Părintele Ioánnis Kalaídis

Ucenicii Domnului şi, în sens larg, toţi creştinii care doresc să trăiască după cuvântul dumnezeiesc, sunt numiţi de Domnul, în Evanghelia după Matei, „lumina lumii” şi „sarea pământului”, dar şi cetate zidită pe vârf de munte care se vede de pretutindeni. Tot acolo Domnul întăreşte dimensiunile mântuitoare – pentru fiecare astfel de om, dar şi pentru lumea întreagă – ale unui asemenea mod de viaţă care se împlineşte prin unirea vieţii omului cu viaţa dumnezeiască şi care este rod al voinţei libere şi al împreună-lucrării omului cu Atoatelucrătorul Dumnezeu, Cel în Trei ipostasuri – Care îl face pe om asemenea cu El şi din muritor îl preschimbă în dumnezeu după har, aşa încât creştinii, prin această dumnezeiască părtăşie a lor şi prin strălucita lor viaţă virtuoasă şi plină de fapte bune, să se facă magnet care atrage oamenii de la înşelare la adevăr, de la întunericul păcatului la lumina vieţii, încât să se întoarcă către adevărata viaţă şi să dea o dreaptă slăvire singurului Dumnezeu adevărat.

O asemenea cetate zidită la înălţime care să nu scape atenţiei oamenilor, ci să îi atragă către ea, ca să le dăruiască odihnă, o asemenea lumină care să lumineze lumea ce rătăceşte în întuneric, dar şi o asemenea sare care să tămăduiască stricăciunea – urmare a păcatului în om – a fost şi fericitul Gheronda Ioannis Neohorítul. Acest strălucit Bâtrân al vremurilor noastre a luminat prin viaţa-i întru Duhul Sfânt chinuita noastră generaţie care, alegând să pribegească în propria-i pustie [precum oarecând Israel], a fost greu încercată de crizele şi durerile epocii noastre aflate departe de Dumnezeu.

Anii copilăriei şi ai tinereţii

Părintele Ioannis Kalaídis s-a născut în localitatea Kamarotó din judeţul Sérres, din părinţi binecredincioşi – Hrisostom şi Teodora – pe 8 mai 1925, în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Theologul. Astfel a fost numit Ioannis, după numele Evanghelistului şi Ucenicului cel iubit al Domnului nostru – lucru care vădeşte frica lui Dumnezeu, dar şi dragostea pe care o aveau părinţii lui faţă de Biserică şi Sfinţii ei.

Un rol însemnat în atragerea copilului către calea cea bună a vieţii duhovniceşti l-a avut mama sa, o femeie cu credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi de Biserica Lui. Theodora vroia ca fiii ei să Îl aibă pe Dumnezeu în lăuntrul lor şi astfel îi îndruma spre rugăciune şi spre mergerea regulată la biserică. Această femeie cu frica lui Dumnezeu se trăgea din Asia Mică, din Olimpul Vitiniei. Pe acest munte, în epoca bizantină, se născuse şi înflorise o întreagă societate monahală de înălţimea duhovnicească a Thebaídei Egiptului şi a societăţii athonite a Sfântului Munte, şi care a dat Bisericii mulţime de Sfinţi, nevoitori şi mucenici. În anii grei ai iconomahiei, mănăstirile erau far şi bastion al dreptei făptuiri (ortho-praxía) şi al dreptei slăviri de Dumnezeu (ortho-doxía). Această spiritualitate i-a înrâurit pe oamenii din acele locuri şi tradiţia aceasta a ajuns până în vremea mamei sale, Theodora. Astfel, când, în vremea catastrofei din Asia Mică, creştinii care au trăit dezrădăcinarea din pământurile natale şi au pierdut bogăţia cea pământească, au reuşit să păstreze în lăuntrul lor bogăţia cea duhovnicească pe care o cunoscuseră acolo.

Gheronda avea mare dragoste de mama lui şi nutrea o mare slăbiciune faţă de ea, pentru aceasta, de mic copil, trăind în satul Kamarotó din Sérres, a primit de la ea ecourile acestei tradiţii duhovniceşti pe care ea o moştenise din patria sa şi aceste ecouri au ajuns să ia chip în el şi să îl conducă la închinarea şi dragostea de Dumnezeu.

