Persoană şi sfinţenie

Greu îi este omului să cuprindă înţelesul sfinţeniei. Desigur, în epoca modernă, dominată de o teribilă confuzie a ideilor şi de contradicţiile care se ţin lanţ, foarte puţini sunt cei care îşi pun problema semnificaţiei cuvântului sau a dimensiunilor conţinutului acestuia.

Pentru cei mai mulţi, sfinţenia rămâne o valoare inaccesibilă, care are legătură doar cu Dumnezeu. Cu toate acestea, sfinţenia are legătură cu viaţa noastră şi se desfăşoară – vrem sau nu s-o credem – în spaţiul şi în timpul Bisericii. Cu precădere, noi, creştinii, trăim într-o dimensiune temporală care e proiecţia trecutului, iar trecutul, ca tradiţie a Bisericii, exprimă istoria ce s-a scris cu jertfele şi sângele sfinţilor şi martirilor. Desigur, e adevărat că fiecare dintre noi a fost botezat în numele Sfintei Treimi, ceea ce presupune integrarea într-o realitate în care există posibilităţile şi mijloacele de atingere a sfinţeniei. Singura piedică este depăşirea propriului sine, iar nu nimicirea personalităţii sau dispariţia însuşirilor spirituale. Singura greutate este descătuşarea din robia simţurilor şi a instinctelor de conservare şi în continuare, fără limite şi fără reţineri, acceptarea voii lui Dumnezeu. Sfinţii din trecut nu aveau puteri şi posibilităţi diferite de ale noastre. Nici epocile lor nu erau mai potrivite sfinţeniei decât sunt ale noastre acum. Au trăit în lume în condiţiile morale şi duhovniceşti în care trăiau milioane de semeni ai lor şi, desigur, milioane de creştini. Diferenţa dintre sfinţi şi ceilalţi a fost că ei şi-au armonizat viaţa cu legea lui Dumnezeu şi nu au ezitat să mărturisească public când au fost puşi să aleagă între Dumnezeu şi lume. Această vitejie este cea mai mare virtute a sfântului. O virtute care îi dă puterea să le vadă pe toate î lumina veşniciei şi din această perspectivă să poată evalua lumea, cu bucuriile, strălucirile, aspiraţiile sau deşertăciuni ei.

Sfântul nu pune înainte sinele său, ci întotdeauna, voia lui Dumnezeu şi spre ea se îndreaptă şi i se dedică total cu o supunere uimitoare care îl dezleagă de propriul sine şi de lume. Şi, trăind în lume ca un om, asumându-şi premisele şi îndatoririle omeneşti, sfântul se comportă ca un cetăţean al cerului, ca adevărat ascultător de Dumnezeu. Aşa dobândeşte puterea să se ridice deasupra convenţialismului vieţii, a evenimentelor trecătoare, a aparentelor ei străluciri şi să se apropie de sfera realului, a desăvârşirii, idealului, sfinţeniei şi dumnezeiescului. O astfel de abordare presupune credinţă, tărie sufletească şi o voinţă în faţa cărora se dovedeşte neputincioasă orice constrângere, lipsă, înrobire, umilire şi orice martiriu.

Această realitate cutremurătoare o regăsim din plin în viaţa sfinţilor şi a mucenicilor Bisericii noastre. Totuşi, acolo unde o distingem cel mai limpede este în viaţa Născătoarei de Dumnezeu, care nu este doar o sfântă, ci este împărăteasa sfinţilor, Preasfânta noastră. Ei ne vom adresa cu evlavie, ca să dobândim puteri din sfinţenia ei, care de două mii de ani rămâne modelul luminos pentru orice credincios.

Sfinţenia Maicii Domnului este ceva de neconceput epocii noastre, dar şi oricărei epoci. Ca să pricepem măsura ei trebuie să ne gândim la răspunderile ei. Maica Domnului i-a spus arhanghelului – atunci, la Bunavestire – că primeşte să-şi asume cinstea pe care i-o făcea Cel Prea Înalt de a-L naşte pe Iisus.

