Omilie despre a doua venire a lui Hristos

1. In Duminica trecută Biserica a făcut pomenire despre neasemuita iubire de oameni pe care Dumnezeu ne-o arată nouă, prin pilda risipitorului care a fost mântuit. În Duminica de astăzi Biserica ne învaţă despre înfricoşătoarea judecată viitoare a lui Dumnezeu şi despre cum să ne-o facem la rândul ei folositoare, urmând cuvintele proorocilor. Căci spune Scriptura: „Mila şi judecata Ta voi cânta ‘Ţie, Doamne” [Psalmi 100:1]; şi încă: „O dată a grăit. Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit: că puterea este a lui Dumnezeu şi a Ta, Doamne, este mila; că Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele lui” [Psalmi 61:11]

2. Îndurarea şi îndelunga răbdare preced judecata dumnezeiască, întrucât Dumnezeu posedă şi cuprinde în Sine, mai presus de toate, întreaga virtute, fiind El în acelaşi timp şi drept şi milostiv, căci mila Sa nu se împotriveşte judecăţii Sale, după cuvântul care stă scris: „Nu e bine ca la judecată să cauţi la faţa oamenilor” [Pilde 24:23]. Dumnezeu a împărţit cu dreptate fiecărui lucru sorocul său, rânduind vremea de faţă pentru milostivire, iar vremea viitoare pentru răsplată. Şi din această pricină harul Duhului Sfânt a orânduit cele săvârşite în Sfânta Biserică în aşa fel încât să cunoaştem noi că primim iertare pentru păcatele noastre şi să ne grăbim încă din această viaţă să dobândim milostivirea cea veşnică, făcându-ne pe noi vrednici de dumnezeiasca iubire de oameni. Pentru că judecata este lipsită de milă pentru cel ce nu se arată el însuşi milostiv.

3. Cu privire la milostivirea cea cu neputinţă de zugrăvit a lui Dumnezeu către noi, nu demult am vorbit pe îndelete; astăzi cuvântul nostru va fi despre a doua venire a lui Hristos şi despre judecata cea înfricoşătoare ce se va face atunci, ca şi despre cele împlinite în chip negrăit prin ea: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu S-au suit…” [I Corinteni 2:9], care întrec şi covârşesc nu numai simţirea, ci şi mintea şi cugetarea omenească în afara Duhului Sfânt. Căci Dumnezeu este Cel ce le ştie pe toate şi El are să judece întreg pământul, El, Cel ce ne învaţă pe noi despre acestea, coborând totuşi la puterea de înţelegere a. celor învăţaţi de El, prin cuvinte potrivite şi pe măsura minţii noastre. Pentru aceasta şi tunetul, şi norii, şi trâmbiţa, şi tronul Său, şi cele asemănătoare acestora, ne sunt dinainte pomenite şi înfăţişate, deşi noi aşteptăm ceruri noi şi pământ nou, după cele binevestite de El, căci cele existente acum sunt hărăzite schimbării.

4. Dacă fie şi numai cele grăite şi înfăţişate astfel cu pogorământ umplu şi întunecă de groază sufletul celor ce le ascultă cu luare aminte, cine va [putea] îndura atunci plinirea acelor fapte? Ce fel trebuie să fim noi şi cum se cade să chivernisim sfinţenia şi cucernicia vieţii noastre, aşteptând venirea zilei Domnului? În care [zi], după spusa dumnezeiescului Petru, „cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” [II Petru 3:10;vezi şi 3:12: „…cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi”]. Mai înainte de acestea, se va da însă în vileag urgia cea grea a lui Antihrist împotriva credinţei, ca şi înfăţişarea şi ocările lui, care dacă nu ar fi scurtate, fiind îngăduite doar pentru puţină vreme, nu S-ar mântui nici un trup omenesc, precum spune Domnul în Evanghelie [Matei 24:22; Marcu 13:20]. De aceea dă El poruncă celor apropiaţi, zicând: „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului” [Luca 21:36].

