Sfântul Ioan Hrisostom şi viaţa de familie

Instituţia căsătoriei se află azi în criză peste tot în lume. Sfântul Ioan Hrisostom, căruia îi sărbătorim anul acesta 1600 de ani de la adormire, este considerat creatorul teologiei vieţii cotidiene. În acest articol sunt prezentate poziţiile şi sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre cea mai importantă parte a vieţii cotidiene, familia.  

(c) Mihail Maslenikof

Dumnezeu cunoscând dinainte ce va urma după crearea oamenilor i-a plăsmuit pregătiţi biologic pentru „comuniunea căsătoriei”. Geneza se referă iniţial doar la Adam. „Adam dormind, femeia a fost zidită”[1]. Sfântul Ioan Hrisostom menţionează că Moise nu foloseşte verbul „a plăsmuit” («έπλασεν»*) când vorbeşte despre femeie, ci pe „a zidit” («ωκοδόμησεν»*) voind să arate că ea s-a făcut din aceeaşi materie ca Adam, nu dintr-alta, diferită. Femeia, deci, nu este cu nimic mai prejos decât Adam. Este o existenţă umană desăvârşită, dar şi egală cu el. Dumnezeu ştiind dinainte căderea primilor oameni întemeiază căsătoria şi rânduieşte nevoia lor de mângâierea reciprocă.

Înainte de neascultarea primilor oameni şi de ieşirea din viaţa paradisiacă nu exista căsătoria. Primii oameni trăiau feciorelnic, imitând viaţa îngerilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cele ale împreunării s-au petrecut după încălcarea [poruncii]; până atunci trăiau ca îngerii în rai, fără să ardă de dorinţa trupească, fără să-i asedieze alte patimi şi fără să fie constrânşi de nevoi trupeşti, ci, fiind creaţi cu desăvârşire nestricăcioşi şi nemuritori, nu aveau nevoie nici să poarte haine. Înainte de a intra păcatul şi neascultarea erau îmbrăcaţi cu slava dumnezeiască, de aceea nici nu se ruşinau, goi fiind”[2]. Primii zidiţi nu au reuşit însă a păstra această viaţă superioară, ci s-au arătat nevrednici unor atât de mari bunătăţi dăruite lor de Dumnezeu[3].

Cele care înainte de cădere erau de prisos – îmbrăcămintea, meşteşugurile, munca – devin necesare din pricina stării de neputinţă şi de boală a oamenilor[4]. Tocmai în această boală a omului îşi are originea căsătoria, al cărei Creator este însă Dumnezeu[5].

Şi care este boala oamenilor de după cădere? Sfântul Ioan Gură de Aur arată că această boală este lipsa deplinătăţii, incapacitatea fiecăruia de a-şi fi suficient sieşi [gr. αὐτάρκεια de la verbul αὐταρκέω, „a-şi fi suficient sieşi, a subzista prin sineşi”, n.tr.]. Nici bărbatul, nici femeia nu-şi mai sunt „suficienţi loruşi”. Firea amândurora este „săracă” (insuficientă). Deci nu este deplină. Unul trebuie să-l completeze pe celălalt. Spune: „Pentru că firea noastră primită de la Creator a devenit insuficientă (săracă) şi nu este deplină, a rânduit Dumnezeu spre folosul nostru să se realizeze această întregire prin binefacerea dobândită din unirea noastră. De aceea a şi creat căsătoria, aşa încât ceea ce lipseşte unuia să fie completat de celălalt şi firea noastră nedeplină să devină astfel deplină şi să aibă posibilitatea, de vreme ce s-a făcut stricăcioasă, să păstreze nemurirea prin succesiune, din tată în fiu, pentru un mare interval de timp”[6]. Adică în căsătorie soţul şi soţia se unesc şi se întregesc ca personalităţi.

După intrarea morţii în lume, Dumnezeul cel „iscusit” „a încuviinţat ca prin împreunare [trupească] să se înmulţească neamul omenesc” şi astfel să nu dispară. Naşterea de prunci este o mare mângâiere din pricina stricăciunii oamenilor. Nunta devine înainte de toate instrument spre naşterea de prunci. Ca să lovească faţa cumplită a morţii, Dumnezeu a dăruit „moştenirea pruncilor”[7]. Primii oameni vedeau continuarea vieţii lor prin dobândirea de prunci şi se mângâiau în faţa morţii. Zămislirea de prunci este socotită cauza esenţială a instituirii nunţii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune însă că, după Învierea lui Hristos prin Care s-a biruit moartea,  nu mai e nevoie de mângâierea naşterii de prunci. Acum mângâierea noastră este aşteptarea învierii personale şi moştenirea Împărăţiei cereşti a lui Dumnezeu, care se dobândesc prin înfrânare şi virtute.