Astăzi condiţiile sociale sunt cu mult diferite de cele din societatea epocii în care trăia. Astăzi mii de tinere din întreaga lume se mândresc cu obrăznicie cu condiţia de mamă necăsătorită, iar controlul social fie se limitează la cercul rudelor, fie este cu desăvârşire inexistent. Astăzi familia s-a transformat într-o convenţie privată şi, de regulă, nici statul, nici societatea şi cu atât mai puţin religia, nu pot să controleze abaterile sau denaturările acesteia.

Pe atunci, însă, lucrurile erau mult diferite. Cine ar fi crezut în vorbele unei copile neprihănite cum că, pentru sfinţenia ei, a fost aleasă de harul lui Dumnezeu, ca să devină mama lui Mesia? Ca o tânără necăsătorită să aducă pe lume un copil era o abatere morală învederată, iar pedeapsa, după legea lui Moise, era clară: totdeauna omorârea cu pietre. Familia, închisă în îngustele ei cadre tradiţionale impuse de rigoarea societăţii şi a religiei, nu putea fi înţeleasă fără tată, capul familiei. De aceea, numai gândul la oprobriul societăţii, la dispreţul general şi la pedeapsa înfricoşătoare a lapidării şi morţii martirice, care urmau constatării unui asemenea delict, ar fi putut să-i producă panică. Cu toate acestea, smerita fiică a Nazaretului declară ascultare desăvârşită lui Dumnezeu şi nu ţine seama de consecinţele sociale ale faptei sale curajoase.

Această ascultare, această credinţă, fără umbră de reţinere, această primire fără obiecţii a voii lui Dumnezeu în pofida primejdiei de a fi supusă oprobriului general şi a unei posibile morţi înjositoare arată un suflet minunat, o lume duhovnicească fără seamăn, o personalitate împodobită cu diamante, o sfinţenie de netăgăduit. Acestea au fost, desigur, şi motivele care au atras bunăvoirea lui Dumnezeu şi pogorârea Sfântului Duh, ca să aibă loc minunea înomenirii lui Dumnezeu şi a îndumnezeirii omului. O minune care descoperă iubirea lui Dumnezeu şi în acelaşi timp iubirea, smerenia, ascultarea, credinţa şi sfinţenia Fecioarei. Tocmai în acestea se dezvăluie măreţia Maicii Domnului. Ea vede dumnezeiasca bunăvoire şi oferă în schimb ce are ea mai scump şi mai de preţ, fără să aibă ca temei criteriile lumii şi ale societăţii, ci voia lui Dumnezeu.

Aşadar sfinţenia poate fi considerată întâlnirea omului cu Dumnezeu. Întotdeauna această întâlnire este determinată de ceva statornic şi neschimbat şi anume de voia lui Dumnezeu, de legea Lui. Omul are nevoie să se supună acestei voi şi tocmai această încercare a lui reuşită va hotără treapta sfinţeniei. Prin urmare, sfinţenia nu este o metodă axiologică statică, cu atât mai puţin o utopie duhovnicească inaccesibilă. Este o scară a virtuţilor care corespunde calităţii duhovniceşti a omului în momentul în care el se luptă eroic să se conformeze voii lui Dumnezeu.

Astfel, sfinţenia nu este un monopol al anumitor oameni înzestraţi sau a unui grup de oameni, ci fiecare dintre noi poate trăi momente de sfinţenie, atunci când ne luptăm din răsputeri să rupem legăturile individualiste ce ne transformă într-o personalitate lipsită de libertate, într-un sclav al necesităţilor pe care îl zămisleşte trupul, simţurile şi societatea. Orice depăşire a acestor nevoi ale individului este fără doar şi poate o clipă de sfinţenie, câtă vreme orice acceptare înrobitoare a necesităţilor este o clipă de cădere şi de păcat. Micşorarea treptată a acestor momente de robie a necesităţilor individuale înseamnă înaintare spre sfinţenie şi apropiere reală de voia lui Dumnezeu.

