile morale, care în vremurile noastre depăşesc limitele. Dacă ceva similar s-ar petrece cu femeia, pedepsele şi răzbunările ar fi nenumărate.

Dragostea faţă de soţie este cu totul îndreptăţită, deoarece singura persoană care fără îndoială va rămâne de partea sa, a bărbatului, este soţia, toate celelalte persoane din jur vor dispărea încet-încet, dar căsătoria soţilor evlavioşi va continua în veşnicie.

D. «Creşteţi şi vă înmulţiţi»

Căsătoria cinstită este temeiul armoniei, păcii, a fericirii pe cât este cu putinţă, dar, mai presus de toate, este temeiul facerii de oamenii, a celei mai de preţ valori a noastre, de vreme ce Însuşi Domnul ne-a descoperit că întreaga lume este mai puţin valoroasă decât un singur om. Această vrednicie de nepreţuit pe care Atotbunătatea lui Dumnezeu a revărsat-o asupra a doi soţi, aceea de a naşte om căruia îi este cu putinţă să se înrudească cu Dumnezeu şi să devină „moştenitor al lui Dumnezeu Tatăl şi moştenitor împreună cu Fiul Său” nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Această vrednicie din cele mai înalte, care nu produce sori şi stele şi sisteme solare, ci fiinţă „după chipul şi asemănarea” Făcătorului, se naşte, la rândul ei, din buna-cuviinţă şi buna înţelegere din căsnicie, făcându-l pe om împreună-lucrător cu harul veşnic viu al lui Dumnezeu.

Pentru dobândirea unei astfel de biruinţe, este nevoie de o iubire autentică şi adevărată, mai ales în momentele nefavorabile ale vieţii, când duşmanul nostru neadormit ne luptă. Şi pentru că bărbatul este cap femeii, el trebuie să se îngrijească ca iubirea să-i lege neîncetat. Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte: „Bărbatul să-i dea femeii purtarea de grijă datorată, asemenea şi femeia bărbatului” (1Cor. 7,3). Cercetând adâncimile acestei taine, zice: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia” (1Cor. 7,4). Şi impune principiile iconomiei pentru a nu apărea lipsuri sau exagerări. Le zice, aşadar, soţilor: „Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana din pricina neînfrânării voastre” (1Cor. 7,5). „Buna învoială” pe care o subliniază Pavel are o mare însemnătate, deoarece neînvoiala aduce după sine răutatea satanei, dar Pavel nu pierde din vedere nici mediul care, mai totdeauna, naşte ispite.

Despre statornicia şi caracterul definitiv căsătoriei, Pavel scrie: „celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia!” (1Cor. 7,10). Într-alt loc, cu referire la bărbat, zice: „Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie”» (1Cor. 7, 27).

Ε. Legea înrâuririi

Mai există o motivaţie, la fel de serioasă, care decurge din dragostea autentică a soţilor, conform cu legea înrâuririi. Dacă soţii credincioşi împlinesc legea dragostei între ei, energia necreată a iubirii, care este dumnezeiască şi de-viaţă-făcătoare, influenţează organic concepţia, sarcina, naşterea, formarea caracterului integru şi corect al copilului. Astfel, în mod practic şi real, copilul dobândeşte un caracter şi o personalitate pe care le avea şi ipostasul uman al Făcătorului, „după chip şi asemănare”.

Dacă soţii, cu atenţie şi credinţă, împlinesc în viaţa lor porunca dragostei dumnezeieşti, roadele sunt vizibile în viaţa de familie armonioasă şi plină de pace, precum şi în caracterul copiilor care se vor naşte, deoarece aceştia nu vor fi născuţi doar din carne, ci şi din duh, căci „ce este născut din Duh, duh este” (In. 3,6).

