Părintele Ioánnis Kalaídis – Partea a II-a

Marea lui dragoste pentru rugăciune

Petrecea multă vreme în rugăciune, căci rugăciunea este virtute şi maică a virtuţilor, iar ca maică a virtuţilor, ne învaţă taina unirii cu Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul. Gheronda a devenit el însuşi o rugăciune neîncetată, căci lucrarea rugăciunii este aceea de a-l uni pe om cu sine şi cu Dumnezeu. Săvârşea slujbele ciclului zilnic în fiecare zi: miezonoptica, utrenia, citea paraclisul şi pomenea o mulţime de nume, după-amiezele citea vecernia şi pavecerniţa, priveghea şi făcea rugăciune către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu şi către diferiţi Sfinţi ai Bisericii şi de multe ori, ceasuri la rând se ruga în felul acesta. Dacă făcea liturghie, citea rânduiala Dumnezeieştii Împărtăşanii şi pe cea de după împărtăşanie. În biserică, până la adânci bătrâneţi, în timpul slujbelor şi a Dumnezeieştii Liturghii se ruga stând în picioare sau în genunchi.

Postea pe toată durata anului. Mâncarea lui: o supă cu orez, morcovi şi cartofi. Nici atunci când era bolnav nu îşi schimba obiceiul, oricât ar fi insistat copiii lui sau doctorii. Neîncetat vorbea de martiriul lui Hristos, Care a pătimit pentru noi, în ocări şi înjosiri, în biciuiri, loviri şi în moarte pe Cruce, ca noi să înţelegem  marea dragoste a Domnului faţă de noi, dar şi ca să ne fie pildă de răbdare şi smerenie în diferitele noastre încercări, aşa încât să ne petrecem viaţa slăvind pe Dumnezeu, având ochii aţintiţi la cununa vieţii veşnice din ziua celei de a Doua Lui Veniri. Această mare dragoste a Domnului faţă de noi este cea care îl atrăgea şi îl călăuzea la asemenea măsuri de nevoinţă.

Părintele Sotírios Vrabákis, care la bătrâneţile părintelui Ioannis, după porunca mitropolitului nostru, venea să îl ajute la liturghie, pentru că pe vremuri slujise împreună cu Gheronda şi cu mine la Sfântul Gheorghe din Neohóri, mi-a propus odată, după liturghie, să mergem împreună la o cafea. Eu insistam să îl aşteptăm şi pe Gheronda şi mi-a răspuns cunoscându-i obiceiurile: „Pe Papa Yánni? La amiază va ieşi din biserică!”. Mai târziu am întrebat-o pe preoteasa lui, pe Polixenia, dacă avea obiceiul să rămână să se roage în biserică după Dumnezeiasca Liturghie şi ea mi-a dezvăluit că, după liturghie, venea acasă pe la ora unu sau două după-amiază. Răspunsul ei m-a surprins, pentru că dincolo de faptul că era în vârstă, era şi foarte bolnăvicios.

Gheronda Ioannis, cufundat fiind într-o noapte în adâncul unei rugăciuni către Maica Domnului, pe care o săvârşea spunând „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne” cu Acatistul Bunei Vestiri a Preasfintei noastre, rugăciune care a început seara şi s-a încheiat după vreo şapte ore – dintr-o dată, s-a înfăţişat aievea înaintea lui în lumină Doamna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, între două cete de sfinte femei, care psalmodiau diferite cântări închinate Maicii Domnului. În dreapta era ceata femeilor mucenice care au suferit moarte crâncenă pentru Hristos şi în stânga, cuvioasele femei care au strălucit prin nevoinţa lor părăsind toate cele lumeşti. Atunci, Maica Domnului, în slava ei, l-a salutat şi i-a spus să îi sfătuiască pe toţi şi mai ales pe clerici să îşi caute scăparea în mijlocirile ei şi astfel vor primi mare har întru numele ei. Apoi, îndată, toate au dispărut, iar el din prea marea bucurie, a leşinat.

