Sfântul Dionisie Areopagitul şi ucenicii Rustic şi Elefterie

Sfântul Dionisie a trăit la Atena în epoca Apostolilor. Se trăgea dintr-o familie bogată şi nobilă şi dobândise atâta înţelepciune şi atâta virtute urmând ştiinţele vechilor greci, încât a ajuns să fie ales membru al Areopagului, care era format din nouă membri şi constituia tribunalul suprem şi adunarea administrativă a poporului atenian.

Atunci când marele Apostol Pavel, călăuzit fiind de Duhul Sfânt, a venit să propovăduiască Evanghelia mântuirii în Atena, Dionisie l-a chemat să îşi ţină cuvântul în Areopag. De la înălţimea acelei stânci care domină întreaga Atenă, Pavel, săracul împletitor de corturi, a destrămat sofismele filosofilor şi a arătat foarte limpede atenienilor că „Dumnezeul necunoscut” – despre care raţiunea lor firească le dăduse o vagă bănuială – este „Dumnezeul Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, şi că El, fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă, şi suflare, şi toate” (Fapte 17, 23-25). I-a învăţat de asemenea că omul a fost plăsmuit după chipul lui Dumnezeu şi a fost chemat să devină părtaş al vieţii lui Dumnezeu în Hristos Iisus, Fiul Lui, Care S-a întrupat pentru noi şi a înviat din morţi şi iarăşi vine să judece pe oameni.

Auzindu-l că vorbeşte despre învierea morţilor, majoritatea ascultătorilor, având mintea întunecată de prejudecăţile filosofiei omeneşti, l-au luat peste picior. Totuşi, cuvintele acestea despre viaţa veşnică au atins inima unora din auditoriu, care au îmbrăţişat credinţa lui Hristos. Între aceştia se aflau Sfântul Ierothei [4 octombrie] şi Sfântul Dionisie. Auzind istorisirea dumnezeieştilor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi semnele care s-au întâmplat după moartea Lui, înţeleptul Dionisie şi-a amintit că în urmă cu nişte ani, pe când se afla în cetatea Iliupolis din Egipt, împreună cu alţi înţelepţi, a urmărit o eclipsă de soare care răsturna toate legile astronomiei[1]. Atunci Dionisie a strigat: „Fie Dumnezeu pătimeşte, fie a venit sfârşitul lumii!”. Pregătiţi astfel să Îl recunoască pe Acela, cu voia Căruia sunt biruite legile firii, Dionisie şi învăţătorul său, Ierothei, au ascultat cu râvnă cuvântul Sfântului Apostol Pavel şi i-au cerut să îi boteze.

Sfântul Dionisie Areopagitul, frescă, Mănăstirea Stavronikita, Sfântul Munte Athos, sec. al XVI-lea

După o vreme, Pavel a plecat în noi călătorii şi l-a aşezat pe Sfântul Ierothei Episcop al Atenei. Ca un vultur care poate să privească drept în ochi strălucirea soarelui, Ierothei a pătruns dumnezeieştile taine, însă puţine dintre aceste înţelesuri le-a formulat în scris, preferând să îl iniţieze prin viu grai şi în ascuns pe ucenicul lui Dionisie în dumnezeieştile vederile pe care i le dăruia Dumnezeu, cu neputinţă a le exprimă graiului omenesc. După moartea lui Ierothei, Dionisie a devenit la rândul lui Episcopul Atenei şi a primit de la Dumnezeu harisma de a revela în scris învăţătura înaltă a învăţătorilor lui cu privire la infinitatea de negrăit a dumnezeieştii firi – căreia i se potrivesc doar expresii negative şi antinomice (aşa-numita teologie apofatică) – şi bogăţia inepuizabilă a dumnezeieştii revelaţii care se exprimă prin numele şi energiile divine (teologia catafatică). A descris cum lumea sensibilă şi cea noetică se unesc în Dumnezeu într-o măreaţă ierarhie. A explicat cum ierarhia Bisericii – de la episcop până la monah – oglindeşte pe pământ cele nouă trepte ale cetelor îngereşti şi răspândeşte lumina dumnezeiască potrivit măsurii de curăţie a fiecărui credincios. Unii l-au acuzat că era filosof neoplatonic sub haină creştină, dar Biserica Ortodoxă, luminată de razele luminoase ale învăţăturii lui, crede că, într-adevăr, „dumnezeiescul Dionisie” a împrumutat şi a folosit limbajul filosofic al epocii lui, dar în scrierile sale a răsturnat cu totul poziţiile fundamentale ale filosofiei greceşti. Folosind acest truc pentru a demonstra că nebunia Crucii a arătat nebună înţelepciunea lumii (I Cor. 1), în toate operele lui el propovăduieşte că Acela Care este mai presus de orice nume şi de orice substanţă, Care Se sălăşluieşte nepătimitor în întunericul supraluminos, S-a arătat în trup, ca să ne facă părtaşi Luminii Lui celei neapropiate.