Sfântul Ioan Gură de Aur, asemenea tuturor Părinţii Bisericii, încuviinţează că împreunarea trupească îşi are locul ei doar în cadrul nunţii şi nu în afara acesteia. Câţi se scârbesc de nuntă, potrivit cuvântului Sfântului Ioan, săvârşesc o lucrare „satanică” şi „neomenoasă” şi dispreţuiesc darul lui Dumnezeu, rădăcina propriei noastre naşteri[8]. Comentând Facerea, prima carte a Vechiului Testament, menţionează că „împreunarea trupească” a soţilor nu este de-ajuns pentru a se naşte pruncii. Este necesară intervenţia lui Dumnezeu, „împreună-lucrarea de sus, care mişcă firea «spre zămislire». “Naşterea de prunci nu o face de la sine nunta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul». Şi acest lucru îl adeveresc cei care s-au căsătorit, dar nu au devenit părinţi”[9].

Omul, după cădere nu a pierdut darul dumnezeiesc al libertăţii de a alege între bine şi rău. Dorinţa trebuie să se mişte, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în anumite limite, să aibă o măsură. Dacă iese din limite atunci este purtată în păcat, câtă vreme dorinţa în sine nu este păcat. În „lipsa de măsură”, în depăşirea limitelor, în neînfrânarea dorinţei stă şi motivul instituirii nunţii. Prin nuntă omul rămâne în anumite limite şi dorinţa lui nu devine păcat. „Pentru că a intrat dorinţa, a intrat şi nunta, tăind lipsa de măsură şi primind omul a avea o singură femeie”[10]. În afara căsătoriei împlinirea dorinţei se manifestă ca desfrânare, adulter şi homosexualitate.

Dacă între soţi nu există înfrânare, nunta nu este cinstită. „Cum este nunta cinstită?”. Răspunsul: „Prin aceea că păstrează pe credincios în înfrânare”[11]. Pentru că, însă, „arderea trupului”, patimile trupeşti, sunt atât de puternice, încât devin piedică înfrânării, opune căsătoria ca medicament împotriva desfrânării. Semnificative sunt cuvintele lui care introduc dimensiunea ascetică în căsătorie. Căsătoria nu ne-a fost dată ca să ne destrăbălăm, nici ca să desfrânăm, ci ca să ne înfrânăm[12]. Şi continuă: „Două sunt motivele pentru care a fost instituită căsătoria: pentru a ne înfrâna şi pentru a deveni părinţi, şi, dintre acestea două, motivul de căpătâi  este înfrânarea”[13].

Desigur, insistând asupra înfrânării nu exclude naşterea de prunci. „Amestecarea” a fost dată „spre naşterea de prunci”. Pruncii constituie veriga de legătură, „podul” care îi uneşte pe soţi. Prin virtutea înfrânării căsătoria se face port liniştit. Domneşte pacea, o ambianţă plăcută, buna înţelegere şi iubirea dintre soţi. Prin grijile vieţii, nunta nu este o piedică în exersarea virtuţilor. Aduce ca exemplu perechea Sfinţilor Apostoli Achila şi Priscila, care, deşi „conduceau ateliere şi se îndeletniceau cu meşteşugul”, erau adică responsabili cu un atelier de confecţionare a corturilor, nimic nu îi împiedica să dovedească rigoare în ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, asemenea monahilor.

Dacă nunta ar fi o piedică în calea virtuţii, atunci ar însemna că Dumnezeu e de vină, Care a introdus-o. Întăreşte Sfântul: „Să nu socotiţi nunta piedică în a vă face bineplăcuţi lui Dumnezeu…, pentru că, dacă nunta, iubiţii mei, şi creşterea copiilor ar fi fost piedică pe drumul virtuţii, nu ar fi introdus-o în viaţa noastră Creatorul… nu este împiedicată întru nimic viaţa noastră creştină, dacă vrem să ne luptăm”[14]. „Pentru că, dacă priveghem, dacă avem trezvie, nici nunta, nici creşterea [copiilor], nici altceva nu ne poate împiedica să ne facem bineplăcuţi lui Dumnezeu”[15].