Copilăria Bătrânului se deosebea de aceea a altor copii care aveau ca prioritate jocul, ceva foarte firesc, de altfel, pentru viaţa la vârsta lor. El însă era serios şi iubea mult Biserica şi iubea să stea în Biserică. Admira viaţa preotului lui Dumnezeu şi dorea şi el să Îi slujească lui Dumnezeu prin aceeaşi lucrare. Avea dorirea să se facă preot, să se numere între slujitorii Domnului şi să păstorească oile cele cuvântătoare, turma pentru care Hristos Îşi dăduse Sângele şi Viaţa ca Jertfă Tatălui Ceresc. Spunea în acest sens: „din câte îmi amintesc, mergeam regulat la biserică şi îl ajutam pe preot în Sfântul Altar; îmi ziceam să mă învrednicească şi pe mine Bunul Dumnezeu să mă fac şi eu preot şi să Îl slujesc, iar Bunul Dumnezeu Care pe toate le ascultă, a ascultat şi rugăciunea mea de copil”.

Stareţul a trăit multe întâmplări minunate în viaţa lui, iar povestirea vieţii lui aminteşte de sinaxarele Sfinţilor care sunt pline de asemenea istorisiri minunate care pricinuiesc uimire oamenilor lipsiţi de experienţele unor asemenea descoperiri duhovniceşti – întărind, în acelaşi timp, credinţa creştinilor evlavioşi în Domnul slavei. Începutul acestor descoperiri este foarte timpuriu. Pe la vârsta de zece ani a trăit o întâmplare minunată, nu în vis, ci aievea. A văzut trei arhierei îmbrăcaţi în sfinte veşminte intrând în casa lor şi tămâind pe gemenii familiei, pe Iorgos şi pe Anastasia, iar copilul, dintr-o dată, i-a spus mamei sale: „Îi vezi pe cei trei arhierei?”. Mama lui atunci a îngăimat cu uimire şi frica lui Dumnezeu: „Ce vede copilul acesta?”.

Gheronda a slujit în armata elenă de pe 28 octombrie 1947 până pe 20 martie 1950. Un răstimp foarte greu pentru patria noastră, pentru că acei ani au coincis cu perioada care a sfâşiat încercatul nostru neam prin nenorocirile războiului civil (1946-1949). Părintele Ioannis îşi iubea mult patria şi suferea mult din pricina durerii crunte pe care o trăia poporul grec. Obişnuia să spună: „Fratele a predat morţii pe fratele său. Cumplit lucru!”. Văzând frica şi moartea domnind pretutindeni, suferea el însuşi foarte mult şi nu îndura să îi vadă pe oameni pătimind astfel. Stăpânirea morţii asupra oamenilor şi lipsa dragostei l-au cutremurat foarte adânc pe Stareţ, şi de aceea el se refugia în rugăciune, prin care cerea să se oprească toate aceste chinuri, cerea ca oamenii să înceteze să facă uz de violenţă, să îi păzească Dumnezeu pe toţi şi pe el însuşi de moarte şi să împărăţească pacea în neamul nostru. Rugându-se cândva, Părintele Ioannis s-a învrednicit de o minunată descoperire: în vremea rugăciunii inimii, aflându-se în unitatea militară, a văzut pe Domnul viu, aşa cum este reprezentat în bisericile noastre în icoana Pantocratorului şi a auzit glasul Domnului, liniştindu-l. Cu adevărat dumnezeiasca Pronie l-a ferit de multe ori şi, aşa cum spunea el însuşi: „Mulţumesc Bunului Dumnezeu Care m-a întărit şi m-a scăpat din focul războiului”. În august 1949 s-a încheiat războiul civil şi după ce a fost eliberat din armată, s-a întors teafăr şi nevătămat în satul lui, lângă părinţii lui.

Era un om evlavios, cu credinţă în Dumnezeu, simplu, liniştit, cuviincios faţă de toţi, muncitor şi sfielnic. Întoarcerea lui în sat nu a însemnat doar întoarcerea în casa părintească, alături de ai lui, pe care îi respecta şi îi cinstea, ci a însemnat şi întoarcerea la biserică, care îi lipsise pe durata stagiului militar – fapt care îl mâhnise mult. În satul lui, deşi lucra la câmp, nu lipsea duminicile de la biserică, nu uita cercetarea Sfintei Scripturi şi nici citirea scrierilor creştine din vremea sa.