5. Aşadar, toate acestea umplu [sufletul] de o groază cumplită, dar pe aceia care îşi cheltuiesc viaţa lor în necredinţă, în nedreptate, în nepăsare şi în lipsă de grijă îi ameninţă lucruri încă şi mai înfricoşătoare decât cele spuse mai sus, aşa precum Însuşi Domnul grăieşte: „Atunci… vor plânge toate neamurile pământului…” [Matei 24:30]. Iar prin „neamuri ale pământului” se înţeleg aceia care nu vor da ascultare Celui ce vine din cer, aceia care nu-L cunosc şi nu-L cheamă pe Tatăl cel ceresc, nici nu se înalţă la înrudirea cu El după asemănare, prin faptele săvârşite de ei. Şi iarăşi ca o cursă şi ca o mreajă va veni ziua aceea peste toţi care stau în josnicie pe faţa întregului pământ, adică [peste] cei ce stăruie în orgii şi în beţii şi în desfătări şi în griji legate de viaţa lor [cea deşartă], fiind ţintuiţi ca în cuie şi dedaţi pe de-a-ntregul frumuseţilor amăgitoare ale simţurilor, bogăţiei, slavei [de sine] şi plăcerii. De fapt, prin „faţa pământului” se înţelege în chip învăluit părelnica dulceaţă a celor pământeşti, iar prin faptul că se spune despre acei oameni că „stau” se arată râvna lor neprecupeţită întru cele de jos. Iar prin asemenea cuvinte sunt puşi în legătură cei ce păcătuiesc – fără să se pocăiască în cele din urmă — cu oamenii cei nelegiuiţi, aşa precum şi Isaia a grăit mai dinainte: „Vor arde în foc nelegiuiţii şi păcătoşii laolaltă, şi nimeni nu va putea să-i stingă” [Isaia 1:31]. Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, după cum spune Apostolul [vezi Filipeni3:20]; şi „voi nu sunteţi din lumea aceasta”, a spus Mântuitorul către ucenicii Săi [Ioan 15:19], către care zice încă: „Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie” [Luca 21:18].

6. Luaţi aminte cum cei ce trăiesc după poruncile lui Hristos se umplu de bucurie şi negrăită slobozenie pentru cele ce se petrec îndată după acestea, pe când cei ce trăiesc după trup se umplu de ruşine, de suferinţă şi de amărăciune. Precum şi Pavel strigă, spunând: „Dumnezeu… va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viaţă veşnică celor ce, prin stăruinţă în faptă bună, caută mărire, cinste şi nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptăţii: mânie şi furie. Necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul…” [Romani 2:6-9]. Căci altădată, pe vremea lui Noe, când păcatul se înmulţise şi se răs­pândise, cucerind aproape tot neamul omenesc, s-a iscat potop de la Dumnezeu, nimicind toată suflarea, iar păstrat a fost numai singur omul cel drept, cu toată familia sa, pentru a doua naştere a lumii. Şi după aceasta iarăşi Dumnezeu a tăiat în parte răutatea păcatului, care crescuse nestânjenit, înlăturând prin foc pe sodomiţi, înecând cu totul în mare pe ostaşii lui Faraon, iar pe neamul cel prea semeţit al iudeilor 1-a istovit şi 1-a mistuit prin foame, prin răzmeriţă, prin boli şi prin pătimiri amarnice.

