Sfântul Macarie Egipteanul – Treptele vieţii duhovniceşti

Cele cincizeci de Omilii duhovniceşti care s-au păstrat până în zilele noastre şi care sunt atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, cunoscut de asemenea şi ca Sfântul Macarie cel Mare (prăznuit pe 21 ianuarie), constituie unul dintre cele mai însemnate izvoare ale istoriei timpurii a teologiei mistice, iar înrâurirea acestora a fost indiscutabilă asupra întregii istorii a creştinismului, deopotrivă răsăritean şi apusean[1].

Sfântul Macarie înţelege teologia ca harismă, ca trăire şi experienţă, ca lucrare a adevărului care se realizează înlăuntrul sufletului omenesc şi nu ca pe o concepţie raţională individuală: „Nu sunt pur şi simplu nişte cuvinte rostite, ci lucrare a adevărului, care se împlineşte în suflet”[2]. Cuvântul său este iconic, provine din trăire şi este limpede. Distanţa dintre cunoaşterea teoretică şi participarea personală se arată a fi de nedepăşit, pentru că, aşa cum însuşi întăreşte, într-un fel percep oamenii lucrurile şi într-altfel le împlineşte Duhul Sfânt[3]. Creştinismul, ca viaţă, participare şi cunoaştere[4], se adresează tuturor oamenilor, fără deosebire: „Puterea de atracţie a harului se răspândeşte asupra tuturor şi caută odihnă. Dar oamenii nu răspund chemării”[5]. Răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu depinde de alegerea liberă de a imita modelul dumnezeiesc, aşa cum s-a arătat în Persoana lui Hristos[6]. Imitarea lui Hristos nu se împlineşte însă în chip automat şi instantaneu. În literatura ascetică întâlnim adesea noţiunea de „scară”, care în tradiţia monahală ulterioară va fi consacrată şi ca termen teologic. „Scara” este noţiunea care descrie urcuşul duhovnicesc al omului, progresiv şi martiric, şi care se face în anumite trepte duhovniceşti.

Sfântul Macarie introduce distincţia dintre simţire, luminare şi revelaţie. Contribuţia lui în descrierea treptelor este limitaită, dar edificatoare. Acest fragment unic afirmă că: „există simţire şi există vedere şi există luminare. Şi cel care are luminarea este mai mare decât cel care are simţirea. Căci s-a luminat mintea (nous) acestuia prin aceea că a primit o parte mai mare decât acela care are simţirea, pentru că a văzut întru sine înştiinţarea vederilor. Dar altceva este revelaţia, pentru că lucruri mari şi taine ale lui Dumnezeu se descoperă sufletului”[7].

Cu toate acestea, delimitarea treptelor duhoniceşti este totdeauna relativă şi niciodată absolută. Creşterea în cunoaştere şi viaţă se referă la o evoluţie dinamică, imposibil de mărginit la nişte cadre strict definite.

Desăvârşirea este abordată ca o stare dinamică şi niciodată statică. Primejdia delăsării mocneşte permanent, ea constituind „călcâiul lui Ahile” pentru urcuşul şi îmbogăţirea duhovnicească a omului. La întrebarea „dacă poate cădea omul care a dobândit harul”, Macarie răspunde că este cu putinţă să păcătuiască, dacă este delăsător[8]. Starea de relaxare, pe oricare treaptă a urcuşului duhovnicesc, se vădeşte aducătoare de moarte şi catastrofală[9]. Încă şi „cei care au gustat harul lui Dumnezeu” pot cădea în clipa în care vor tăgădui împreună-glăsuirea cu dumnezeiescul har şi pot să devină mai răi decât atunci când erau lumeşti, nu pentru că Dumnezeu este schimbător, nici pentru că Duhul Sfânt slăbeşte, ci, pentru că oamenii care nu primesc harul lui Dumnezeu se abat către mii de răutăţi[10]. Purtarea de grijă statornică a creştinilor stă în păstrarea vie a atenţiei lor, aşa încât împreună-glăsuirea dintre dumnezeiescul har şi liberul arbitru al omului să rămână definitivă şi continuă[11]. Gustarea desăvârşirii nu se dovedeşte decât în conştientizarea nedesăvârşirii ei[12]. Prin urmare, cea mai mare înşelare pe parcursul luptei duhovniceşti se arată a fi abordarea statică a dumnezeiescului har şi a desăvârşirii omeneşti: „Căci astfel, mulţi s-au înşelat după ce harul s-a sălăşluit întru ei. Au crezut că au dobândit desăvârşirea şi au spus: «Ne ajunge nouă, nu mai avem nevoie», dar Domnul nici sfârşit nu are, nici nu poate fi luat în stăpânire. Şi creştinii să nu îndrăznească să spună vreodată că «am cucerit», ci smeriţi să fie, zi şi noapte…”[13]. În acest chip, se adevereşte faptul că lupta şi calea către desăvârşire şi cunoaşterea lui Dumnezeu este nemărginită, nelimitată, de neînţeles cu mintea şi fără sfârşit.