Mărimea dragostei şi a răbdării lui

Uimitoare era râvna lui pentru nevoinţă, care izvora din dragostea de Dumnezeu şi din dragostea de aproapele. Uimire pricinuia încă şi răbdarea lui şi bucuria pe care le trăia în boli. Nu arăta niciodată nici cel mai mic semn că îl supără suferinţele, ci în continuu buzele lui şopteau: „Slavă Ţie, Doamne! De o mie de ori, slavă Ţie, Doamne!”. La întrebarea cum e cu putinţă să înfrunte astfel aceste situaţii, dădea răspunsul: „Dacă nu ne doare, cum vom înţelege? Cum vom simţi durerea fratelui nostru şi cum ne vom ruga din inimă, cu durere, pentru el?”. Tocmai din acest motiv, paradoxal pentru noi, considera încercările bolilor drept binecuvântări. Simţea prin durerea proprie pe oameni în lăuntrul lui şi în vremea rugăciunii vărsa lacrimi pentru toţi, îl durea pentru toţi. Tuturor li se părea foarte neobişnuit cum de putea să iubească aşa. Aşa cum am precizat mai sus, pe al patrulea său copil l-a pierdut pe când acesta era în vârstă de şapte ani; altcândva era cât pe ce să îl piardă pe nepotul lui şi – o, moarte! aşa cum el însuşi spusese mai înainte – copilul a rămas în viaţă. Altădată şi-a rupt şoldul, avea mari probleme cu tensiunea, cu sistemul respirator şi multe altele, dar stătea drept înaintea icoanei Maicii Domnului şi la moaştele mult-iubiţilor lui Sfinţi, Rafail, Nicolae şi Irina, şi se ruga cu durere pentru toţi, pomenindu-i după nume.

Cum de suferea astfel pentru ceilalţi, de vreme ce pe majoritatea nu îi cunoştea? Dacă ne adâncim în teologia Bisericii noastre, vom vedea cum toate acestea vin din unirea omului cu Dumnezeu: în dragostea lui Dumnezeu îşi găseşte omul sinele, dar şi întreaga lume, într-o unire ontologică. La aceasta se ajunge urmând calea pe care o învaţă Sfânta Scriptură, prin treptele curăţirii, luminării şi îndumnezeirii. Când omul vrea să împreună-lucreze cu Dumnezeu, se arată a fi un ipostas adevărat. Cei care se aflau aproape de părintele Ioannis şi îl cunoşteau, vedeau venind la el oameni temători, suferind de chinurile vieţii, dezamăgiţi şi confuzi, care apoi plecau plini de bucurie: îşi trăiau minunea lor personală, rămâneau uimiţi că el le cunoştea dinainte cererile, problemele, numele, şi, în acelaşi timp, găseau prin el rezolvarea problemelor lor. Dorea ca toţi să îşi pună în lucrare marea minune a credinţei în Hristos, îi sfătuia pe oameni să se spovedească, să facă Sfântul Maslu cu post şi rugăciune şi, dacă aveau binecuvântarea duhovnicului lor, să se împărtăşească cu credinţă de Sfintele lui Hristos Taine. El însuşi se împărtăşea cu frica lui Dumnezeu şi din ochii lui totdeauna izvorau lacrimi înainte de Dumnezeiasca Împărtăşanie, nu a făcut niciodată din cele sfinte o obişnuinţă. Ne sfătuia să ne împărtăşim cu lacrimi în ochi şi, dacă nu putem asta, spunea el, să oferim Domnului cel puţin un suspin din simţirea păcătoşeniei noastre şi a darului infinit al dragostei Hristosului nostru. Mai spunea: „copiii mei, totdeauna să sărutaţi sfintele icoane când intraţi în biserică; vă puteţi închipui să vină cineva în casa voastră şi să nu vă salute? Nu v-ar plăcea purtarea aceluia, v-aţi mâhni”. De nedescris era felul cum intra în biserică – ştiu asta oamenii care îl vedeau: dura vreo zece minute sau chiar mai mult, ca să ajungă de la intrare în altar, rămânea înaintea icoanelor şi vorbea cu ele ca şi cum ar fi vii. Multe impresionau la părintele Ioannis. Odată am mers cu un prieten ieromonah să îl vedem, iar după ce ne-a vorbit şi ne-am ridicat să plecăm, a dorit să îi mulţumească ieromonahului. A luat câteva fructe şi i le-a dat în mână, acela însă, din politeţe şi ruşine, refuza să le primească şi spunea că nu are nevoie de ele. Atunci Gheronda ne-a amuţit când a spus: „Eu am nevoie de ele, de aceea le dăruiesc”: ştia bine că odihnindu-i pe oameni, Îl odihneşte pe Dumnezeu şi că mântuirea depinde de dragostea aproapelui. Avea un fel aparte de a-i învăţa pe ceilalţi, învăţa prin viaţa lui. Încă mai spunea – şi acest lucru îl credea cu tot sufletul despre sine însuşi – că el este ultimul preot din Grecia, se numea pe sine nemernic şi „mizeria viermilor”. Săruta cu multă bucurie mâna episcopilor Bisericii noastre, dar şi a preoţilor mai tineri. După Dumnezeiasca Liturghie ne săruta pe frunte, iar eu mă împotriveam şi spuneam „nu, Părinte, că sunt transpirat”, iar el spunea „fiule, asta nu e transpiraţie, e aghiazmă”.