În anul 1955, la vârsta de 30 de ani, neprihănit de vreun păcat trupesc, s-a unit prin nuntă legiuită cu Polixenia şi au dobândit primii trei copii, pe Theodora, pe Hrístos şi pe Sofia. Greutăţile vieţii de familie nu îl împiedicau de la îndatoririle duhovniceşti. De altfel, nu putea să trăiască fără biserică şi fără dumnezeiasca liturghie şi arăta multă râvnă să fie mereu în biserică, să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se roage pentru mântuirea lui şi pentru mântuirea tuturor. Nu au întârziat să vină şi ispitele: mulţi ţărani – care îl vedeau că merge cu atâta zel la biserică, în ciuda oboselii zilnice a lucrului de la câmp – au început să îl necăjească atât de tare, încât îl făceau să meargă pe ascuns în casa Domnului şi să aibă gânduri că trebuie să îşi mai rărească mersul la biserică. Aflându-se odată la muncă şi dialogând cu aceste gânduri a primit dumnezeiască dovadă că nu trebuie să-şi părăsească sfânta obişnuinţă, ci să meargă regulat la biserică. Acest glas l-a auzit de trei în viaţa lui şi atunci a plâns cu amar, căci a simţit că L-a mâhnit pe Domnul şi că L-a trădat întocmai ca Apostolul Petru. De atunci nu a mai revenit la acele gânduri, a fost foarte atent, să nu Îl mai mâhnească pe Domnul lui, nu numai prin cuvinte şi fapte, dar nici prin gânduri. Cunoştea foarte bine că duhul viclean mai întâi încearcă să îi îndepărteze pe oameni de viaţa dumnezeiască sugerându-le tot felul de gânduri şi apoi să îi îndepărteze de această viaţă şi trupeşte. Astfel a început lucrarea sfintei trezvii, continuând cu râvnă să meargă la biserică. Doar de două ori a lipsit de la biserică, pe când era soldat mobilizat, din pricina serviciului militar. Atunci a înaintat plângeri superiorilor lui, cerându-le să nu îl îndepărteze de binecuvântata lui obişnuinţă, care este atât de bineplăcută lui Dumnezeu, şi i-a anunţat că data viitoare nu va urma programul stabilit [pentru duminică].

Până în 1970 a slujit în biserică fiind paracliser, epitrop şi psalt, dar având permanent impresia că nu oferă absolut nimic bisericii. Avea o smerenie a inimii, nu a cuvintelor şi această smerenie l-a însoţit în toţi anii vieţii sale. Cu o asemenea vieţuire s-a apropiat treptat de plinirea vremii pentru preoţirea lui.

Preot al Dumnezeului Celui Preaînalt

La începutul lui 1970, pe 3 ianuarie, a avut un vis straniu, după cum obişnuia el adesea să povestească mai ales preoţilor, că să îi încredinţeze că preoţia este darul Domnului: “L-am văzut în vis pe Înaltpreasfinţitul nostru Mitropolit Ioannis chemându-mă la Mitropolie şi dându-mi Evanghelia. Mi-a spus să citesc versetele: «mergând învăţaţi toate neamurile» (Matei 28, 19). Eu le-am citit, iar el mi-a spus «bine, până de Sfântul Ioan te fac preot»”. Visul acesta s-a adeverit câteva luni mai târziu, când Părintele Ghervasie l-a chemat la Mitropolie, iar celelalte s-au desfăşurat întocmai cum le văzuse în vis. Hirotonia lui a fost săvârşită pe 3 iulie de către vrednicul de pomenire Mitropolit de Sidirókastro, kir Ioannis. Bucuria lui era de nedescris şi a păstrat-o pentru tot restul vieţii sale.

Cuvântul lui se îmbogăţea cu fel şi fel de exemple şi sfaturi, ca să înfăţişeze măreţia preoţiei de-Dumnezeu-întemeiate, dar şi a harului irepetabil pe care Dumnezeu îl dăruieşte clericilor. Credea că preoţii se cuvine să Îl slăvească pe Dumnezeu zi şi noapte, pentru că i-a învrednicit de un asemenea dar, pentru care nimeni nu este vrednic. Mai spunea că, dacă Dumnezeu nu ar binevoi, nimeni nu s-ar putea face cleric, chiar dacă ar dori mult, căci Domnul este Cel Care cheamă. Domnul este uşa. Cunoştea foarte bine că Dumnezeu respectă libertatea omului şi nu anulează liberul arbitru al acestuia. Istorisirea lui preferată era din cartea Facerii, despre Adam şi Eva, despre chip şi asemănare: era de părere că acolo se ascunde întreaga teologie a bisericii noastre. Folosea pilde din Sfânta Evanghelie care vădesc Pronia lui Dumnezeu. Spunea: „Dumnezeu are numărate până la unul şi firele capului nostru şi fără voia Lui nu cade nici un fir de păr pe pământ. Dumnezeu a voit, de asta aţi devenit voi preoţii Lui”. Cu alte cuvinte, de vreme ce Dumnezeu arată interes faţă de un lucru atât de neînsemnat precum firele de păr, cum ar trece oare cu vederea un fapt atât de însemnat, cum ar fi alegerea păstorului oilor celor cuvântătoare, a învăţătorului cuvântul Lui şi a săvârşitorului Sfintelor Taine ale Bisericii Sale, prin care se sfinţeşte preotul însuşi şi sfinţeşte pe oameni. De asemenea, adăuga la aceasta că preoţia este mai presus şi decât puterea împărătească şi le spunea clericilor că nu se poate compara cu nici o altă lucrarea lumească de pe pământ, întărind că nu se poate înlocui cu nimic: „Dacă mi-ar fi spus Dumnezeu să aleg între a mă face împărat sau preot, aş fi spus preot, de o mie de ori!”.