Simţire

Macarie acordă o mare însemnătate primei trepte a desăvârşirii, pentru că aceasta constituie stadiul decisiv al vieţii duhovniceşti. Este considerată “calea strâmtă şi îngustă”[14], pe care, pentru a o traversa omul păstrându-şi integritatea, e nevoie de trudă, de silinţă şi de luptă. Nimeni nu poate fi părtaş Binelui, nici nu poate intra în viaţa cea adevărată “fără osteneală”[15]. Este nevoie de “lucrarea” omului. Iar “lucrarea” nu este o idee generală şi abstractă, ci o faptă aparte şi concretă, pe care Macarie o defineşte astfel: “Ce este aşadar lucrarea omului? A se lepăda, a ieşi din lume, a stărui în rugăciune, a priveghea, a iubi pe Dumnezeu şi pe fraţi. Lucrarea omului este a stărui în acestea”[16]. Pe parcursul războiului lăuntric, adică al luptei omului cu gândurile viclene – lucru care în literatura ascetică se numeşte şi martiriu al conştiinţei –, puterea de alegere a liberului arbitru se mărgineşte exclusiv la dispoziţia de a se împotrivi [diavolului]: „Căci liberul arbitru din puterea omului stă în împotrivirea faţă de diavol, iar nu în putinţa de a avea întru totul stăpânire împotriva patimilor”[17]. Cultivarea bogăţiei inimii cu osteneală, trudă şi luptă depinde de autodeterminarea şi alegerea omului, deoarece devine clar că „este aşadar nevoie ca omul să cultive din proprie alegere pământul inimii sale şi să se ostenească. Căci Dumnezeu cere osteneala şi truda şi lucrarea omului”[18]. Prin urmare, „al tău” este a te împotrivi puterii vrăjmaşe: „al tău este a te lupta împotrivă-i, a te război împotrivă-i, a bate şi a te bate”[19]. Lupta dintre mintea omenească şi gândul viclean rămâne totdeauna echilibrată şi egală: „căci bătălia şi lupta se dă de pe picior de egalitate”[20]. Înlăturarea deplină a gândurilor bolnave se atinge doar atunci când intervine puterea dumnezeiască.