Valoarea sfinţilor constă în faptul că printr-o luptă cu adevărat vrednică de admiraţie au reuşit să scadă la minimum posibil momentele de cădere şi să facă în viaţa lor mai statornică sfinţenia. Acesta este şi secretul sfinţeniei, sfinţirea  detaliilor vieţii şi transformarea lor în prilejuri de desăvârşire. În spatele acestui secret se ascunde nu numai drumul spre sfinţenie, ci orice drum spre virtute sau izbândă onestă. Acest drum, care este un urcuş şi este foarte firesc să aibă şi întoarceri înapoi, se luminează întotdeauna de la vârf şi devine ţelul omului. Doar al omului, fiindcă doar omul este făcut să caute ceea ce este desăvârşit şi ideal.

Ca să se întâmple însă toate acestea  este nevoie ca omul să fugă de cele de jos, să spargă zidul individualităţii şi al biologicului care îl ţine încătuşat în diferitele chipuri ale necesităţii. Este necesar să atingă sfera duhului ca să se transfigureze în persoană şi ca persoană să caute întâlnirea cu Dumnezeul personal, adică să atingă sfinţenia. Prin urmare, sfinţenia are legătură cu persoanele, iar sfinţii, înainte de toate, au fost persoane, incontestabile personalităţi.

Personalitate a fost şi rămâne Maica Domnului. Un chip luminos care ne stă înainte ca model de fiică, model de mamă şi model de sfântă. Un chip care de-a lungul secolelor a devenit un far în viaţa a mii de oameni. Fiindcă a fost mereu sprijin şi scăpare pentru orice suferind. Dragostea ei pentru durerea omului a făcut ca în conştiinţa credincioşilor ea să fie Cea plină de har, Împărăteasa tuturor, Mângâietoarea, Grabnic-ajutătoare, Călăuzitoarea popoarelor, Dumnezeiescul Acoperământ. Minunile iubirii ei ne cutremură zi de zi şi dovedesc în chip uimitor puterea pe care i-a dat-o sfinţenia. O putere a iubirii care este atrasă pe pământ prin sfinţenia, credinţa şi smerenia noastră.

Epoca noastră secătuită de raţionalism caută ieşiri şi soluţii la problemele ce o preocupă. Haosul ideologiilor naşte încontinuu contradicţii şi acestea, la rândul lor, noi ameninţări care aruncă viaţa noastră în deznădejde. Crize ale valorilor, crize ale sistemelor, crize ale filosofiilor, crize ale calităţii umane. Şi căutăm marea minune a unei păci mondiale, care, pe cât ni se promite mai mult, pe atât ne ocoleşte.

Mulţi şi-au pierdut răbdarea şi credinţa, şi, în deznădejdea lor proclamă că, dacă nu schimbă nimic în bine înseamnă că nu există Dumnezeu. Este tragică starea omului contemporan care vrea numai minuni, întotdeauna vrea minuni ca să creadă, ca un copil mic care te iubeşte doar după ce i-ai dat prăjitura preferată şi i-ai satisfăcut dorinţele. Minunea este manifestarea iubirii lui Dumnezeu, dar, ca să întâmple este necesară o scânteie, o chemare, o cerere. Toate acestea stau în puterea omului şi se exprimă prin credinţă, smerenie şi sfinţenie. Fără de smerenie, credinţă şi sfinţenie aşteptăm fără rost minunile şi fără rost urmărim pacea.

Aşadar, dacă vrem pace, linişte, normalitate, fie ca oameni, fie chiar ca popoare, trebuie să găsim acel ceva ce aduce minunile. Şi am spus-o: acel ceva este sfinţenia. În sfinţenie este credinţa, smerenia, răbdarea, iubirea, iertarea, îngăduinţa, milostenia, curăţia. Dumnezeu nu ne cere să ajungem dintr-o dată în vârf, să le dobândim pe toate dintr-o dată, ca să ne mântuim. Cere să începem încetişor şi să sfinţim amănuntele vieţii noastre. Aşa se va schimba lumea, fiindcă abia atunci sfinţenia o să aducă marea minune. O adevereşte Binecuvântata Fecioară, care totdeauna a răspuns sfinţeniei creştinilor prin minuni.

Sursa: Basíleios T. Gioúltsis, Pneumatikόtita kai koinonikí zoí, Editura P. Pournará-Thes/níki, pp. 105-112.