Învăţa că slujitorii Dumnezeului Celui Preaînalt va trebui să trăiască cu mare luare aminte, să fie în neîncetată comuniune cu Domnul prin rugăciune, să se nevoiască împotriva păcatului, să fie neprihăniţi, să îi odihnească pe oameni, să slujească dumnezeieştile slujbe, să cerceteze cuvântul lui Dumnezeu: „Să aveţi totdeauna cu voi o Sfântă Scriptură în format mic, ca să o citiţi în fiece clipă şi mintea voastră să vă fie la Dumnezeu”. Învăţa că preoţii se cuvine să catehizeze Poporul lui Dumnezeu, să îl îndemne cu multă dragoste să urmeze lui Hristos şi să ţină poruncile Lui, ca ei să nu se vădească la sfârşit nevrednici de preoţie înaintea ochilor lui Dumnezeu. Nu înceta să îndemne la smerenie, întru care Se odihneşte Dumnezeu şi oamenii şi vorbea despre scârba mândriei, care este începutul tuturor răutăţilor. Spunea: „Smerenia îi face pe oameni îngeri, iar mândria îi face pe îngeri demoni”. Despre preotese spunea că ele trebuie să fie paşnice şi iubitoare de străini şi să se îngrijească de preotul lor cu multă dragoste. Într-o discuţie care a avut loc în casa Stareţului, un oarecare ieromonah ne-a spus că preoteasa este jumătate de preot, dar atunci Părintele Ioannis i-a replicat: „Nu jumătate de preot, preoteasa face tot preotul!”. Şi, cu adevărat, dragostea preotesei pentru biserică dă aripi preotului de lângă ea.

Părintele Ioannis a slujit în diferite parohii ale eparhiei Mitropoliei de Sidirókastro şi pe oriunde mergea se făcea iubit de oameni. Pe când slujea în Sidiróhori, în biserica Sfintei Chiriachí, a dobândit şi al patrulea copil. Acolo a început însă una din primele încercări ale familiei, când cel mai mic dintre copiii lui s-a îmbolnăvit de leucemie acută, iar medicii de la Spitalul General Universitar din Thessalonic nu i-au mai dat copilului decât trei luni de viaţă. Astfel, primii nori negri au început să acopere viaţa familiei. Gheronda, însă, cu deplină încredere în Dumnezeu, ridica mâinile la cer, cerându-I să prelungească viaţa micuţului Filip. Într-adevăr, spre marea uimire a doctorilor, copilul a continuat să trăiască şi în cele din urmă a părăsit viaţa fiind în vârstă de şapte ani, pe când Părintele slujea în noua parohie din Káto Poróia.

În Káto Poróia a slujit în biserica Înaintemergătorului unde a ridicat din nou şi a dus la bun sfârşit biserica Sfintei Mari Muceniţe Irina. A slujit de asemenea în Livadiá, în biserica Sfântului Dimitrie, şi în Neohóri, în biserica Sfântului Gheorghe, unde a construit cu ajutorul multor oameni evlavioşi sfânta biserică a Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, pe care el îi numea „medicii de gardă” ai epocii noastre. Astăzi această biserică este loc de închinare al Mitropoliei noastre şi aici Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Sidirókastro, kir Macarie, recunoscând râvna Părintelui Ioannis şi dragostea oamenilor faţă de el, în ziua târnosirii sfintei biserici a mucenicilor nou-arătaţi, i-a acordat vrednicia de duhovnic şi de protopresviter. Prin credinţa şi smerenia lui câştigase inimile oamenilor. Cei care l-au cunoscut vorbesc cu multă admiraţie despre el, deşi el însuşi nu avea asemenea pretenţii. Toate le punea în seama harului lui Dumnezeu, nu dorea să fie numit sfânt, nici să se facă reclamă virtuţilor lui –, dar cu cât dorea mai mult anonimatul, cu atât mai mult dumnezeiescul har îl proslăvea.

Continuarea aici: http://www.pemptousia.ro/2012/10/parintele-ioannis-kalaidis-partea-a-ii-a/