Experienţe dumnezeieşti

Vederea luminii necreate, după învăţătura Părinţilor neptici ai Bisericii noastre, este cea mai înaltă stare la care poate ajunge cineva şi aparţine celor desăvârşiţi. Am dorit de multe ori să îl întreb dacă a avut asemenea experienţe ale vederii luminii necreate. Nu puteam să cred că nu s-a învrednicit un asemenea om, cu o asemenea credinţă în Dumnezeu şi cu o asemenea smerenie, să primească descoperirea slavei lui Dumnezeu. Aveam încredinţarea că Gheronda a văzut Sfânta Lumină, şi acelaşi lucru îl credeau toţi oamenii care îl cunoşteau şi care vorbeau despre strălucirea luminii feţei sale.

Astfel, într-o zi l-am vizitat împreună cu cineva din parohia noastră şi, după ce ne-am închinat la sfintele moaşte, după ce a cântat tropare ale Sfinţilor, ne-a uns cu ulei sfinţit de la candelele icoanelor şi moaştelor, citind rugăciuni pentru sănătate, luminare şi mântuire – şi asta se întâmpla toată ziua, cu oricine intra în casa lui – am trecut în salonul unde îi servea pe toţi  cu suc de portocale. I-am pus întrebarea dacă a văzut Sfânta Lumină. El şi-a coborât capul, eu i-am pus din nou întrebarea şi atunci a clătinat din cap că nu. I-am spus atunci: „se spune că este o lumină albăstrie”, iar el a răspuns: „da, fiule”. Am prins din nou curaj, mi-am zis că voi afla, îmi va spune el. Ne-a dezvăluit că într-adevăr văzuse Sfânta Lumină de multe ori, dar cea mai cutremurătoare dată a fost în sfânta biserică a Cinstitului Înaintemergător din Káto Poróia. „Pe 24 aprilie 1976, de Sâmbăta Mare, în vremea dumnezeieştii liturghii, pe când aruncam frunze de dafin în sfânta biserică şi cântam «Înviază Dumnezeu», ajungând în partea dreaptă a Sfintei Mese, o lumină a strălucit de sus ca un fulger şi m-a îmbăiat în întregime. Am simţit cum părăsesc cu totul această lume, sufletul mi-a fost inundat de bucurie şi veselie. Mulţi oameni din biserică au dat mărturie că pe capul meu strălucea o lumină şi că a durat câteva minute bune. Asta s-a întâmplat pe când eram paroh acolo, la Cinstitul Înaintemergător, unde am slujit din 1973, până în 1989”.