F. Nu acceptaţi amestecul celorlalţi

Dragostea reală şi statornică pe care o cere Dumnezeu se poate pune în practică şi rodeşte doar în însoţirea legiuită. Toate împrejurul nostru sunt curgătoare, nestatornice şi în permanentă schimbare. Ce rămâne neschimbat în societate, în înrudirile şi cooperările dintre oameni? Doar înlăuntrul căsniciei legiuite domneşte dragostea autentică şi dezinteresată; după porunca dumnezeiască, „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt. 19,6).

Unitatea celor doi soţi a fost stabilită la începuturile creaţiei. Nu există erori în creaţie, căci Scriptura mărturiseşte: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1,31). Căderea omului i-a fost dinainte cunoscută lui Dumnezeu, la fel şi modul de înmulţire a acestuia, de aceea a hotărât unirea celor doi întru una, pentru a rămâne ipostasul vieţii întru iubire.  Cuvântul „femeia înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu” (Pilde 19,14) este valabil pentru cei credincioşi, pentru aceia întru care se face voia Lui. În Vechiul Testament, Dumnezeu i-a condus pe credincioşii lui slujitori la unire prin însoţirea cea adevărată, şi i-a lăsat drept pildă, chiar fiind ei în cea mai de jos neştiinţă şi necunoaştere (caracteristice vremii în care trăiau).

În căsătoria unde există dragoste, nicio zdruncinare nu va avea succes, nici măcar soacra! I-am silit, ne fie permis cuvântul, pe unii dintre cei căsătoriţi, pe cei mai copţi la vârstă, să ne împărtăşească din experienţa lor, anume, care este elementul absolut necesar pentru o căsnicie armonioasă, iar aceştia nu ne-au ascuns că acela este dragostea. Doamne de familie bună ne-au mărturisit: „pe noi, femei fiind, nimic nu ne linişteşte şi ne împacă mai mult decât sentimentul că tovarăşul nostru de viaţă ne iubeşte adevărat, şi doar pe noi. Din nefericire, femei fiind, suntem suspicioase, şi uşor influenţabile de mediu”.

Este nevoie de atenţie când vine vorba de înrâurirea, să nu spun perfidia, atât din partea părinţilor, cât şi a celorlalte rude, căci de aici îi vine faima rea a soacrei. După nuntă, recomandăm tinerilor căsătoriţi să se depărteze de intervenţiile părinţilor sau de influenţele determinante venite din alte părţi.

Deoarece am primit plângerile şi neînţelegerile celor căsătoriţi, cu îngăduinţă, le-am tâlcuit semnificaţia şi rostul acestei mari taine, convingându-i să-şi reconsidere relaţia din punct de vedere al vieţii de familie „întru Hristos”, iar aceştia, din câte am auzit, nu sunt puţini. Şi de atunci, trăiesc, după cum ne spun, deplinătatea armoniei şi a păcii în familie, iar în ei înşişi, cea mai mare taină a unităţii dintre ei. Mărturisesc, desigur, că le-a revenit sentimentul pe care-l aveau în primele luni de căsnicie, deşi mulţi sunt înaintaţi în vârstă, când orice avânt trupesc este decăzut. Această încredinţare o întâlnim adesea, chiar şi la aceia care au trecut prin ispite şi furtuni mari în viaţa lor, atunci când şi-au reunit „în Hristos” viaţa de cuplu care se tulburase.

În această unire şi dragoste recunoaştem caracteristici dincolo de fire, lucrări ale Harului dumnezeiesc care ne-au uimit. În autenticitatea iubirii conjugale am văzut intervenţia Harului şi ne-am minunat de puterea şi lucrarea dragostei adevărate. Între soţi apare o lucrare suprafirească, până la a presimţi unul sentimentele celuilalt, chiar atunci când se află departe unul de altul. Pildă şi mărturie că „nu mai sunt doi”, ci un suflet şi un trup.

Aceasta este însuşire şi lucrare a Harului care influenţează, acolo unde o întâlneşte, dragostea adevărată dintre soţii care au învăţat să trăiască unul pentru celălalt.

