Bătrânul Haralambie Dionisiatul – Învăţături practice despre Rugăciunea lui Iisus

– Părinte, am citit cărţi ale autorilor filocalici despre rugăciunea minţii. M-am străduit să împlinesc cele pe care ei le scriu acolo. Pot să spun că m-am folosit, dar nu văd rezultatele pe care le descriu Sfinţii Părinţi.

– De cât timp te nevoieşti cu rugăciunea?

– De aproape doi ani.

– Doi ani? E ceva vreme. Ai un povăţuitor ca să te sfătuiască cum să te rogi?

– Numai din această cauză, părinte, am fost nevoit să schimb doi duhovnici. Din păcate, nu numai că nu ştiau să povăţuiască, dar în acelaşi timp, mă şi descurajau. Le spuneam: „Însetez să învăţ rugăciunea neîncetată”. Ei îmi răspundeau: „Acestea, copilul meu, nu sunt pentru noi, cu acestea numai sfinţii s-au îndeletnicit. Câţi s-au apucat să-i imite au căzut în rătăcire. Ştii Crezul? Ştii Tatăl nostru? Ajunge. Cel mult, poţi să mai citeşti înainte de culcare câte ceva din Ceaslov”. Astfel de „sfaturi” am auzit. În cele din urmă am găsit un duhovnic care mi-a spus: „am citit şi eu copilul meu multe despre Rugăciunea lui Iisus. Am încercat şi ceva-ceva am găsit. Dar ca să fiu limpede, îţi mărturisesc că nu am această harismă de a-i povăţui şi pe alţii. N-o să-ţi interzic însă să te rogi, pentru că ar fi o mare rătăcire. La Sfântul Munte, însă, se mai găsesc bărbaţi experimentaţi la care poţi să mergi să te îndrume dacă doreşti să propăşeşti în binecuvântata lucrare a rugăciunii neîncetate.” Este pentru prima oară în care m-am învrednicit să vin la Sfântul Munte. Un monah m-a trimis la Sfinţia voastră. Vă rog să mă ajutaţi.

– Din câte aud, copilul meu, şi eu sunt dezamăgit de unii duhovnici. Foarte bine ţi-a spus ultimul tău duhovnic: nici nu ştie, nici nu-l împiedică pe celălalt. Foarte bine a zis… Rătăcit este nu cel care zice rugăciunea lui Iisus, ci cel care n-o spune. Şi încă mai rău, îi împiedică şi pe alţii să o zică.

E adevărat că am cunoscut pe mulţi care au început să zică rugăciunea şi au căzut în rătăcire. De ce s-au rătăcit? Pentru că nu au avut povăţuitor. Cine crede că nu are nevoie de povăţuitor este rătăcit. Are egoism. Egoismul şi rugăciunea minţii sunt lucruri potrivnice.

Astfel de rătăciţi încă avem la Sfântul Munte. Unii vin şi pe la mine. În loc să se spovedească şi să se sfătuiască, scopul lor este să-mi arate că sunt plini de Duh şi teofori. Îmi zice unul dintre ei mai zilele trecute: „Eu părinte, am dobândit rugăciunea minţii”. „Şi la ce duhovnic te spovedeşti – îl întreb”. A început să se împotrivească şi să se mânie. „Eu, zice, să am duhovnic? Sunt la măsurile să fac lecţii cu voi, duhovnicii. Eu vorbesc cu Însuşi Hristos, cu Maica Domnului, văd lumini, Sfinţi etc.”. Cum i-am spus că toate acestea sunt diavoleşti, s-a înfuriat şi a plecat tulburat.

Ei, copilul meu, aceştia sunt cei rătăciţi. Ştiu şi alţii, care la început doreau să înveţe rugăciunea, dar din voia lor proprie nu-i scoteai. Cel ce-şi face voia proprie şi rugăciunea lui Iisus diferă ca noaptea de zi. Voia proprie înseamnă egoism. Rezultatul: cum să găsească rugăciunea? Au găsit ciomege pe spinare. S-au dezamăgit, s-au oprit din rugăciune şi ce este mai înfricoşător, au devenit cei mai mari luptători împotriva rugăciunii lui Iisus. Cum vedeau pe vreun monah că trage komboskini, se demonizau, îi smulgeau metaniile din mână, strigau la el că este rătăcit. Chiar acei monahi au venit şi mi-au spus. Ai înţeles acum în ce fel diavolul le suceşte? Cel rătăcit îl ocărăşte pe cel care se roagă că ar fi rătăcit.

Gheronda Haralambie Dionisiatul

– Din câte spuneţi, părinte, e cu adevărat greu să învăţăm rugăciunea minţii!

– În slujba călugăriei scrie „cele bune cu osteneli şi dureri se dobândesc”. Ştii ce înseamnă să dobândeşti rugăciunea lui Iisus? Înseamnă să dobândeşti pe însuşi Dumnezeu în lăuntrul tău, să-L trăieşti, să-L simţi, ţi se deschid ochii sufletului. Îl vezi înlăuntrul tău pe Hristos. Simţi înlăuntrul tău bucuria Împărăţiei Lui. Pricepi?