Este de acord însă să străduinţele şi luptele pe care trebuie să le dea căsătoriţii spre mântuirea lor sunt mai mari decât cele ale monahilor. Însă strădaniile mai mari vor fi răsplătite prin „cununi mai strălucitoare”. Dacă cei căsătoriţi nu sunt absorbiţi de vânătoarea după bunuri materiale, dacă fac uz de bunuri, iar nu abuz, atunci căsătoria nu devine o piedică. Piedică este însăşi opţiunea liberă a omului, care face abuz de căsătorie. „Prin măsură foloseşti şi căsătoria şi primul în Împărăţie vei fi şi te vei şi bucura de toate bunurile”[16].

 Nunta, o „taină mare”

Nunta este caracterizată de Apostolul Pavel ca „taină mare”. Pentru prima oară găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur o analiză mai pe larg a caracterului de taină al nunţii. Nunta este taină a Bisericii şi presupune prezenţa lui Hristos. Modelul Bisericii este nunta. După cum Eva a ieşit din coasta lui Adam în timp ce acesta dormea, la fel şi Biserica a ieşit din Hristos, care era mort pe Cruce. Din coasta împunsă a lui Hristos a ieşit „sânge şi apă”, din care s-a făcut Biserica. La taina nunţii este prezent Hristos. Cum? Prin „apa” botezului suntem renăscuţi şi prin „sângele” lui Hristos prin Dumnezeiasca Euharistie ne hrănim duhovniceşte. Prin urmare, soţii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Pe aceasta se bazează porunca Apostolului Pavel că bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile „ca pe înseşi trupurile lor”[17].

„Şi nu doar din acest motiv trebuie să ne iubim femeia, anume pentru faptul că este mădular al nostru şi a fost creată din noi”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „şi ci pentru că Dumnezeu a rânduit lege tocmai pentru această iubire, spunând că: «fiecare bărbat va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Din acest motiv şi Pavel ne-a citit această lege, ca să ne îndemne din toate părţile spre iubirea datorată”[18]. Nunta este taină a iubirii. Doar în nunta cinstită se află dragostea adevărată, seninătatea, adevărata fericire, care împreună-merge cu înfrânarea. Văzând bărbatul harismele duhovniceşti ale femeii sale, creşte şi iubirea şi dorul faţă de ea şi nu este atras de alte femei.

Sfântul Ioan Gură de Aur vrea ca nunta să fie ca un port unde ancorează corăbiile, aşa încât să nu existe pricină de naufragiu[19]. Înfrânarea de la unirea trupească trebuie să se hotărască prin buna înţelegere a ambelor părţi. Specifică în acest sens Sfântul: „A rânduit Hristos prin gura lui Pavel să nu se lipsească unul de altul, dar unele femei, chipurile din dorinţa înfrânării, s-au îndepărtat de bărbaţii lor de dragul evlaviei şi i-au împins pe aceştia la adulter şi în prăpastia pierzării”[20]. „Să nu se lipsească unul de celălalt fără numai de comun acord. Ce înseamnă asta? Înseamnă că altfel se nasc mari rele din această înfrânare; căci adulterele şi desfrânările şi destrămarea familiilor din aceasta s-au făcut. Pentru că, având propriile lor femei, bărbaţii desfrânează mult mai mult, dacă îi lipseşti [de unirea trupească]”[21]. Slăbiciunea unuia dintre soţi pricinuieşte ispite continue, iritări, certuri, conflicte. Se pierde astfel liniştea, buna înţelegere şi convieţuirea paşnică; nevoinţa la care aspiră ele este nefolositoare, pentru că alungă dragostea. „Care este câştigul postului şi al înfrânării când încetează dragoste? Nici unul”.

Căsătoria este o taină: şi ca fapt de viaţă, dar şi ca slujbă în sfânta biserică. După această slujbă, petrecerile care de obicei urmează, să aibă loc, dar să fie cuviincioase, să fie pricină de bucurie şi mulţumire fără să fie prejudiciată buna cuviinţă. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Este posibil să petrecem cu veselie nunta, cu mese bogate, cu haine frumoase, nu îngrădesc acestea. Este îngăduit să ne împodobim cu haine, este îngăduit, dar prin prezenţa bărbaţilor cuviincioşi, a femeilor cuviincioase. Toate să fie pline de bunăcuviinţă, de decenţă, toate, de cuvioşie”[22].