De aceea, vă rugăm şi insistăm să vă întoarceţi la temeiurile Sfintei Tradiţii de unde Harul lui Dumnezeu ne va călăuzi şi ne va învrednici de menirea noastră, ca să ne bucurăm de o societate sănătoasă, de o Biserică trăitoare, de o civilizaţie cerească, deoarece toate acestea se trag dintr-o căsnicie reuşită, dintr-o familie unită desăvârşit, dar mai ales din mame destoinice, adevărate eroine, care vor naşte eroi ai Bisericii, ai societăţii, ai civilizaţiei şi, de ce nu, şi ai iconomiei, când se va împlini Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

3. «Bărbatul este cap femeii», zice Apostolul Pavel. Ce vrea să spună?

Egalitatea bărbatului şi a femeii în căsătorie este absolută. Înaintea lui Dumnezeu, toţi oamenii sunt egali. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3,28). Bărbatul şi femeia au aceeaşi fire omenească. Diferenţa există la nivelul caracteristicilor trupeşti. Ia uitaţi ce profeţeşte, ca fiinţă zidită de Dumnezeu, plină de luminare dumnezeiască, Adam cel întâi zidit, atunci când o vede pe femeia făcută din coasta lui: „aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său” (Fac. 2,23). „Ai văzut pe Adam fiind cinstit prin părtăşia cu Sfântul Duh şi harul lui Dumnezeu? Ai văzut cuvântul acesta extraordinar dovedit generaţie după generaţie, până la sfârşit? ” (Severian de Gabala).

Şi bineînţeles, vădindu-şi harisma profetică, Adam zice: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2,24). Este limpede că Adam profeţeşte, deoarece nu cunoştea ce înseamnă părinţi. „Nu se vede să aibă, oameni fiind, altă fire femeia şi altă fire bărbatul – au aceeaşi fire, deci şi aceeaşi virtute” (Clement Alexandrinul).

Cu adevărat, în Scriptură se acordă o întâietate bărbatului, precum la 1 Corinteni 11, 3, „bărbatul este cap femeii” şi 11, 8 „pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat”. Însă întâietatea bărbatului nu înseamnă supremaţia acestuia asupra femeii. Are întâietate mai mult la obligaţii decât la drepturi. Voia lui Dumnezeu este reciproca supunere a soţilor, „supuşi unul altuia în frica lui Hristos”. Bărbatul trebuie să iubească şi să-şi ocrotească femeia, „precum Hristos Biserica”. Chiar dacă Hristos este Domn Bisericii, nu o asupreşte, nu o robeşte, ci Se jertfeşte pe Sine de dragul ei, „ca s-o sfinţească” (Ef. 5,26). Întâietatea bărbatului în căsnicie se manifestă ca datorie a iubirii, slujirii şi jertfirii de dragul femeii sale.

Superioritatea firească a bărbatului în Sfânta Scriptură constituie o expresie a voii lui Dumnezeu. Negarea întâietăţii se consideră negare a voii lui Dumnezeu şi este combătută de către Pavel la 1 Corinteni 11,2-16. Este însă superioritatea firească a bărbatului de la sine înţeleasă? Bărbatul nu de la sine este, ci are datoria de a se strădui să devină ceea ce vrea Dumnezeu, cap al femeii, adică. Acest lucru înseamnă că trebuie să se poarte cu femeia aşa cum voieşte Dumnezeu.

Dacă, în căsnicie, femeia consideră că a sluji bărbatului este, de fapt, robie, atunci va vrea să se elibereze şi să se arate superioară acestuia. Dacă bărbatul consideră dragostea femeii sale ca slăbiciune şi dependenţă, atunci face abuz şi o asupreşte. În ambele situaţii e vorba, însă, despre o alterare a relaţiilor fireşti.