7. Doctorul de obşte al tuturor nu s-a folosit pentru neamul nostru de leacuri tari şi grele, ci El ne-a hărăzit ca toate cele de folos spre tămăduire să ne fie nouă ca nişte ierburi plăcute; fiindcă El a făcut. să se ridice Părinţi, ne-a arătat Prooroci, a împlinit Minuni, ne-a dat o Lege şi a trimis îngeri. Şi întrucât chiar toate acestea s-au arătat slabe faţă de pornirea cea nestrunită a răutăţii noastre, însuşi Dumnezeu Cuvântul, aplecând cerurile spre pământ, a coborât la noi, acesta fiind marele leac spre tămăduirea marilor păcate. Şi făcându-se El întru totul asemenea nouă, în afară de păcat, a nimicit păcatul în Sine, şi, întărindu-ne, a stăvilit ţepuşa păcatului, şi pe stăpânitori şi pe împreună-lucrătorii păcatului i-a arătat ca plini de necinste prin crucea Sa, iar prin moartea Sa l-a surpat pe cel ce avea stăpânirea morţii [Evrei 2:14].

8. Şi precum în vremea lui Noe i-a nimicit înecându-i în apă pe cei păcătoşi, tot astfel mai târziu a copleşit păcatul prin dreptatea Sa şi prin harul Său, şi S-a făcut pe Sine nemuritor, ca o mlădiţă şi pârgă a lumii celei veşnice şi ca o pildă şi mărturie a învierii nădăjduite de noi în chip nemincinos. Căci El a înviat şi a fost primit în ceruri, El i-a trimis pe apostoli în toată lumea locuită şi El a scos la iveală o cea­tă nu puţin numeroasă de mărturisitori, a statornicit puzderie de învăţători şi a vădit [lumii întregi] biserici ale celor cuvioşi, nelăsând deoparte nimic din cele cuvenite. Ci iată că a văzut cum răul iarăşi a crescut atât de mult, prin alegerea noastră de bună­voie, sau mai degrabă a fost văzut răul înălţându-se într-atât încât oamenii în acea vreme se închinau până la pământ lui Antichrist şi ascultau de el, părăsind pe însuşi adevăratul Dumnezeu şi pe Hristosul Său cel adevărat, Care în curând va coborî din ceruri, cu putere şi cu slavă multă, dar nemaiavând milă şi iertare, ci pedepsind pe cei ce prin faptele lor cele viclene şi-au adunat, în loc de altă comoară, mânia lui Dumnezeu, în chiar vremea milostivirii Sale. Şi El îi va lepăda dându-i focului pe cei neputincioşi să se tămăduiască, înlăturându-i din rândul celor sănătoşi, ca pe nişte mădulare putrezite, urmând să-i răscumpere, din mijlocul celor păcătoşi, pe cei ce sunt ai Lui şi să-i facă pe ei moştenitori ai împărăţiei cerurilor.

9. Şi Cel ce toate le stăpâneşte, îndată după spurcata slobozire a lui Antihrist, va aduce neorânduială şi tulburare peste toate, după cuvântul acela rostit de către Prooroc: „Eu voi cutremura cerul şi pământul” [Agheu 2:21]. Aşadar, pe dată El aduce neorânduială şi tulburare în lume, şi surpă muntele cel mai înalt decât toate, şi închide bolta cerului, şi amestecă pământul cu foc, şi răstoarnă totul de-a valma, jos ridicând, cum se spune, temeliile obşteşti ale pământului, iar sus — mulţimea stelelor, ca pe nişte furtuni cu neputinţă de zugrăvit, aruncându-le pe capetele celor care în chip idolatru se închină răului, pentru ca prin ei, cei dintâi, să fie pedepsiţi cei ce se încred lui Antihrist, cărora li s-a înţepenit mintea, pentru că ei au crezut în cel potrivnic ca în Dumnezeu. Apoi, arătându-Se El cu slavă negrăită, la glasul unei trâmbiţe lesne de recunoscut, pe toţi îi aduce la viaţă printr-o suflare, precum altădată pe strămoşul tuturor, orânduindu-i dinaintea Lui, înviaţi, pe toţi cei răposaţi de veacuri. Iar pe cei nelegiuiţi nu îi va aduce la judecată şi nu îi va socoti vrednici de nici un cuvânt. Căci nu se vor scula nelegiuiţii spre judecată, precum este scris, ci spre osândire.