Sfântul Ioan Gură de Aur, confruntându-se cu crizele de zi cu zi ale familiei epocii sale, consideră că acestea se datorează lipsei de criterii corecte în alegerea soţului sau a soţiei. Se adresează părinţilor care atunci jucau un rol important în alegere soţului şi spune tatălui: „Când cercetezi şi cauţi ginere, să te rogi; spune lui Dumnezeu: «pe cel pe care Tu îl vrei trimite-mi-l», lasă grija ta în seama Lui, şi de vreme ce Îl cinsteşti cu această cinste, El te va răsplăti. Rugaţi totdeauna pe Dumnezeu să vă fie mijlocitor în toate lucrările voastre. Pentru că, dacă am rândui astfel problemele noastre, nu ar exista vreodată divorţ, nici suspiciune de adulter, nici motiv de gelozie, nici certuri şi neînţelegeri, ci ne vom bucura de multă pace şi înţelegere; şi dacă există înţelegere, urmează şi alte virtuţi”[23]. Această rugăciune, desigur, o poate face în zilele noastre oricine doreşte să se căsătorească.

Premizele unei căsătorii reuşite

Căsătorie reuşită este aceea care nu pune bogăţia ca bază a reuşitei, ci virtutea. Bărbatul trebuie să aibă evlavia sufletului, bunătate, înţelepciune, frica lui Dumnezeu[24]. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „O tânără fată care este înţeleaptă, liberă şi cultivă evlavia, valorează cât toată lumea”[25]. „Mulţi dintre cei care au dobândit bogăţie mare, le-au pierdut pe toate, pentru că nu au avut o femeie cu mintea la cap capabilă să le întreţină”[26]. Mulţi vor ca femeia lor să fie frumoasă. Este însă de-ajuns frumuseţea ca să reuşească o căsătorie? Întăreşte Sfântul: „Frumuseţea trupului, când nu este strâns legată cu virtutea sufletului, va putea să îl înrobească pe bărbat pentru 20-30 de zile, nu va dura însă mai mult, de vreme ce femeia îşi arată răutatea, se va destrăma dragostea. Femeile însă care strălucesc prin frumuseţea sufletului, pe cât trece timpul şi se vădeşte bunăcuviinţa sufletului lor, pe atât mai mult îi atrag pe bărbaţii lor”[27].

Să vedem însă ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre obligaţiile soţilor. Se adresează mai ales bărbaţilor. Probabil, pentru că egoismul masculin se îmblânzeşte cu greu şi de multe ori se manifestă prin brutalitate. Sfântul Ioan Hrisostom condamnă exercitarea violenţei trupeşti şi brutalizarea femeii de către bărbat[28], fenomen care, oricât ar părea de straniu, se întâmplă şi în zilele noastre. Dimpotrivă, cere de la bărbat spirit de jertfă, mare putere de iertare, nu ameninţări şi intimidare[29]. Indulgenţa şi calmul vor asigura o pace trainică în familie, vor îndepărta nemulţumirea şi astfel va creşte devotamentul unui soţ faţă de celălalt[30]. Întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu există nimic, dar nimic mai de preţ ca a fi iubit cineva atât de mult femeia lui şi să o iubească şi el”[31].

Sfântul Ioan Gură de Aur se referă şi la un important element de coeziune între soţi, temelie a vieţii conjugale: comunicarea dintre soţi. În aceasta constă înrâurirea reciprocă de zi cu zi a celor doi soţi. Comunicarea se face prin cuvinte şi fără cuvinte. Este pozitivă sau negativă. Cel mai important element al comunicării este discuţia. Etimologic vorbind, cuvântul „discuţie” [gr. συζήτηση, de la verbul συζητώ, συν + ζητώ, „a cere, a căuta împreună”, n.tr.] înseamnă „căutăm împreună” cum trebuie să rezolvăm problemele care privesc viaţa în comun şi familia. Discuţia trebuie să se facă într-o atmosferă de familiaritate, de respect reciproc, într-un climat de libertate, egalitate şi dragoste. Atunci se poate găsi rezolvarea în neînţelegeri sau conflicte. „Pentru că nimic nu este mai amar decât lupta care se dă între bărbat şi femeie. Pentru că amare sunt, cu adevărat, luptele care se dau între persoanele care se iubesc, e ca şi cum cineva se rupe de propriul lui mădular, şi asta pricinuieşte mare durere. Partea bărbaţilor este, aşadar, să iubească, iar a femeilor să cedeze. Dacă, deci, fiecare contribuie cu partea lui, toate vor fi întărite. Şi femeia se face mai vrednică de afecţiune şi de dragoste”[32].

