Răul – tăgăduire a existenţei Dumnezeului Celui viu

Răul care se ipostaziază prin iniţiativa omului ca erodare şi degradare a binelui, apare vădit în relaţia lui cu Dumnezeu. Răul izvorăşte din lucrarea samavolnică şi egocentrică a voinţei omului şi se manifestă în felurite forme şi moduri de exprimare, la vedere sau în ascuns. Avem, de pildă, răul sub forma necredinţei în existenţa lui Dumnezeu şi în Pronia Lui iubitoare faţă de om, răul sub forma „credinţei nedepline” sau a ereziei şi schismei sau chiar ca o totală tăiere din Sfântul Lui Trup, adică din Biserică.

Răul se înfăţişează de asemenea şi ca neştiinţă sau uitare a lui Dumnezeu şi ca respingere din partea omului a poruncilor evanghelice şi a Sfintei Lui voi. Adesea întâlnim răul şi sub forma cârtirii şi a nemulţumirii creaturii faţă de Creatorul şi De-daruri-Dătătorul ei sau chiar ca hulă faţă de Preasfânta Lui Persoană.

În textele şi relatările scripturistice, pe care le vom înfăţişa în continuare, va deveni mai vădită – fie şi doar ca indiciu – această existenţă şi expresie a răutăţii omului faţă de Dumnezeu, care este pusă în lucrare, mai mult sau mai puţin, de către omul care nu a renăscut duhovniceşte.

Tăgăduirea credinţei în Dumnezeu este, potrivit Părinţilor, urmare a întunecării omului, sindrom al căderii şi rod al idolatrizării propriului sine. Este în esenţă expresie a ethos-ului luciferic în relaţia cu Dumnezeu.

Prorocul Isaia descrie în acest sens pricina căderii lui Lucifer şi spune că Dumnezeu, cumva surprins şi îndurerat, îl întreabă pe Arhanghel, după căderea lui, spunând: „Cum ai căzut tu din ceruri, Lucifer, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ tu, biruitor de neamuri! Tu care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de astrele Dumnezeului Celui puternic voi aşeza tronul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturii de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi»” (Isaia 14, 12-14).

Acest ethos demonic a fost exprimat mai târziu de către omul cel întâi-zidit după cădere, ca egoism patologic, ca tăgăduire a credinţei în Dumnezeu Creatorul şi ca intenţie nereuşită de a fi egal cu Dumnezeu.

Sfântul Athanasie, explicând motivul căderii omului în idolatrie, spune:

„Deoarece sufletul oamenilor nu s-a mulţumit cu născocirea răutăţii, de aceea, încet-încet s-a abătut spre mai rău. Căci, după ce sufletul a gustat roadele plăcerilor, a uitat cu desăvârşire pe cele dumnezeieşti. S-a predat aşadar desfătării plăcerilor şi a fost robit de patimi, urmărind doar pe cele trecătoare şi slava acestei lumi”.

A crezut că nu există nimic mai mult decât cele pe care le cuprinde ochiul omului şi că bune sunt toate cele vremelnice şi toate câte odihnesc trupul. A schimbat, adică, direcţia şi a uitat că este plăsmuit „după chipul” Bunului Dumnezeu. Nu mai vede, prin puterea pe care o are înlăuntrul său, pe Dumnezeu-Cuvântul, „după chipul” Căruia a fost zidit. S-a îndepărtat de însuşirile sale fireşti şi astfel a născocit făurirea fiinţelor şi lucrurilor inexistente. Datorită urmărilor şi complicaţiilor pe care le-a adus desfătarea de plăceri, acel ceva pe care îl avea înăuntru său, ca un fel de oglindă prin care putea să vadă chipul lui Dumnezeu-Tatăl, s-a acoperit, s-a întunecat.

Astfel, sufletul nu mai vede şi nu mai ia în considerare cele care i se potrivesc. Ci umblă fără rost încoace şi-ncolo şi vede doar câte pot fi percepute de simţuri. De aceea, afundat în dorinţa trupească şi răvăşit de gustarea plăcerilor, având în acelaşi timp şi experienţa desfătării de ele, sufletul omului şi-a pierdut orientarea. Şi pentru că a uitat pe adevăratul Dumnezeu, pune în locul Lui propriile-i plăsmuiri întemeiate pe reprezentări pe care sufletul însuşi le-a adunat din simţurile şi experienţele lui şi pe care le numeşte dumnezei. Divinizează, cu alte cuvinte, câte vede şi percepe cu simţurile şi laudă doar cele pe care sufletul însuşi le socoteşte satisfăcătoare şi desfătătoare.

Răutatea, aşadar, este premergătoare şi cauza oricărei forme de idolatrie.

Sfântul Simeon Primitorul-de-Dumnezeu, în ziua Întâmpinării Domnului, a prorocit că Pruncul Iisus urma să fie pricina „căderii şi ridicării multora”, lucru care s-a adeverit întru totul.

În anii care au urmat şi mai ales în ultima perioadă a vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos – deşi a precedat învăţătura Lui mântuitoare şi minunile Lui nenumărate – întâlnim, de pildă, una dintre cele mai semnificative forme ale tăgăduirii şi necredinţei în persoana Lui, şi anume din partea unuia dintre cei mai apropiaţi ucenici ai Lui, „Piatra credinţei”, Apostolul Petru.

Întreita lepădare a lui Petru, din timpul dramaticei ispitiri a sa din noaptea judecăţii lui Hristos, constituie un exemplu clasic şi îi reprezintă pe toţi cei care au crezut şi L-au iubit profund pe Hristos. Dar în ceasul în care le-a fost cerut „cuvânt al cunoştinţei” despre Dumnezeul-Persoană, nu au îndurat ameninţarea şi eventualele urmări ale mărturisirii lor. Au preferat tăcerea vinovată sau chiar, adesea, dezicerea lor trădătoare de Hristos.

Asemenea sunt multe cazuri de noi-mucenici, care, sub greutatea presiunilor celor de multe feluri ale cuceritorilor, s-au lepădat de Hristos. Mai târziu însă şi-au venit în fire, s-au pocăit şi au dat mărturia „sângelui”, mărturisind credinţă în Hristos şi dovedind „sigură chemarea lor”.

Sursa: Η πτώχευση της ενδοχώρας, εκδ. Ετοιμασία, Ι.Μ.Τιμίου Προδρόμου, Καρέα, σ. 150-153