10. Supuse vor fi judecăţii toate ale noastre, după glasul Evangheliei citite astăzi [Matei 25:31-46], care spune: „Când va veni Fiul Omului în slava Sa şi toţi îngerii Săi împreună cu El…” [25:31]. Căci în vremea celei dintâi veniri a fost ascunsă slava dumnezeirii Sale de către trup, pe care trup l-a luat de la noi şi pentru noi; acum este ascuns în cer, la Tatăl, împreună cu trupul cel asemenea cu Dumnezeu; atunci însă toată slava Sa va fi descoperită. Căci El Se va arăta plin de strălucire, de la Răsărit până la Apus, străluminând totul cu razele dumnezeirii Lui, când trâmbiţa cea obştească şi de viaţă făcătoare va răsuna cu putere în tot locul şi pe toate le va chema deodată către El. Iar pe îngeri i-a adus şi prima dată, dar în chip nevăzut, ţinându-le în frâu zelul împotriva vrăjmaşilor lui Dumnezeu; atunci însă pe faţă îi va aduce, şi nimic nu va trece sub tăcere, ci va învinui şi va da chinurilor pe cei necredincioşi.

11. Aşadar, „când va veni Fiul Omului întru slava Lui, şi toţi sfinţii îngeri cu El”, spune Scriptura, „atunci va şedea pe tronul slavei Sale”. Căci şi proorocul Daniel a văzut mai dinainte şi a grăit demult: „Am privit — zice el — până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile… mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui!… Şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omu­lui, şi El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în faţa Lui. Şi Lui I s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia; şi toate popoarele, neamurile şi limbile Îi slujeau Lui…” [Daniel 7:9-10; 13-14]. Potrivit cu aceasta, şi Sfânta Evanghelie spune: „Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre” [Matei 25:32]. Domnul numeşte „oi” pe cei drepţi, ca pe unii ce sunt blânzi şi cuvioşi şi-L urmează pe El pe calea cea dreaptă, calea virtuţilor, întru asemănarea Lui; întrucât şi El a fost numit „Miel” de către Înaintemergătorul şi Botezătorul, care a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” [Ioan 1:29]. Şi El numeşte „capre” pe cei păcătoşi, pentru că sunt peste măsură de cutezători şi fără rânduială şi rătăcitori pe ţărmurile abrupte ale păcatului. Şi pe cei dintâi, spune El, îi va aşeza de-a dreapta Sa, ca pe unii ce sunt lucrători de fapte bune, iar pe cei care nu sunt astfel îi va aşeza de-a stânga. „Atunci va spune împăratul…”, zice Scriptura; şi nu desluşeşte ce împărat şi al cui este, întrucât nu este altul decât El; căci chiar dacă acolo mulţi sunt domni şi regi, totuşi unul singur este cu adevărat Domn, unul împărat, unul Stăpân peste toate. Aşadar, va spune atunci, către cei de la dreapta Sa, Cel ce singur este împărat: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, să moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” [Matei 25:34].

12. Cu adevărat, întemeierea lumii dintru început aceasta avea în vedere şi în acest scop voinţa aceea cerească şi atotîncepătoare a Tatălui — potrivit căreia îngerul Marelui Sfat al Tatălui, nu numai după chipul, ci şi după asemănarea Sa proprie — l-a făcut pe om făptură vie, ca să poată oarecând să cu-prindă mărimea împărăţiei celei cereşti, fericirea moştenirii celei dumnezeieşti, împlinirea binecuvântării Tatălui celui de Sus, prin Care toate s-au făcut, cele văzute şi cele nevăzute; căci El nu a grăit numai despre lumea cea cunoscută prin simţuri, ci a spus, fără altă desluşire, „lumea” – atât cea cerească, cât şi cea pământească. Şi nu doar atât, ci şi golirea de slavă [chenoza] cea dumnezeiască şi de negrăit, orânduirea teandrică, patimile cele mântuitoare şi tainele toate au fost mai dinainte rânduite în scopul acesta, în chip prea înţelept şi prevăzător, pentru ca tot cel ce străluceşte prin ele, plin de credinţă, în vremurile de acum, să audă de la Mântuitorul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” [Matei 25, 21]. Veniţi — zice El — să moşteniţi şi lumea cea statornică şi neschimbată şi cerească, voi, cei ce v-aţi folosit bine, după cât socot, de lumea cea pământească şi stricăcioasă şi trecătoare: „Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” [Matei 25:35].