Mai târziu am aflat că de atunci a început să trăiască cu preoteasa în curăţie, ca fraţii, şi că tot de atunci a dobândit harisma înainte-vederii şi a vindecărilor. În acelaşi an l-a vizitat pe fostul secretar al comunităţii Kamarotó [satul natal al părintelui Ioannis], care era internat la clinica Galinós, fiind în situaţie critică. I-a citit rugăciuni pentru însănătoşire şi a făcut peste el semnul crucii cu o cruce de lemn pe care o purta totdeauna cu el. Îndată bolnavul s-a vindecat şi apoi a trimis o scrisoare de mulţumire, care a fost citită duminica următoare în biserica din Kamarotó.

Învăţătura pastorală

O deosebită dragoste nutrea faţă de copii şi de tineri. Nu vroia să condamnăm pe nimeni şi mai ales pe aceia despre care Hristos a vorbit cu atâta dragoste. Nu vroia să rănim nici un copil prin purtarea noastră aspră. A venit o dată o tânără în parohie, ca să îi citească Gheronda o rugăciune şi lângă el era şi o femeie afierosită lui Dumnezeu care a mustrat-o pe tânără, că venise în pantaloni. Gheronda nu i-a spus nimic, a citit rugăciunea şi i-a spus cu multă dragoste, după ce a plecat monahia: „Fiica mea, nu te mâhni, tu aveai durerea ta şi ai dorit să o vindeci, de aceea ai venit aşa”.

Ştia că monahia a reacţionat astfel din râvnă exagerată, dar din politeţe nu i-a spus nimic. Adesea zicea: „Nu îi condamnaţi pe tineri, multe lucruri sunt de vină că ei astăzi sunt atât de refractari: televizorul, mâncarea plină de tot felul de substanţe şi egoismul părinţilor care îi  îndepărtează pe copii”. Spunea de asemenea: „Nu vă uitaţi la mine, pe mine m-a cercetat harul lui Dumnezeu de mic; dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu mine”.

Iubea mult biserica, îi iubea pe episcopi, veneau arhierei să îl vadă, dar atunci nu spunea nimic, pentru că credea că nu era vrednic să îl viziteze pe el arhierei. Vroia ca biserica să fie cel mai înalt lucru în conştiinţa poporului, să deţină întâietate în inimile oamenilor. Unul dintre arhiereii care veneau foarte adesea la părintele Ioannis era vrednicul de pomenire Antonie al Siatístei. Îl vizita pe părintele Ioannis foarte des şi nutreau unul faţă de altul o mare dragoste care era vădită tuturor.

Împreună cu vrednicul de pomenire Mitropolit de Sisánios şi Siatísta, kir Antonie

Nu vroia ca oamenii să judece Biserica: „Cine judecă biserica, pe Hristos îl judecă”, le spunea credincioşilor. Ca pildă amintea întâmplarea din Faptele Apostolilor (Fapte 9, 4-5) unde Saul/Pavel, înainte de întoarcerea lui la creştinism, prigonea Biserica şi Domnul i S-a descoperit pe drumul Damascului şi i-a spus „Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?”. Spunea că pe Hristos care ne iubeşte atât de mult doar în Biserică putem să Îl găsim, „aici trebuie să Îl găsim”, întărea şi, dacă Îl găsim, ne vom bucura de viaţa veşnică încă de acum. În Biserică este Născătoarea de Dumnezeu, în Biserică sunt Sfinţii, aici vezi viaţa veşnică. Îi dădea ca exemplu pe Sfinţii Rafail, Nicolae şi Irini, care au trăit cu atâţia ani înainte, dar care ne ascultă, care vin şi ne ajută, fac atâtea minuni în toată lumea, ne-au descoperit ei înşişi viaţa şi martiriul lor pentru Hristos. „Poftiţi, iată viaţa veşnică, de vreme ce au murit pentru Hristos şi sunt vii, ce altceva mai vrem? Credinţa noastră este vie şi unică”. De asemenea, spunea celor care întrebau despre calendare că „nu ne mântuiesc calendarele, ci Credinţa şi faptele noastre”. Cât priveşte actele de identitate, dorea să se înscrie pe buletine confesiunea, „creştin ortodox”.