Manifestarea reciprocă a afecţiunii este un element indispensabil al dragostei conjugale. Dragostea se arată prin tandreţe, politeţe, interes. Se exprimă prin cuvinte. Cuvintele sunt hrana sentimentelor şi înviorează dragostea. În lucrurile simple de fiecare zi stă adesea secretul vieţii de familie reuşite. Din păcate soţii de azi au uitat aceste lucruri. Uită să-şi exprime preţuirea şi admiraţia faţă de harismele, capacităţile, eforturile, succesele pe care le atinge fiecare în partea lui, încă şi un compliment pentru cum arată şi pentru cum se îmbracă în fiecare zi, pentru mâncarea bine gătită. Femeia străluceşte şi mărinimia ei creşte atunci când simte că e iubită. Acelaşi lucru e valabil şi pentru bărbaţi. La aceştia creşte buna încredere în sine. Dragostea este întreţinută prin născocirea unor noi moduri de manifestare a ei. Satisfacerea dorinţelor speciale ale celuilalt şi îngăduinţa faţă de slăbiciunile lui ajută la coeziunea soţilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, întărind asupra dragostei dintre soţi spune în esenţă că ei trebuie să înveţe să se ierte şi să se îngăduie. Cel mai matur dintre cei doi trebuie să facă primul pas. În căsătorie nu are importanţă cine a făcut o greşeală sau de ce a făcut-o. Ceea ce se impune este găsirea celui mai rapid mod de a îndrepta situaţia. „Să avem îngăduinţă, spune Sfântul, unul faţă de altul cu dragoste. Cum e posibil să ai îngăduinţă dacă eşti mâniat şi rosteşti vorbe de ocară? Spune cum? Prin dragoste. Dacă nu ai îngăduinţă faţă de aproapele tău, cum te va îngădui Dumnezeu pe tine? Dacă tu nu îl suporţi pe cel care este împreună-rob cu tine, cum va avea Domnul îngăduinţă faţă de tine?”[33]. Prin dragoste este prevenită înstrăinarea soţilor şi moartea relaţiei, care de obicei survine odată cu trecerea timpului, prin epuizare şi lipsă de interes. Atunci avem de-a face cu o căsătorie de formă. Sfântul Ioan este conştient de faptul că modul în care se face comunicarea este vital în prevenirea ciocnirilor. Depinde foarte mult de ceea ce va spune şi de cum va vorbi fiecare. La întrebarea: „Ce trebuie să-i spun, aşadar?” dă răspunsul de mai jos.

Ascultaţi cu atenţie sfaturile lui:

„Cuvinte de dragoste să-i spui… Eu, dintre toate, prefer dragostea ta şi nimic nu-mi este mai dureros decât să mă aflu departe de tine. Şi dacă aş fi nevoit să le pierd pe toate şi dacă m-aş afla în primejdii de moarte, orişice aş suferi, toate îmi sunt suportabile, atât timp cât tu eşti bine. Şi copiii atunci îmi sunt foarte iubiţi, când tu îmi arăţi dragoste. Toate ale tale sunt. Aşa mă sfătuieşte Pavel, spunând că bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci tu îl stăpâneşti. Cu atât mai mult toate ale mele ale tale sunt”. Şi continuă: „Niciodată să nu vorbeşti urât, ci cu înţelepciune, cu preţuire, cu multă dragoste. Să o preţuieşti şi nu va avea nevoie să caute preţuirea altora. Să o preferi dintre toţi oamenii pentru toate: pentru frumuseţe, pentru cumpătare, şi să o lauzi. Să arăţi că îţi place compania ei şi că preferi să rămâi acasă, ca să fii împreună cu ea, decât să ieşi în piaţă. Dintre toţi prietenii să o preferi şi să o preferi pe ea mai mult chiar decât pe copiii pe care ţi i-a dăruit, şi pe aceştia de dragul ei să îi iubeşti”[34].

Cât de bine comunicaţi? Vorbiţi între voi? Vă împărtăşiţi gândurile? Ce faceţi pentru a întări comunicarea voastră de fiecare zi? Vă acordaţi timp, din timpul liber, ca să fiţi împreună şi să vorbiţi în linişte? Sau, nu cumva sunteţi indiferenţi faţă de interesele şi problemele celuilalt şi vă lăsaţi limba neînfrânată? Nu este aceasta concluzia textului de mai sus pe care l-aţi ascultat?

Educaţia copiilor

Aspectul vieţii de familie care-l preocupa cu deosebire pe Sfântul Ioan Gură de Aur erau copii şi tinerii. Pentru nivelul duhovnicesc bun sau rău al tinerilor sunt răspunzători cei mari. În mediul celor mari trăiesc copii, acolo se dezvoltă şi se formează tinerii.

