“Înainte de toate, roagă-te neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate câte ţi se întâmplă”

Sfântul Antonie cel Mare este realist. Canoanele sale nu sunt o formulă pe care el a găsit-o şi pe care apoi ne-a servit-o şi nouă. Fiecare canon cuprinde ceva unic pentru viaţa monahului, un singur canon dacă este eliminat, se distruge tot întregul. Trebuie, spune el, să ne rugăm neîncetat, dar în acelaşi timp să Îi şi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă. Sfântul foloseşte aici coordonarea copulativă, pentru că acestea două, adică rugăciunea neîncetată şi mulţumirea, nu se despart una de alta, ci merg împreună. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru cele plăcute, dar mai cu seamă pentru altceva: în viaţa noastră lucrurile nu merg aşa cum le vrem noi. Ne rugăm, de pildă, şi ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă. Cerem să fim sănătoşi, dar boala ni se înrăutăţeşte. Cerem de la Dumnezeu anumite daruri şi El nu ne dă nimic. Lucrurile ne vin tocmai pe dos [faţă de cum am fi dorit].

Cel care nu va învăţa să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate şi mai vârtos pentru cele care îi vin tocmai pe dos [de cum ar dori], nu va înainta nici un milimetru mai departe de acolo de unde l-a născut maica sa. Nu va cunoaşte nici un urcuş. Iar când l-a născut maică-sa era un prunc nevinovat, avea o sfinţenie firească, noi însă acum avem o împietrire [a inimii] şi o cunoaştere care ne învinovăţesc. Trebuie aşadar să învăţăm să îi mulţumim lui Dumnezeu. Când avem gânduri viclene, când fratele nostru ne spune ceva şi în lăuntrul nostru simţim ură, în acel ceas trebuie să Îi mulţumim lui Dumnezeu şi să îi zâmbim fratelui nostru. Dacă nu facem aşa, este cu neputinţă să înaintăm chiar şi un pas mai departe, pentru că toate ni se vor întâmpla tocmai pe dos. Ceilalţi şi diferitele situaţii prin care vom trece ne vor provoca mai cu seamă gânduri (logismoi), ispite, patimi şi greutăţi.

Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea faţă de Dumnezeu pentru toate câte ni se întâmplă sunt premisele vieţii fireşti. Dacă omul nu mulţumeşte lui Dumnezeu pentru fiecare lucru, nu poate nici să se roage, nici să trăiască viaţa monahicească. Omul trebuie să fie mulţumit cu ceea ce i se întâmplă în mănăstire, fie că îi vine din lumea sa lăuntrică, fie de la fraţi, fie de la duşmani sau de la demoni. Cutare monah, de pildă, are gânduri care îl necăjesc. Nu trebuie să se mâhnească, ci să se bucure şi să îi mulţumească lui Dumnezeu. Demonului trebuie să îi spună: „înapoia mea, satano” şi să îl alunge şi, atunci când nu pleacă, să fie în stare să îi spună: „ne încape pe amândoi patul, dormi cu mine, doar întoarce-te pe partea ailaltă, ca să nu simt duhoarea răsuflării tale”. Atunci demonul va dispărea ca un fulger.

Rugăciunea neîncetată şi mulţumirea pentru toate au o legătură directă şi cu canonul nostru personal. Cu alte cuvinte, omul îşi poate face canonul, atunci când obişnuieşte să se roage neîncetat. Şi rugăciune neîncetată poate să aibă doar cel care îşi face canonul. Dacă doreşte să despartă rugăciunea neîncetată de canon, le va pierde pe amândouă. Acest lucru este fundamental şi trebuie să ni-l amintim. Abandonează-ţi două zile canonul tău şi vei vedea că nu îţi vei mai aminti nici măcar o dată pe zi să spui „slavă Ţie, Doamne!”. Asta e lege.

Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, , ed. Indiktos, Atena 2011, pp. 5-6