Sfârşit creştinesc

Adormirea lui a avut loc pe 4 august 2009 în Neochóri – localitatea care a fost ultima oprire a slujirii lui preoţeşti. Era deja la pat, de multă vreme slăbit, aştepta să îl cheme Domnul, pe Care atât de mult Îl iubise şi pe Care Îl slujise cu atâta râvnă, ţinând legea Lui care se rezumă în cele două porunci, să Îl iubeşti pe Dumnezeul tău, şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi. Multe luni la rând am mers la el acasă, ca să îl împărtăşim cu Preacuratele Taine. Totdeauna aştepta cu evlavie şi atât cât l-au ţinut picioarele se ridica singur, [ca să se împărtăşească]. Apoi, încerca să stea drept cu ajutorul copiilor lui sau al altor oameni care se întâmpla să se afle în casa lui. Când l-au părăsit cu totul puterile, aştepta în pat, unde trăia cu o răbdare de Iov ultimele dureri, iar noi nu puteam îndura să îl vedem cât de încercat este.

Odată, am mers cu preoteasa mea, cu Penelopa, să luăm binecuvântarea lui, simţind că Gheronda se pregăteşte să părăsească cele pământeşti. După ce l-am sărutat pentru ultima oară fiind în viaţă, am plecat din casa lui. Alături îi era preoteasa, Polixenia, care în toţi aceşti ani alături de el i-a arătat foarte mare ascultare; erau, de asemenea, copiii lui, Teodora, Hrístos şi nora lui, Anastasia. Nu trecu nici o oră de la plecarea noastră şi fiii lui ne-au anunţat că adormise întru Domnul, adormire pe care ei au trăit-o ca pe o mutare a lui [la ceruri]. La scurt timp au venit preoţi ai Mitropoliei noastre, să îi pregătească trupul şi să îl îmbrace cu sfintele veşminte, după tradiţia Bisericii noastre. Crucea lui, în chip de neînţeles, am observat cu toţii că răspândea bună mireasmă. Mulţi oameni care l-au cunoscut şi au aflat de adormirea lui, au început foarte curând să vină, ca să primească pentru ultima oară binecuvântarea lui. Trupul i-a rămas cald până la momentul îngropării. A doua zi după adormirea lui a sosit Mitropolitul nostru, kir Macarie, care a slujit ca întâi-stătător slujba îngropării şi a rostit cuvântul funerar pentru Gheronda. Am cântat cu toţii slujba de înmormântare specială pentru preot, preoţii au ridicat cinstitul lui trup şi alaiul a pornit spre ultimul sălaş al moaştelor sale. A fost înmormântat în spatele Bisericii Sfinţilor Rafail, Nicolae şi Irina, în locul pe care ni l-a arătat şi l-a pregătit el însuşi cu doi ani în urmă. Ceruse ca în ziua îngropării lui să se împartă oamenilor cartea „Depunere a mărturiei”, scrisă de el, şi pe care s-a îngrijit să o editeze pe cheltuiala sa, ca binecuvântare şi spre slava Dumnezeului treimic.

4 august, zi cu soare; ora 12 la prânz, căldură mare, însă împreună cu emoţia şi cu jalea noastră a tuturor, a venit să jelească şi firea, aşa cum citim în vieţile Sfinţilor. Îndată s-au adunat nori şi a început să plouă mărunt pentru scurtă vreme. Cu discreţie a plâns puţin şi cerul, a purtat şi firea doliu, şi apoi pentru cuvântul că am pus în pământ un drept, a venit lumina soarelui, ca să nu strice ultima slujbă în această lume săvârşită împreună cu Părintele Ioannis, un Gheronda al Dragostei.

 Gheronda s-a urcat la ceruri alături de Hristos şi de mult iubiţii lui Sfinţi. „Voi pleca”, ne spunea, „dar vă voi vedea”. Părintele Evsevios Víttis a spus unui fiu duhovnicesc al său: „fiule, dacă l-ai văzut pe Papa Yánni Neochorítul, Sfânt ai văzut”.

Gheorghios Trapezanlídis,
Protopresviter