13. Se cuvine să cercetăm acum din ce pricină s-a făcut amintire numai de milostenie, şi de ce, în virtutea acestei milostenii, a dat El binecuvântarea şi moştenirea şi împărăţia. Dar nu numai de ea s-a amintit celor ce dau ascultare cu pricepere; întrucât şi mai sus El i-a numit pe cei ce o înfăptuiesc pe ea „oi”, iar prin această denumire El a mărturisit asemănarea lor cu Dânsul şi întreaga lor virtute, apoi că aceştia, în toată clipa, sunt gata să meargă la moartea cea nespus de bună, după cum El Însuşi a fost adus spre junghiere şi ca un miel fără de glas dinaintea celui care îl tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa, precum stă scris [vezi Faptele Apostolilor 8:32; Isaia 53:7].

14. Aşadar, Domnul laudă şi cinsteşte binefacerea celor ce sunt în felul acela; căci este de trebuinţă ca aceasta să fie pildă şi rod al dragostei, pentru ca astfel cel ce va moşteni împărăţia cea veşnică să se afle cu un cap mai presus de toate celelalte virtuţi. Este ceea ce a arătat Domnul prin pilda celor zece fecioare [Matei 25:11]; căci nu a intrat orişicare la Mirele cel dumnezeiesc, ci doar fecioarele îm­podobite, ceea ce nu s-ar fi putut fără trudă şi înfrânare şi multe şi felurite lupte pentru virtute; iar pe deasupra ele ţineau în cele două mâini candele, adică mintea lor şi cunoştinţa cea în ea veghetoare, fiind aceasta partea făptuitoare a sufletului, vădită prin mâini, care îl trage în sus şi îl înălţă şi îl închină lui Dumnezeu, străluminându-i viaţa şi unind-o cu strălucirile cele de sus. Este nevoie însă şi de untdelemn din belşug, ca să fie îndestulător arderii candelelor. Iar untdelemnul înseamnă dragostea, care este întâistătătoarea virtuţilor. Aşa precum, dacă ai aşeza temeliile şi ai ridica zidurile, dar n-ai pune deasupra acoperişul, ai face cu totul nefolositoare întreaga zidire, tot aşa, dacă ai dobândi întreaga virtute, dar pe deasupra n-ai dobândi şi dragostea, toate celelalte virtuţi ar rămâne lipsite de preţ şi nefolositoare. Iar acoperişul casei nu poate fi ridicat fără să fie sprijinit şi întărit de celelalte.

15. Prin urmare, Domnul dăruieşte moştenirea Sa acelora care au pus, peste celelalte virtuţi, pece­tea faptelor dragostei; şi ei au alergat către dragoste fie printr-o viaţă nepătată, fie prin pocăinţă. Dintre aceştia, eu îi numesc pe cei dintâi „fii”, întrucât sunt păzitori ai naşterii din nou celei tainice a lui Dumnezeu; pe ceilalţi eu îi numesc „năimiţi”, ca unii care, prin ostenelile de multe feluri ale pocăinţei şi ale sme­reniei, au chemat înapoi harul ca pe o răsplată a lor.