Pentru aceasta, cea mai indicată purtare a omului în faţa încercărilor şi ispitelor este aceea care se exprimă prin noţiunea de “silinţă”. Este vorba de constrângerea lăuntrică pe care o exercită omul prin libera sa alegere, aşa încât să răspundă menirii sale dumnezeieşti. Temeiul învăţăturii este evanghelic, bazat pe cuvintele Domnului: “împărăţia cerurilor se ia prin silinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“[21]. Cuvântul lui Dumnezeu este imperativ, şi anume că trebuie să ne “silim” şi că drumul este “îngust”[22]. Sfântul Macarie propune să năzuim „cu silinţă” la Bine, chiar şi atunci când inima ni se împotriveşte[23]. Este vorba aici de ceea ce numeşte căutarea primordială a lui Dumnezeu „întru durerea inimii”[24]. Resursa de putere în lupta duhovnicească este „stăruinţa în rugăciune”, socotită a fi şi virtutea prin excelenţă care îl uneşte pe om cu Dumnezeu sfinţind întregul său ipostas existenţial[25]. De aceea, în scrierile macariene se regăseşte porunca „sileşte-te la rugăciune, chiar dacă nu ai rugăciune duhovnicească”[26]. Valoarea rugăciunii este unică şi irepetabilă. Macarie propune două moduri de rugăciune: invocarea milei dumnezeieşti şi cererea ajutorului dumnezeiesc. Sfătuieşte aşadar obştea fraţilor: “Nu este nevoie a spune iarăşi şi iarăşi aceleaşi cuvinte, ci de a întinde mâinile şi a spune: Doamne, după cum vrei şi cum ştii, miluieşte-mă· dacă ai înaintea ta război, spune: Doamne, ajută-mă!”[27]. Această apoftegmă a teologiei macariene, întemeiată pe Noul Testament[28], adevereşte căutările de început ale rugăciunii de-un-singur-gând în literatura ascetică a secolului al IV-lea.

Îngrădirea de sine este cu neputinţă prin firea şi puterea omenească. Depăşirea smintelilor viclene se realizează „prin puterea nebiruită”[29]. Limitele puterii sufletului omenesc sunt vădite, de vreme ce, potrivit unei ordini incontestabile a legilor duhovniceşti: „a se împotrivi păcatului este cu putinţă sufletului, dar, fără Dumnezeu, sufletul nu poate birui sau nimici răul”[30]. Axa centrală a învăţăturii duhovniceşti rămâne totdeauna principiul axiomatic al împreună-lucrării. De aceea, şi atunci când, după încheierea atacurilor demonice, florile străduinţelor ies la iveală, omul este dator să le recunoască drept roade ale darului duhovnicesc[31]. Mai ales simţirea păcii şi a dragostei este, pentru cel care se roagă, dovada că Duhul Sfânt lucrează în suflet. În această stare, gândurile (logismoi) deosebesc firea cea bună a lucrurilor şi omul lăuntric are „simţire”. Prin urmare, în teologia macariană termenul „simţire” desemnează posibilitatea omului de a conştientiza, de a deosebi şi de a trăi pacea şi dragostea, respectiv alterarea duhovnicească ori prezenţa Duhului Sfânt.

Luminarea sau vederea

Este treapta pe care omul se bucură de darul dragostei dăruit de Duhul Sfânt, când omul refuză orice lucru lumesc, înţelegând deşertăciunea pe care o cuprinde[32]. Atunci sufletul se mişcă cu elan către dragostea lui Dumnezeu, iar omul, desfătându-se de darurile necreate, poate să se maturizeze duhovniceşte în lumea dragostei dumnezeieşti[33].

Simplitatea dispoziţiei sufleteşti în teologia macariană se regăseşte în învăţătura despre „«directeţea» [onestitatea] de-un-singur-fel” [monótropi evthítita]. Potrivit lui Macarie, fiecare creştin năzuieşte la „«directeţea» [onestitatea] de-un-singur-fel a vieţuirii în Hristos”[34], care se identifică cu trăirea împărtăşirii de Dumnezeu din experienţă. „De-un-singur-fel” este sufletul care arde de dumnezeiescul dor căutând doar împreunarea noetică şi unirea mistică cu Hristos. Un asemenea suflet nu este stăpânit de neruşinarea gândurilor, pentru că se află în comuniune statornică cu cerescul Mire[35].