4. Ce referiri face Sfântul Ioan Hrisostom în legătură cu manifestarea iubirii bărbatului faţă de femeia lui?

Să menţionăm câteva sfaturi ale Sfântului. „Cuvinte de dragoste să-i spui: Dintre toate, a ta dragoste o prefer şi nimic nu-mi este mai chinuitor şi mai neplăcut decât să mă găsesc vreodată departe de tine. Dacă ar fi nevoie să pierd totul, să mă găsesc în cele mai mari primejdii, orice de-aş pătimi, toate îmi sunt suportabile şi acceptabile, numai tu să-mi fii bine. Iar copiii, atunci îmi sunt mai dragi, când şi eu şi ei îţi suntem bineplăcuţi… Dacă vreodată îţi spune: niciodată nu am cheltuit dintr-ale tale, încă mai am dintr-ale mele, pe care mi le-au dat părinţii mei, atunci să-i spui: Ce spui, draga mea? Încă mai ai dintr-ale tale? Ce cuvânt poate fi mai rău decât acesta? Nu mai ai trup care să fie al tău, şi zici că ai bani? Nu mai suntem două trupuri după nuntă, ci am devenit unul. Nu avem două averi, ci una singură… Toate ale tale sunt, iar eu sunt al tău, copila mea. Acestea ne sfătuieşte Pavel când spune că bărbatul nu mai este el stăpân peste trupul său, ci femeia. Iar dacă eu nu mai sunt stăpân peste trupul meu, ci tu, cu atât mai mult ai tăi sunt şi banii… Niciodată să nu-i vorbeşti cu nepăsare, ci cu bunăvoinţă, cu respect, cu multă dragoste. Vorbeşte-i, şi nu va fi nevoită să ceară respectul altora… Să o preferi pe ea tuturor celorlalte femei, pentru frumuseţe, pentru înţelepciunea ei, şi să o lauzi. Să-i arăţi limpede că îţi place compania ei şi că preferi să rămâi acasă împreună cu ea decât să pleci în piaţă. Să o preferi tuturor prietenilor tăi, chiar şi copiilor pe care ţi i-a dăruit, pe care să-i iubeşti datorită ei”.

5. O poveste adevărată. Un exemplu viu de soţ autentic

Am întâlnit un exemplu de soţ autentic şi adevărat care m-a cutremurat. Îl amintesc pentru că nu trebuie trecut cu vederea. Domnul respectiv a trăit aici, în ţara noastră, iar caracterul său a dat dovadă de toată desăvârşirea omenească, cu ajutorul harului lui Hristos. La vârsta de 30 de ani, a considerat că era pregătit de însurătoare. Credincios fiind, a făcut multă rugăciune către Domnul nostru, să-l lumineze şi să-l ajute în demersul lui. Avea tot timpul în minte cuvintele Scripturii „femeia înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu” (Pilde 19,14).

A hotărât să meargă mai departe. Era convins că cea pe care o peţea era trimisă de Dumnezeu. Cu multă evlavie a făcut cununia, căci ţineau toate rânduielile noastre creştineşti. Chiar dacă consoarta era mai mică în vârstă cu vreo 10 ani, nu îl deranja, avea încredere în pronia lui Dumnezeu. Adesea se purta cu ea ca şi cum ar fi fost fiica lui. Ea făcea unele mici greşeli, deoarece era plină de viaţă, dar pe el lucrurile acestea nu-l preocupau, datorită dragostei lui.

Fiind acţionar la diverse întreprinderi, era presat de îndatoriri, astfel că la un moment dat a trebuit să se mute în străinătate. Cu rugăciune şi cu credinţă în pronia mântuitoare a lui Dumnezeu, a luat-o şi pe soţie cu el. Puţin după aceea, soţia a început să fie nemulţumită. Credea că a luat-o împreună cu el pentru a o depărta de anturajul ei. El a încercat să o liniştească, dar nu a reuşit. Soţia a plecat şi s-a întors singură în Grecia.