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde descrieri şi analize inegalabile ale situaţiei tinerilor din epoca sa. Arată: „Tinereţea este o vârstă dificilă, este nestatornică, cu uşurinţă poate fi înşelată, este predispusă la cădere şi cere hăţuri foarte puternice”[35]. „Tinereţea este un lucru sălbatic… se aseamănă calului neîmblânzit şi animalului nedomesticit”[36]. Este foc care se răspândeşte cu uşurinţă şi le arde pe toate. Se aseamănă cu marea învolburată, din pricina nesăbuinţei şi a nestatorniciei fireşti care o caracterizează. Există oameni care săvârşesc fapte urâte mai rele decât ale măgarilor sălbatici care trăiesc în pustie şi dau cu copita[37]. În această situaţie se află cea mai mare parte a tinerilor. De aceea şi striga Sfântul: Prima noastră grijă familia, copiii! „Toate ale voastre să vă fie secundare în faţa grijii pentru copii”[38].

Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, părinte nu este cel care a adus copii pe lume, ci acela care s-a ostenit să îi crească. Nu „naşterea de copii”, ci „creşterea lor” îl face pe părinte părinte. „Pentru că nu-l face pe un om părinte simplul fapt că a contribuit la naşterea copilului, ci educarea corectă a acestuia”[39]. Şi atunci se făceau auzite nemulţumiri faţă de evoluţia neliniştitoare a tinerilor – neascultare, răzvrătire, obrăznicie, lipsă de respect, nesupunere. Desigur, cu mult mai neliniştitoare este situaţia astăzi, când păcatul cunoaşte o uriaşă acceptare socială, este aproape legiferat şi provocările păcatului sunt mai puternice asupra tinerilor care prin fire sunt nestatornici!

Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie situaţia aceasta lipsei de grijă a celor mai mari şi educaţiei deficitare. „Cauza răsturnării a toate este că nu ne îngrijim de proprii noştri copii. Ne îngrijim de trupurile lor, dar nesocotim educaţia sufletului lor”. Întreabă, mustrând Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vrei copil ascultător? De la primii paşi creşte-l în învăţătura şi certarea Domnului!”. Dacă am arăta acelaşi interes faţă de educaţia duhovnicească a copiilor ca şi faţă de orice altă instruire a lor, am preîntâmpina multe rele.

Formarea caracterului copilului stă în mâinile părinţilor. Este nevoie şi de mustrări, dar cu discernământ. Doar astfel poate copilul să-şi însuşească mustrările şi să dobândească structura lăuntrică necesară care va permite dezvoltarea şi întregirea personalităţii sale. Spune Sfântul Ioan: „Părintele unui copil foarte răsfăţat care, dacă îi este bolnav copilul, îi dă dulciuri şi răcoritoare şi doar ce-l mulţumeşte pe copil, nimic însă din cele necesare bolii lui şi când apoi doctorul îl mustră, se apără spunând: „Ce pot să fac, nu-l pot vedea pe copilul meu plângând!”, [îşi merită soarta]: „Sărmane, şi nenorocite, şi trădătorule!Pentru că numai tată nu pot să îl numesc pe unul ca acesta; cu cât mai bine ar fi fost pentru tine, mâhnindu-l pe copil pentru puţin timp să-l faci sănătos pentru totdeauna, decât să faci din această scurtă mulţumire pricina unei tristeţi permanente”[40].

