Cuvânt al Sfântului Radu Brâncoveanu: Patima cea Mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu-Om

Când Dumnezeu ne plânge cu lacrimi de sânge, oare ce suntem noi datori să facem? Când Ziditorul a toate lăcrimează pentru moartea noastră cu sângele Său, ajunge, oare, ca moartea Ziditorului să o plângem numai cu o lacrimă? O sânge dumnezeiesc! O, dumnezeieşti lacrimi! Unde eşti acum, Maria Magdalena, care erai obişnuită a cădea la picioarele Domnului, ca să verşi pâraie de lacrimi şi cu părul tău să ştergi picioarele Sale? Vino acum, aici, o suflet preasfânt, ca să aduni nepreţuitele lacrimi ale Învăţătorului tău! Adu vasele cu aromate pe care le-ai deşertat în casa fariseului, pentru a le umple cu un balsam mai de preţ, pe care, pentru a-l aduna mai uşor, uite, iţi dau inima mea ca burete, si adună! O, dacă noi toţi, le-am primi de acolo în sufletele noastre, dacă noi, cei care suntem întunecaţi prin păcat, ne-am înveşmânta ca într-o porfiră cu Sângele cel roşu şi curăţitor de păcate al Mântuitorului!

Cu cazne fiind urgisit, ruşinat şi schingiuit, merge Iisus purtând Crucea. Aceasta este greutatea păcatelor noastre; şi cât este ea de apăsătoare, să o pricepem dintru aceea că, purtând-o Dumnezeul nostru, din pricina greutăţii mai mult decât o dată a căzut pe cale. Se suie la Golgota şi, ostenit fiind, Cel Care atat de mult a suferit pe cale, ajungând la fruntariul patimirii, este întins pe patul dureros al Crucii, spre a Se odihni. Deschide mâinile Sale pentru a ne primi în braţele Sale. Înclină capul, arătând prin acest semn că pe toţi ne cheamă către El. Strigă cu glas mare, pentru a-l auzi toţi că este însetat de mântuirea tuturor; şi, ca un Păstor bun, sufletul său şi-l pune pentru oi. Se înalţă în văzduh pentru ca sa fie Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni. Grabnic se întunecă ziua, poate pentru ca să dea somn dulce Făcătorului a toate, Celui ostenit; sau, poate, voind Domnul ca pământul cel uscat să-l ude cu sângele Său, a făcut ca soarele să-şi tragă înapoi razele, pentru ca să nu usuce sângele acela cu ale sale calde raze. S-a cutremurat pământul pentru preamarea facere de bine; şi, dintru a sa bucurie s-au deschis mormintele şi vii i-a scos afară pe cei morţi dintru el. Pietrele s-au despicat, pentru că inimile iudeilor erau atât de înăsprite, după cum sunt şi ale noastre astăzi, încât de o ucidere aşa de sângeroasă şi de o moarte mult-dureroasă a Făcătorului şi a Plăsmuitorului nostru nu s-au întristat, n-au suspinat, n-au plâns, n-au suferit; spre tulburarea şi ruşinarea noastră se desfac şi se despică pietrele, pentru a ne adeveri că firea necuvăntătoare este mai simţitoare şi mai miloasă decât inimile noastre.

(…) Iată, dar, este deschisă acum milostivirea îndurării dumnezeieşti pentru cei răniţi; cu toţii, dar, sa alergăm cât mai cu grăbire! De am avea piept de aramă şi inimă de diamant, arama – în topirea dragostei dumnezeieşti, unde este un altfel de foc – se topeşte, iar diamantul cu Sângele cel viu al Mielului se desface. Iarăşi, de suntem răniţi de moarte sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt! Şi chiar vii de suntem, să murim la Tronul vieţii, la Crucea cea purtătoare de viaţă. Să alergăm cu toţii şi, lăsând toată grija cea lumească, să cădem cu suspinuri şi lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului celui Răstignit. Să ne aruncăm în braţele Crucii, pentru ca lumea să se răstigneasca întru noi şi noi lumii. Să ne afundăm întru acea ‘Mare Roşie’, pentru a fi număraţi cu aceia “care şi-au înălbit hainele lor în sângele Mielului“ (Apocalipsa 7, 14). Să alergăm cât mai iute, cu grăbire să ne sârguim, ca să aflăm în ţarina cea arată – comoara, în pământul cel binecuvântat – sămânţa cea aleasă, în izvorul vieţii – apa cea plină de har, în ocări – cinstirile, în pălmuiri – biruinţele, în învinuiri – iertarea, în trestie – sceptrul, în urâciune – frumuseţea, în nenorociri – fericirea, în împrejurări grele – norocirea, în prigoane – pe Dumnezeu, în moarte – viaţa. Amin.

Sursa: Doamna Maria Brâncoveanu. Tainica biruinţă a lacrimilor, Editura Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, 2008