16. De aceea în Sfintele Evanghelii, după ce mai întâi a tâlcuit, în fel şi chip, cele ale judecăţii, le-a lămurit apoi şi pe cele ale dragostei, ca una care sau împlineşte, sau aduce înapoi virtuţile înşirate mai înainte. Dar cei drepţi vor răspunde spunând: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” [Matei 25:37-39]. Vedeţi pe cei de-a dreapta că sunt numiţi şi cei drepţi? Aşadar mila lui Dumnezeu li se dă lor din pricina dreptăţii şi cu dreptate. Vedeţi că şi o altă virtute, smerenia, mărturiseşte pentru cei drepţi prin împlinirea dragostei, ca o întăritură de apărare înălţată la timpul cuvenit? Căci cei drepţi întăresc şi încredinţează că sunt nevrednici de vestirea virtuţilor lor şi de laudele aduse lor, ca unii ce nu au făcut nimic bun, deşi se mărturiseşte despre ei că nu au lăsat nesăvârşită nici una dintre faptele cele bune.

17. Din această pricină, socot eu, Domnul i-a dezlegat pe aceştia să arate că sunt aşa şi să se înalţe ei prin smerenie şi să capete de la El, pe bună dreptate, harul, pe care-l dăruieşte din belşug celor smeriţi: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” [Iacov 4:6; vezi şi Pilde 3:34]. Şi El le vorbeşte acum: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” [Matei 25:40]. îl numeşte [pe om] „prea mic” din pricina sărăciei şi a lipsurilor, iar frate îl numeşte întrucât şi El, după trup, trăieşte astfel pe pământ.

18. Auziţi şi vă bucuraţi, toţi câţi sunteţi săraci şi nevoiaşi, căci sunteţi fraţi după trup cu Dumnezeu! Şi chiar dacă fără voie vă aflaţi în multe lipsuri, prin răbdarea şi prin mulţumirile voastre cu voie veţi face binele. Ascultaţi voi, bogaţilor, şi mult să vă doriţi sărăcia cea fericită, ca să vă faceţi moştenitori şi fraţi ai lui Hristos şi fraţi adevăraţi ai celor ce sărăcesc de bună voie, căci şi Acela de bună voie a sărăcit pentru noi! Ascultaţi şi gemeţi voi, care-i dispreţuiţi pe fraţii voştri greu încercaţi, sau mai degrabă pe fraţii lui Dumnezeu; şi voi, care nu daţi o parte din cele pe care le aveţi din belşug celor ce sunt lipsiţi de hrană, de acoperământ, de veşmânt, de îngrijirea cuvenită, nici nu cheltuiţi prisosul vostru pentru lipsa. acelora! Sau mai curând să ascultăm şi să gemem noi, căci şi eu însumi, cel ce vă grăieşte vouă acestea, sunt învinuit de conştiinţa mea că nu mă aflu cu desăvârşire în afară şi lipsit de patimă. Căci în vreme ce mulţi oameni suferă de frig şi se zbat în lipsuri, eu sunt bine hrănit şi înveşmântat. Mai abitir sunt vrednici de plâns cei ce au comori mai mari decât nevoia lor zilnică, păzindu-le cu grijă, sau ostenindu-se să le sporească; acestora însă li se dăduse poruncă să iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi şi să nu se considere pe ei înşişi nici ca ţărână şi pleavă. Căci oare, ce altceva sunt aurul şi argintul pe care le îndrăgim mai mult decât pe fraţii noştri?

19. Dar să ne întoarcem şi să cugetăm şi să ne facem părtaşi, cu cele pe care le avem, la împlinirea trebuinţelor fraţilor noştri aflaţi în nevoie. Şi chiar dacă nu vom alege să cheltuim toate ale noastre în chip iubitor de Dumnezeu, măcar să nu ţinem la toate ale noastre în chip lipsit de milostivire, ci să să­vârşim ceea ce ne este de lipsă, smerindu-ne înain­tea lui Dumnezeu şi învrednicindu-ne de iertarea Sa, ca iubirea Lui de oameni să împlinească lipsa noastră, pentru ca nu cumva — să nu fie! — să auzim cuvin­tele acelea nedorite: „Atunci — spune Scriptura — va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…” [Matei 25:41]. Ce cumplite sunt aceste spuse! Duceţi-vă departe de viaţa [cea veşnică], fiţi izgoniţi şi lepădaţi de la toate desfătările [raiului], rămâneţi lipsiţi de [dumnezeiasca] lumină!