– Părinte, cred. Eu însă nu sunt vrednic de asemenea lucruri. M-am străduit, mi-am forţat mintea cu inspiraţii şi expiraţii, cum spun părinţii, dar n-am putut să o adun. Mintea mea călătoreşte altundeva. Am ajuns să mă deznădăjduiesc şi să cred că nu e pentru noi această rugăciune.

– Măi binecuvântatule, nu ţi-am spus că numai cu cărţile nu se ajunge la nici o procopseală? Că trebuie şi povăţuitor? Tu de unul singur vrei să ajungi desăvârşit. Vrei să înveţi una-două inspiraţia şi expiraţia! Înainte să ari, vrei deja pâine …

O să-ţi arăt cum să pui început. Dar vom începe de la alfa.

Prima lecţie este să zicem rugăciunea cu gura şi mai ales, pe cât se poate, limpede şi repede. Dar fi atent: în timp ce noi zicem rugăciunea, vine diavolul şi aruncă în minte râuri de gânduri şi de imaginaţii. Când începătorul spune rugăciunea cu mintea, acestea [gândurile] îneacă rugăciunea. Dacă însă o spui cu gura repede-repede, diavolul nu reuşeşte să producă împrăştiere cu diferite gânduri. În plus, chiar dacă mintea fuge de la înţelesul cuvintelor rugăciunii, avem urechea. Urechea, vrând-nevrând, aude ce spune gura. Mintea noastră are puterea ca în aceeaşi clipă să urmărească două lucruri. De exemplu, vorbim noi doi şi, în aceeaşi clipă, auzi jos şi vaporul care trece sau pe alţii care vorbesc alături. Numai ce începi să zici rugăciunea şi în ureche vei auzi tot felul de sunete, maşini şi mai ales imaginaţia lucrurilor pe care fie le auzi, fie le vezi în viaţa ta zilnică. Acum îndeosebi, după cum a progresat lumea, omul care trăieşte în oraş se contaminează înlăuntrul său de cele rele prin intermediul celor cinci simţuri.

Tu însetezi să dobândeşti rugăciunea minţii. Ştii ce însemnează rugăciunea curată? Ştii ce înseamnă să se lipească mintea de inimă? Să lepezi toată întunecimea din lăuntrul tău şi să te aţinteşti, să te lipeşti numai de înţelesul rugăciunii?

Crezi că toate spurcăciunile din lăuntrul nostru ies cu uşurinţă? Noi, monahii, de ce crezi că am părăsit lumea? Cu harul lui Hristos eu am petrecut un timp în lume îndeletnicindu-mă cu rugăciunea. Dar pentru ca mintea să se curăţească, are nevoie de isihie. Nu cu o lingură să scoţi şi cu alta să bagi înapoi. Noaptea să te lupţi să le alungi, ziua următoare iarăşi să te întorci la aceleaşi. Dacă ţi-ai petrecut ziua pe la teatre, cu muzică lumească, cu televizorul, atunci seara nu vei putea să spui nici măcar o singură dată rugăciunea în mod curat. Nu vei avea nici măcar poftă pentru rugăciune.

Aşadar începem prima lecţie. Îţi dau acest comboschini cu trei sute de boabe, iar seara o să priveghezi împreună cu noi. O să faci nouă comboschini (adică de 9×300) zicând rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă” şi trei zicând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-mă”. Cum termini doisprezece (în total adică trei mii de rugăciuni), începi iarăşi de la început. Cu o oră înainte de a merge la Liturghie să treci pe la mine pe la chilie, să-mi spui rezultatele tale.

– Dar, părinte, iertaţi-mă, eu n-o să pot să scot doisprezece comboschini. Cum o să pot să fac chiar mai mult?

– Cine ţi-a spus că nu poţi? Deocamdată uită-le pe ale tale. O să faci cum îţi spun şi după aceea mai vorbim. Tu acum nu eşti pentru inspiraţii şi expiraţii. O să spui rugăciunea cu gura, repede-repede. Între timp, să-ţi forţezi şi mintea ca să înţelegi cele pe care le spui. E greu să reuşeşti, dar mult ajută să te rogi cu frica de Dumnezeu. Nu în mod tipiconal şi mecanic. Vorbim cu Dumnezeu, nu lucruri prosteşti. Credem că este prezent şi ne aude. Dacă se deschid prin rugăciune ochii sufletului, o să-L şi vezi.

Alaltăieri a venit un ţigan pentru milostenie. El o viaţă întreagă umblă şi adună. Nu pot să-l alung. Te roagă aşa de smerit, mai să-ţi cadă la picioare. Pe de o parte, îţi dai seama că e un înşelător, iar pe de alta, nu poţi să nu-l miluieşti. Ei, dacă unul ca acesta, pentru lucruri materiale se roagă cu atâta smerenie, cu cât mai mult noi, pentru cele duhovniceşti. Omul se întristează de soarta aproapelui său şi-l miluieşte. Cu cât mai mult bunul Dumnezeu se întristează şi îi aude pe cei care Îl roagă! Acest lucru mi se pare că îl înţelege Hristos în Evanghelie, atunci când spune că fiii veacului acesta sunt mai înţelepţi decât fiii împărăţiei lui Dumnezeu.