Sfântul Dionisie Areopagitul, frescă, biserica Protaton din Karyes, Sfântul Munte, sec. al XIV-lea

Dionisie a ajuns la o treaptă atât de înaltă a vederii lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit să se numere, [ca şi învăţătorul său, Sfântul Ierothei,] împreună cu Apostolii la îngroparea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în chip tainic fiind transportat [prin văzduh] la Ierusalim, precum Apostolii[2]. S-a întors apoi la Atena şi a rămas acolo destulă vreme, aducând pe păgâni la credinţă şi îndrumând cu înţelepciune turma sa duhovnicească.

Către sfârşitul împărăţiei lui Nero (către anul 68), se spune că Dionisie s-a dus la Roma ca să îi înfăţişeze Apostolului Pavel o dare de seamă din partea Apostolilor. A fost de faţă la martiriul marelui Apostol şi apoi a revenit în Grecia. S-a întors apoi din nou la Roma pe vremea când Papă al Romei era Sfântul Clement [28 noiembrie] şi, la porunca acestuia, a pornit cu ucenicii lui, cu preotul Rustic şi cu diaconul Elefterie, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu în Galatia[3]. Şi, după ce a propovăduit cuvântul adevărului în diferite locuri, Sfântul Dionisie s-a instalat la Paris, care în acea vreme nu era decât un mic târg cufundat în întunericul necunoştinţei şi al idolatriei. A construit o biserică, unde săvârşea Dumnezeieştile Taine şi propovăduia măreţiile lui Dumnezeu. Acolo a făcut multe minuni, iar ucenicii lui s-au înmulţit şi au început să răspândească Evanghelia mântuirii în Marea Britanie şi în Spania.

Sfântul Dionisie Areopagitul, frescă, Mănăstirea Dionysiou, Sfântul Munte Athos, 1547

Faima Sfântului Dionisie a stârnit invidia demonului, care i-a băgat în cap împăratului Domiţian (pe la anul 96) că acel episcop grec, care propovăduieşte pe noul Dumnezeu, dorea să provoace tulburare şi să incite poporul la răscoală împotriva împăratului. În zadar au încercat oamenii împăratului să îl convingă pe Dionisie şi pe însoţitorii lui să se lepede de Dumnezeul pentru Care ei trăiau şi pentru Care vroiau să moară. Aşadar, cu multă bucurie, au aflat că au fost condamnaţi la decapitare. Dumnezeu nu s-a mărginit la a-i da Sfântului Mucenic Dionisie harisma cunoaşterii lui Dumnezeu şi a învăţăturii, ci a dorit să arate prin mucenicul lui că prin credinţă creştinii biruiesc moartea. Îndată după tăierea capului, Sfântul Dionisie s-a ridicat în picioare, spre stupefacţia tuturor celor de faţă, şi-a luat capul în mâini şi a mers pe jos aproape două mile până când a întâlnit o femeie virtuoasă în mâinile căreia a încredinţat preţioasele şi cinstitele lui moaşte. Cinstitul cap al Sfântului Dionisie se păstrează azi la Sfânta Mănăstire Dohiariu din Sfântul Munte, dăruit fiind de Împăratul Alexie Comneanul în secolul al XI-lea.

Sursa: Ieromonah Macarie Simonopetritul, “Νέος Συναξαριστής της Ορθοδόξου Εκκλησίας” [„Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe”], ed. Ίνδικτος (vol. II – octombrie, pp. 37-40).