Satisfăcând copilului orice dorinţă facem din el un om egoist; şi cu un asemenea caracter va fi nefericit în lume. Întăreşte Sfântul: „Ca nişte sculptori să depuneţi toată strădania, aşa încât să faceţi din copiii voştri minunate statui care să se asemene lui Dumnezeu. Vor deveni astfel, dacă scoateţi din ele orice lucru de prisos, dacă adăugaţi ceea ce trebuie, şi în fiecare zi le inspectaţi, ca să vedeţi ce defect firesc au, ca să îl ştergeţi”[41]. Bunii pedagogi lucrează precum agricultorii care taie unele ramuri ale plantelor, iar pe altele le lasă să crească. Uneori pedepsesc răutatea, încurajând şi promovând binele[42]. Primind observaţia şi dojana, copilul trebuie să înţeleagă că acela care-l dojeneşte o face cu dragoste, iar nu ca să-i provoace suferinţă. Atunci primeşte cuvintele, nu ca venind din furie, ci din grija unui părinte care se nelinişteşte pentru copilul lui. Iată cum îi sfătuieşte Sfântul pe părinţi: „Să îl îndrepţi (pe copil): uneori privindu-l cu o privire severă, alteori spunându-i cuvinte amare şi mustrătoare şi alteori prin cuvinte bune şi promisiuni… Să fie şi ameninţări, dar să nu le aplici. Copilul să nu înţeleagă că sunt simple ameninţări. Ameninţarea are efect doar atunci când copilul crede că se va şi aplica. Căci, dacă tânărul care a făcut o greşeală înţelege că îl ameninţi fără să îl şi pedepseşti, va rămâne indiferent. Să aştepte să fie pedepsit, fără însă a fi pedepsit, ca să nu piardă frica pedepsei”[43]. „Tocmai aceasta este însuşirea pedagogului: să nu se grăbească să pedepsească, ci să aspire la îndreptare şi să fie prudent în a aplica pedeapsa”[44]. Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că e nepedagogic să îl educăm pe copil, aşa încât să-şi omoare şi să-şi refuze furia. Trebuie să îl învăţăm modurile prin care poate să-şi canalizeze în chip creator mânia. Spune părinţilor: „Să mergem la lucrarea sufletească cea mai dominantă, mânia. Mânia nici nu trebuie dezrădăcinată cu totul din copil, nici să îi permitem să o folosească fără discernământ. Trebuie să îi educăm pe tineri de la vârstă fragedă, aşa încât atunci când ei înşişi sunt nedreptăţiţi, să rabde şi să nu se mânie, când însă văd că altul este nedreptăţit să intervină curajos şi să îl apere prin mijloacele potrivite”[45]. Trebuie să se exerseze copilul în a-şi stăpâni iritabilitatea, astfel încât să poată primi o anume dezamăgire sau zădărnicire a vreunei dorinţe a lui fără să se mânie. Când copilul învaţă să rabde micile pagube şi dezamăgiri, va putea mai târziu să rabde şi pe cele mai mari pe care le va îngădui Dumnezeu[46].

Este necesar ca oferim copilului distracţii inofensive şi amuzament, să îl conducem la oameni virtuoşi, să îi arătăm frumuseţile naturii şi ale artei şi să îi dăm o anumită libertate de mişcare, după ce i-am spus că priveliştile necuviincioase şi obscene nu au nici o valoare. „Când îi spunem toate acestea”, spune Sfântul nostru Părinte, „trebuie să îi dăm multe sărutări şi să îl strângem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste”[47].

Creşterea duhovnicească a copilului trebuie să fie grija principală a părinţilor. Nu trebuie să înveţe carte şi meşteşuguri doar pentru a câştiga bani, ci şi ca să crească „în învăţătura şi certarea Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte: „Nu îţi spun să ţii copilul necăsătorit şi să îl trimiţi în pustie sau să îl obligi să devină călugăr. Nu, nu îţi spun asta. Desigur, aş dori-o şi mă voi ruga ca toţi să primească a se face monahi. Dar pentru că pare greu, nu insist. Creşte, deci, un atlet al lui Hristos şi învaţă-l să fie de mic evlavios şi ca om în lume”[48].

Despre valoarea exemplului personal al celor mari scrie multe pagini Sfântul Ioan Gură de Aur. „După cum e pământul în care va fi sădită planta, asemenea va fi şi fructul ei”[49]. „Cum să îl poţi îndrepta pe fiul tău, să îi dai sfaturile trebuincioase altuia care este neglijent, de vreme ce tu însuţi, care te afli la o bătrâneţe înaintată, faci asemenea fapte rele? Astea le spun şi îi dojenesc pe vârstnici, nu pentru a disculpa de orice acuzaţie şi vină pe tineri, dar prin cei dintâi să îi păzesc pe cei de-al doilea”[50]. „Cum poate, deci, tatăl să îi înveţe pe alţii să-şi înfrâneze patima, obrăznicia şi mânia, când el însuşi nu a învăţat să se înfrâneze”[51]. „Mai degrabă noi avem nevoie de pedagog, nu aceia, adică copiii, de vreme ce greşelile lor nu pot fi mari, câtă vreme ale noastre sunt foarte mari”[52]. „Toată răutatea copiilor noştri se trage din propria noastră neglijenţă şi pentru că nu îi conducem dintru început şi de la vârstă fragedă spre drumul evlaviei”[53].