Voia să-şi trăiască libertatea conform cu patimile şi cu obişnuinţele pe care le avea: unii, versaţi, au corupt-o şi ea a ajuns să lucreze într-un cazinou, ca prostituată.

Soţul ei nu a încetat să se roage şi să se lupte duhovniceşte pentru ea în fiecare zi. Rugăciunea lui, mai degrabă strigătul lui către Dumnezeu era tot timpul acelaşi: „Doamne, cu stăruinţă caut să te silesc pentru soţia mea. Sfântul tău cuvânt «femeia înţeleaptă este un dar de la Dumnezeu» nu îl voi şterge niciodată din mintea mea. Auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, implorarea mea. Ce dacă s-a cufundat în înşelare o fată tânără? Eu mă rog pentru ea şi nu voi înceta să plâng înaintea ta zi şi noapte. Îmi vreau soţia. Eu, Doamne, o iert. Tu nu o vei ierta? Nu o vei vindeca? Pentru ce, Doamne Preabune, smerenia Ta de nespus? Nu ai venit pentru cel pierdut, pentru cel înşelat, pentru cel bolnav? Mărturisesc înaintea Atotbunătăţii Tale că nu voi înceta să te supăr, dacă nu-mi aduci înapoi pe soţia mea legiuită”.

Şi a continuat să se roage, să plângă, eroul acesta, vreme de doi ani, silind pe dulcele nostru Mântuitor Hristos spre milostivire. În toată această vreme, Harul a conlucrat. Fata s-a ridicat din cădere, mărturisind cu suspine că „ar trebui Dumnezeu să facă alt iad, căci acesta care există, e prea mic pentru mine”. Cu sfială, fără urmă de îndrăzneală, s-a hotărât să-i scrie o scrisorică soţului îndurerat: „Nu îndrăznesc să te numesc soţ, căci nu mai am dreptul, dar dacă mă voi întoarce, mă primeşti ca slujnică?”. Când a primit scrisoarea, soţul s-a liniştit, crezând că situaţia s-a încheiat. I-a răspuns cu tandreţea lui firească: „Iubirea mea, de ce ţi-ai pierdut îndrăzneala? Nu te-am trimis eu în vacanţă şi încă aştept cu nerăbdare pe soţia mea, pe iubirea mea, când se va întoarce să o îmbrăţişez?”. După ce a primit răspuns, şi-a recăpătat îndrăzneala şi i-a scris: „Vin îndată”.

Au stabilit data reîntoarcerii, iar el a aşteptat-o la aeroport. După ce a ieşit şi l-a întâlnit, ea a căzut jos plângând cu jale şi lovindu-se. El a îmbrăţişat-o şi, mângâind-o, a dus-o la maşină. S-a aşezat lângă ea, continuând să o mângâie, spunându-i să uite totul, căci „pocăinţa le vindecă pe toate, iar de acum încolo vom lupta împreună”.

Au petrecut în tandreţe şi afecţiune, până s-a lăsat noaptea. Când a închis ochii, acest erou al dragostei şi al jertfelniciei a fost răpit în vedenie şi s-a suit până la „al treilea cer”. Nu a putut să descrie în cuvinte toate cele de care Harul lui Dumnezeu l-a învrednicit. A văzut cetele sfinţilor, bunătăţile rânduite celor drepţi şi toată iubirea lui Dumnezeu care-l ţinea în răpire.

Atunci, cu adevărat, mi-am simţit nemernicia mea şi mi-am zis: te mândreşti în van, călugăre, cu viaţa ta, iar acela, cu o singură jertfă, s-a suit la „al treilea cer”. Iată un exemplu şi o icoană de soţ adevărat şi de bărbat. Fata aceea s-a dovedit apoi cea mai desăvârşită soţie.

Sursa: Gérontos Iosíf Vatopaidinoú, «Syzitíseis ston Áthona», Psyhofelí  Vatopaidiná 13, p. 141-164.