20. Dar nu numai aceasta, ci „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”. Aşa precum cei de-a dreapta vor avea viaţă, şi o vor avea cu prisosinţă, viaţă însemnând a fi împreună şi aproape de Dumnezeu, iar cu prisosinţă însemnând a petrece şi ca fii, şi ca moştenitori ai împărăţiei Sale, tot astfel cei de-a stânga, nedobândind viaţa cea adevărată, din pricina îndepărtării lor de Dumnezeu, vor avea parte de rău din belşug, fiind rânduiţi alături de de­moni şi daţi focului pedepsitor.

21. Astfel este acel foc care cuprinde trupurile şi partea cugetătoare din ele, dar nu şi duhurile din trupuri [?], prin care ardere şi focul nostru se va fi mistui, după cum este scris: „iar stihiile, aprinse, se vor topi!” [II Petru 3:12]. Câtă durere nu adaugă lipsa unei nădejdi izbăvitoare? Dar şi focul acela este nestins. Şi ce este apoi această putere care silnic ne poartă? Căci, spune Scriptura, este un râu care trage acel foc, ducându-l, pe cât se pare, tot mai de-parte de Dumnezeu; de aceea nu spune: „Îndepărtaţi-vă!”, ci spune: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor!”, căci voi v-aţi atras cu asupra de măsură blestemele celor să faci. Şi dacă săracii au răbdat şi suferit, voi sunteţi vrednici de blesteme. El spune: duceţi-vă la aceia, în focul ce a fost pregătit nu pentru voi, ci pentru diavol şi pentru îngerii lui. Căci nu este aceasta voia Mea cea dintâi: nu pentru aceasta v-am creat pe voi, nu pentru voi am făcut vâlvătaia focului; ci focul cel nestins a fost aprins mai înainte pentru demonii cei nărăviţi spre rău, dar de care v-aţi legat şi voi, printr-o cugetare lipsită de pocăinţă. Aşadar împreună-vieţuirea voastră cu îngerii cei răi este una de bună voie: „Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mimaţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M^aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat” [Matei 25:42-43], Aşa precum, fraţilor, dragostea şi faptele dragostei sunt plinirea virtuţilor, tot aşa ura şi faptele urii, printre care lipsa de căldură sufletească şi neîmpărtăşirea cu alţii a ceea ce este al tău, reprezintă plinirea păcatului; şi aşa precum virtuţile se însoţesc cu iubirea de oameni, tot astfel relele se însoţesc cu ura faţă de oameni, iar aceasta va fi pentru mulţi îndestulător temei de osândă.

22. Aşadar, voiam să spun că nu este faptă mai vrednică de a fi urâtă decât să râvneşti la bogăţia [argintii] fratelui tău; dar văd o faptă rea în care se află o şi mai mare pildă a urii faţă de oameni, căci există unii care nu numai că nu au milă de cei de la care primesc belşug de bunuri, dar şi acaparează cele străine. S-ar cădea să tragă aceştia învăţătură din alungarea celor nemilostivi [luând aminte] ce vor dobândi aceştia, şi ce vor pătimi ei, şi de ce osândă cu neputinţă de îndurat şi de înţeles vor fi ei vrednici, şi de ce nelegiuiri să se lepede, şi prin care fapte ale pocăinţei vor îndupleca pe Dumnezeu. Aceia însă vor fi alungaţi când vor zice unele ca acestea: „Doamne, când Te-am văzut noi oare flămânzind, sau însetat, sau străin, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?” [Matei 25:44].