Pe cât poţi, copilul meu, să cazi şi tu cu mintea întru frica lui Dumnezeu, la picioarele Hristosului nostru, ca şi ţiganul. Să mai ştii şi aceasta: ai venit din lume. Încă mai cari lumea cu tine. Câte imagini ale lumii le ai înlăuntrul tău, toate ca pe un film o să ţi le învârtă vrăjmaşul în minte. Tu însă, rugăciunea. Stăruinţă, răbdare şi silire. Pe cât poţi alungă orice imaginaţie, fie bună, fie rea. Numai aceste cinci cuvinte ale rugăciunii să te sileşti să le înţelegi.

Astăzi, aceasta este prima lecţie. Să vedem dacă ai înţeles-o.

– O să încerc, Părinte, să fac aşa cum mi-aţi spus, adică să spun cu gura rugăciunea şi apoi să vin să vă văd.

– Da, copilul meu, Dumnezeu fie cu tine! Aşa să faci.

După ce s-a odihnit după amiaza într-o chilioară, tânărul a început cu multă râvnă privegherea. Cu toate îndoielile lui, cum că nu este uşor să faci 12 komboskini, limba lui, ca un motoraş, a repetat neîncetat rugăciunea lui Iisus. După cum el însuşi mărturisea, limba se mişca fără nici o dificultate. Cel mai dificil era să-şi ţină mintea asupra înţelesului cuvintelor. În acest punct se ducea o adevărată luptă sângeroasă. Domnul însă nu a întârziat să-şi arate bunătatea şi să-l cerceteze pe atletul rugăciunii, făcându-şi simţită prezenţa. După primele komboskini, încet, încet şi-a făcut simţită prezenţa o dulceaţă care a cuprins întreg laringele şi s-a lipit de limbă şi de buze. Această dulceaţă semăna cu o caramelă foarte dulce, cu diferenţa că nu se topea ca aceea în câteva minute, ci cu trecera timpului şi petrecerea în rugăciune, îi sporea dulceaţa, aşa încât tânărul nu se mai oprea din repetarea cu mulţumire a dumnezeieştilor cuvinte ale rugăciunii.

Nu a trecut o oră şi iată că cele 12 komboskini erau gata. A început seria a doua, a treia, până la a patra. Către sfârşitul celei de-a patra serii de 12 komboskini, sufletul a izbucnit în lacrimi de doxologie şi de mulţumire. Deja sosise ora pentru a merge la bătrân. Bucuria acestuia pentru reuşita primei lecţii a fost de nedescris.

– Curaj, copilul meu, vom înainta!

Tânărul a mai stat câteva zile la mănăstire, apoi s-a întors iarăşi în lume. A continuat să corespondeze cu părintele, până când pronia dumnezeiască l-a chemat în tagma îngerească a monahilor.

Dialogul al doilea

Mai jos vom reda câteva întrebări adresate Părintelui Haralambie de fiii săi duhovniceşti pe tema rugăciunii, precum şi răspunsurile acestuia.

– Părinte, rugăciunea lui Iisus este numai pentru monahi sau îi priveşte pe toţi creştinii ?

– După cum spun Sfinţii Părinţi şi din experienţa mea, văd că rugăciunea lui Iisus este pentru toţi creştinii, nu însă şi pentru eretici, şi cu atât mai puţin pentru necreştini.

– Spunând că rugăciunea lui Iisus este şi pentru noi cei din lume, ne daţi curaj. Avem nevoie de ajutor. Am încercat să împlinim cele scrise în cărţi, însă ni se par foarte grele.

– Sigur că sunt grele, această îndeletnicire are nevoie nu numai de luptă, ci şi de povăţuitor experimentat. Aveţi duhovnic ?

– Avem, Părinte. Este bun, însă spune că nu ştie să ne înveţe despre rugăciunea lui Iisus.

– Aşa să fie. Avem situaţii şi mai rele. Dacă nu ştii, spune că nu ştii, nu împiedica şi pe altul.

Dacă aveţi duhovnic, atunci nu aveţi nevoie să vă spovedesc. Vă spun numai cum să vă rugaţi. Creştinul prin Botez primeşte înlăuntrul său Harul şi pe Hristos. Când păcătuieşte, alungă Harul. Păcatul ne separă ca un zid de Hristos. Strigi „Doamne Iisuse Hristoase …” iar uşa e închisă. Prin pocăinţă şi spovedanie cade păcatul, cade zidul. Omul se împrieteneşte iar cu Dumnezeu.

Ca şi cum ai avea ca prieten un conducător faţă de care greşeşti la un moment dat şi se strică prietenia. Vine însă şi clipa în care ai nevoie de El. Vrei nu vrei, te smereşti şi îi pui metanie. După ce v-aţi împăcat, ai curaj să-i spui, „Prietene, te rog, ajută-mă!”. Dacă el din pricina prieteniei te va asculta, cu cât mai mult Hristos se va împrieteni cu el.