Cel care recurge la cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, constată deplinătatea gândirii sale şi actualitatea ei. Cuvântul lui este valabil de-a lungul timpului. Nu lasă nici un aspect al sufletului uman necercetat.  Cunoaşte în profunzime sensul existenţei omului. E posibil, desigur, ca din pricina distanţei de timp care ne desparte, răspunsurile lui să poată fi primite doar în anumite condiţii. Duhul lor însă este totdeauna de actualitate şi contemporan. Pentru că pune în centrul cugetărilor sale pe Hristos, este adică hristocentric, de aceea şi este valabil de-a lungul timpului. Oferă în esenţă, prin Duhul Sfânt care Se sălăşluieşte în el şi îl luminează, cuvântul Evangheliei în epoca noastră. Totdeauna când îl citim are ceva să ne spună despre problemele epocii sale, care pare că sunt şi propriile noastre probleme de azi.

Epoca noastră poate fi socotită solicitantă şi probabil apăsătoare. Poate să i se pară cuiva că spusele Sfântului nu sunt aplicabile azi. Dar şi în epoca lui existau asemenea voci: „Nu îi vom face pe copiii noştri călugări!”, strigau unii părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur, de la altar, le astupa gura cu sfântă patimă: „Nu e nevoie să se facă monahi, faceţi-i buni creştini!”[54]. Azi, în epoca crizei instituţiilor şi valorilor, în epoca nihilismului total este puternic atacată instituţia familiei. În Europa de Nord familia aproape s-a dizolvat. Căsătoriile se fac doar din motive de ceremonial, pentru că aşa dă bine, ca să-şi facă fotografii, să se dea mese. Multe dintre aceste căsătorii durează şase luni, un an. Multe vedete nu declară doar că vor să-şi întemeieze o familie, ci şi că nu prea îi dau importanţă şi vor destrămarea acesteia. Ei sunt, din păcate, modelele tineretului nostru de azi.

Tânărul grec care de bună voie se rupe de Tradiţia Ortodoxă se confruntă din plin la nivel existenţial cu probleme şi crize ale valorilor, instituţiilor şi societăţii. Pentru grecul ortodox această Tradiţie este de mare preţ, este nepreţuită, este strămoşească. De aceea şi cel care o respinge, respinge în esenţă fiirea lui ontologică şi trăieşte o mare criză a conştiinţei de sine.

Doar cel care pune în practică şi trăieşte Tradiţia Ortodoxă după poveţele Sfinţilor noştri, după poruncile lui Hristos, este o personalitate matură care nu poate fi zdruncinată de nici o amărăciune şi criză. Trăieşte viaţa în Hristos dincolo de orice moralism şi teorie a obligaţiilor. Trăieşte în Hristos 24 de ore din 24. Trăieşte în Dumnezeu zi de zi, în familie, la lucru, în societate.

Pe noi, ca aghioriţi, ne doare şi ne nelinişteşte mult mersul familiei din zilele noastre. Constituie un imperativ de fiecare zi al rugăciunilor noastre bunul ei mers, după Hristos, şi păstrarea binecuvântării lui Dumnezeu în familie. Poate că Dumnezeu, nouă, călugărilor, ne-a dat binecuvântarea de a trăi în afara lumii, de a nu întemeia o familie, dar şi noi provenim dintr-o familie. În plus, ca părinţi duhovniceşti, care avem cheile inimilor oamenilor, vedem că mulţi tineri trăiesc într-o desăvârşită ignorare a subiectelor credinţei noastre şi, în paralel, abordează viaţa cu multă superficialitate. Şi ne punem întrebarea: Cum vor întemeia mâine o familie sănătoasă aceşti oameni? Ce vor spune copiilor lor, fiind ei înşişi goi de valori şi de sens?

Din păcate, domneşte azi în lume o viziune umanistă asupra vieţii, care are ca ţel fericirea pământească a omului. Mulţi învaţă că trebuie să devenim oameni buni şi asta va aduce pacea şi fericirea. Acest lucru însă, în esenţă, nu este nimic. Dacă nu devenim oameni plini de har, adică vase ale dumnezeiescului har, „nimic nu am făcut”.

Trebuie să ne întoarcem de la moralismul steril şi rece care conduce la formalism şi să ne luptăm potrivit poveţelor Părinţilor Bisericii noastre pentru  a dobândi sfinţirea noastră, „înfierea” lui Dumnezeu, care reprezintă cea mai înaltă cinste pentru neamul omenesc. Şi acest lucru se poate dobândi şi în lume, şi în familie. Cu responsabilitate scriem că ştim oameni de familie care au harul lui Dumnezeu şi nu sunt monahi. Asta pentru că se luptă cum trebuie şi trăiesc bineplăcut lui Dumnezeu, în modul pe care îl recomanda şi Sfântul Ioan Gură de Aur creştinilor din epoca lui.