Confuzia și tulburarea sunt înnăscute, dar nu sunt firești

Pricina confuziei și tulburării lăuntrice se află în păcatul strămoșesc.

Te-am îndemnat să te gândești de unde pot proveni semințele confuziei și ale tulburării lăuntrice și ți-am promis să discutăm despre aceasta. Este adevărat, însă, că deja cunoști obârșia lor. Așadar, trebuie doar să-ți amintești care este credința noastră în ceea ce priveşte aceste lucruri.

Credem că aceste semințe nu au fost semănate de Creator în firea omului atunci când l-a plăsmuit. Ele au intrat mai apoi, după căderea strămoșilor noștri, care, prin călcarea poruncii, și-au pervertit și și-au stricat firea. Așa, pervertită și stricată, ei au transmis firea urmașilor lor, adică întregului neam omenesc. Pervertită și stricată, așadar, a ajuns până la noi. Această stare a firii noastre de după cădere constituie cauza confuziei și a tulburării lăuntrice. Şi iarăși, ea pricinuieşte toată neorânduiala exterioară din viața personală a fiecărui om, în viața de familie și în viața socială.

Așadar, semințele confuziei și ale tulburării, deși există în noi, în codul genetic, nu sunt firești. Nu sunt părți componente ale firii noastre. Adică, nu putem spune că un om care nu le are, nu este om, ci dimpotrivă, fără ele, omul devine om adevărat. Starea de confuzie și de tulburare constituie boala noastră, şi doar când ne izbăvim de ea, devenim sănătoși, așa cum trebuie să fim conform firii pe care ne-a dat-o Creatorul. Îmi amintesc de dorința ta de a te afla „la măsura demnității omenești”. Vindecă boala de care am vorbit, pe care o ai înlăuntrul tău, și vei ajunge la această măsură.

Nu uita faptul că această confuzie și tulburare este înnăscută, nu însă și firească. Deşi nu constituie partea esențială a firii noastre, ea influențează elementele principale ale ei, pricinuind neorânduială în funcționarea oricărui element în parte și în relațiile reciproce dintre ele. Dacă tulburarea şi confuzia ar fi fost firești, prezența lor nu ne-ar face să suferim și să ne chinuim, după cum se întâmplă. Firesc este ceea ce bucură și odihnește sufletul, în timp ce ceea ce îl împilează și îl obosește este nefiresc. Pe de altă parte, dacă ar fi fost firești confuzia și tulburarea, atunci acela care s-ar izbăvi și curăți de acestea, nu ar mai fi om. Știm, totuși, un Om, pe Dumnezeu Omul Hristos, Care, deși era pe deplin străin de confuzie și tulburare, a avut în chip desăvârșit fire omenească. Știm, de asemenea, că oricine se îmbracă în Hristos, ia de la El puterea să se curățească și să I se asemene Lui întru curăție.

Să-ți aduci aminte, repet, că acestea două, confuzia și tulburarea, sunt înnăscute, nu însă și firești; să-ți amintești și să crezi asta cu o convingere de nestrămutat. Doar așa îţi vei dori cu ardoare vindecarea. Întrucât starea ta actuală nu este una firească, atunci, poți să te vindeci, şi este de ajuns să vrei lucrul acesta. Se poate oare să nu-l vrei? Sănătoasă și curată, firea noastră este minunată. Îngerii înșiși o privesc cu dragoste și cu teamă. Nu am vrea, așadar, să o vedem și noi astfel? Neîndoielnic, toată fericirea și bunăstarea noastră depind de vindecarea noastră. Deoarece, când ne vom fi izbăvit de această boală, ce altceva ne va mai lipsi pe noi de starea cea fericită?

Am spus mai înainte că, întrucât starea de tulburare și de confuzie nu este firească, omul se poate vindeca. Acum spun, ipotetic, contrariul: dacă ar fi fost firească, omul nu s-ar fi putut vindeca, oricât de mult s-ar fi zbătut. Dacă ai crede așa ceva, ți-ai pierde curajul. „Așa sunt și nu pot să mă schimb”, te-ai gândi. și te-ar cuprinde o deznădejde cumplită. Cumplită, da! Deoarece, când îi stăpânește pe oameni, atunci aceștia sunt predați păcatului și săvârșesc orice fel de faptă murdară fără nici o opreliște.

O voi spune din nou: păstrează-ți convingerea că tulburarea noastră nu este firească. Nu-i asculta pe cei care zic: „este inutil să discutăm asta, pentru că așa suntem alcătuiți și nu ne putem schimba”. Nu suntem alcătuiți așa, iar dacă ne luptăm, ne putem schimba.