23. Priviţi la cel mai mare rău cu putinţă, mândria, care este legată de lipsa de compătimire, aşa precum smerenia este unită cu compătimirea. Cei drepţi, lăudaţi din pricina facerii de bine, se smeresc mai mult, şi nu se socot pe ei înşişi drepţi. Ceilalţi, cei mândri, dacă sunt mustraţi pentru lipsa lor de milostivire de către Cel ce nu minte, nu se prosternează la picioarele Lui smerindu-se, ci grăiesc împotrivă şi se arată pe ei înşişi ca fiind drepţi. De aceea vor şi auzi: „Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici [fraţi ai Mei], nici Mie nu Mi-aţi făcut” [Matei 25:45]. Şi astfel „vor merge aceştia — spune Scriptura – la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă de veşnică” [Matei 25:46].

24. Să ne milostivim de noi înşine, fraţilor, prin milostivirea faţă de fraţii noştri, să dobândim com­pătimirea prin compătimire, să facem binele ca să căpătăm binele. Căci ceea ce primim în schimb este asemenea cu ceea ce dăm, facerea de bine, iubirea de oameni, dragostea, milostivirea şi compătimirea nefiind egale prin vrednicia şi măsura întâietăţii lor; căci tu dai din cele pe care omul le are, şi în măsura în care omul poate să săvârşească fapte bune, dar tu primeşti în schimb din comorile cele dumnezeieşti şi neîmpuţinate nespus mai mult: şi viaţa de veci, şi acele binefaceri care numai la Dumnezeu se află şi sunt cu putinţă: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” [I Corinteni2:9].

25. Să ne grăbim, aşadar, să dobândim bogăţia bunătăţii Sale, să ne agonisim cu puţini arginţi moştenirea cea veşnică, să ne temem de a fi nemilostivi cu cei nevoiaşi, ca nu cumva să fim osândiţi noi în-şine la nemilostivirea de apoi; şi să nu ne temem că vom ajunge săraci dacă vom da de pomană, căci prin aceasta ne vom face vrednici de cuvintele lui Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi împărăţia…”. Să ne temem şi să săvârşim toate cele de trebuinţă, spre a nu rămâne în afară de dragostea lui Dumnezeu din pricina nemilostivirii noastre: „Căci cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, cum va iubi el – spune Evanghelistul [parafrază la Ioan 3:12] – pe Dumnezeu, pe Care nu ÎI vede?”, iar cel ce nu iubeşte pe Dumnezeu, cum se va uni cu Dumnezeu? Cel ce nu este unit cu El, acela se va îndepărta de Dumnezeu, şi cel ce se îndepărtează de Dumnezeu, acela va cădea cu totul în gheenă.

26. Dar noi vom arăta faptele dragostei către fra­ţii noştri cei întru Hristos, milostivindu-ne de cei săraci, întorcându-i spre bine pe cei rătăciţi, oricare ar fi chipul rătăcirii sau sărăcirii lor, făcând dreptate celor nedreptăţiţi, întărindu-i pe cei ce zac în slăbiciune, fie că pătimesc aceasta din pricina vrăjmaşilor trupeşti şi a bolilor, fie că pătimesc din pricina duhurilor rele celor nevăzute şi a patimilor celor de ocară; să cercetăm pe cei închişi în temniţă, să răbdăm celor ce ne greşesc nouă şi să ne iertăm unii altora, dacă vreunul are vreo plângere împotriva cuiva, aşa cum şi Hristos ne-a iertat nouă. Şi îndeobşte, în tot chipul şi cu toate faptele şi cuvintele noastre, câte le-am putea avea, să arătăm dragoste unii către alţii, ca să ne învrednicim noi de dragostea lui Dumnezeu şi să fim binecuvântaţi de către El şi să moştenim împărăţia cea veşnică şi cerească, făgăduită nouă şi pentru noi gătită de la întemeierea lumii.

27. Pe care fie ca noi toţi să o dobândim prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toată cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie Palama, „Omilii”, volumul I, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Condrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 47-65.