Această cerească dragoste este nemincinoasă şi dumnezeiescul dor şi eros, neamestecate. Când picătura Sfântului Duh, a vieţii dumnezeieşti, picură în inima omenească rănind-o cu erosul dumnezeiesc pentru Împăratul ceresc, Hristos devine unica frumuseţe pe care omul o are statornic înaintea ochilor, frumuseţe care îl şi eliberează de orice dragoste lumească. Inima lui este inundată doar de acel dor, fără să se mai amestece cu nici un altul[36]. Aceasta este adevărata libertate a Duhului; eliberarea de orice ataşare pământească şi grijă lumească, având ca ţel dăruirea totală în căutarea erotică a lui Dumnezeu. Calea unică a libertăţii nu se inaugurează decât atunci când „mintea (nous) îşi are totdeauna petrecerea acolo, biruită fiind de erosul dumnezeiesc şi ceresc şi de darul duhovnicesc”[37].

Iubitorul de oameni Dumnezeu, răspunzând căutării erotice a sufletului, care cu dor vine către El, se uneşte cu sufletul într-un singur duh, o singură consistenţă şi un cuget[38]. Premisă pentru arătarea lui Dumnezeu este socotită naşterea „de sus” în Duhul Sfânt, care adevereşte că actul înfierii este un fapt real[39].

Posibilitatea relaţiei profunde şi a unirii intime a omului cu Dumnezeu este exprimată prin imaginea nunţii. Nunta rămâne totdeauna un dar şi nu o obligaţie, de aceea şi despărţirea poate să se petreacă în orice clipă. Aceasta este însuşirea specială a comuniunii mistice care se realizează pe treapta a doua a vieţii duhovniceşti, care, potrivit terminologiei Sfântului se numeşte luminare sau vedere.

 Revelaţia

Pe această treaptă, revelaţia se referă la dumnezeiasca slavă. Macarie, în dumnezeiasca revelaţie recunoaşte luminarea mistică a sufletului prin puterea lui Hristos. Sufletul luminat, până în ziua învierii, are putinţa de a vedea cu ochii săi lăuntrici pe Hristos[40].

Despre împreună-simţirea dumnezeieştii prezenţe în dimensiunea sufletului, rolul minţii (nous) este primordial. Mintea (nous) ca „tron al dumnezeirii” exprimă  posibilitatea sufletului omenesc de a se afla în comuniune cu Dumnezeu. Faptul de a fi cineva „tron al lui Dumnezeu” înseamnă că înlăuntrul său se odihneşte Ocârmuitorul ceresc, care preschimbă sufletul său în ochi duhovnicesc şi lumină, cu urmarea că, încă de pe acum, gustă „în cercare şi înştiinţare” viaţa dumnezeirii[41]. Este vorba despre mintea curăţită, care, cu ajutorul harului nu cade niciodată din sfera vieţii lui Hristos[42]. În cele din urmă, sufletul, care a primit deplin slava lui Hristos şi comuniunea Sfântului Duh, se preschimbă în ochi, în lumină, persoană, slavă şi duh: „doar sufletul care a fost cu totul cucerit de frumuseţea negrăită a slavei luminii Persoanei lui Hristos şi care se află desăvârşit în comuniune cu Sfântul Duh şi care s-a învrednicit a se face sălaş şi tron al lui Dumnezeu, întreg ochi, şi întreg lumină, şi întreg persoană, şi întreg slavă, şi întreg duh se face…”[43].

Vederea frumuseţii dumnezeirii este pusă înainte ca obiect al experienţei de-Dumnezeu-văzătoare. Frumuseţile dumnezeirii sunt văzute de sufletele Sfinţilor, pe care le înnoieşte Însuşi Domnul, după cum le şi dăruieşte toate din dumnezeirea Sa[44]. De aceea, şi atingerea cunoaşterii lui Dumnezeu se recunoaşte ca dar al harului lui Dumnezeu şi nu ca o reuşită a omului: „Dacă întru adevăr Îl cunosc pe Dumnezeu este prin puterea lui Dumnezeu şi prin lucrarea harului”[45].

Pătrunderea realităţii necreate în firea omenească creată este un fapt: “Diademele pe care le vor primi creştinii în veacul acela nu sunt create”[46]. Participarea creatului la lumina necreată exprimă în chip desăvârşit realitatea comuniunii paradisiace[47]. Raiul face arătată înnoirea ontologică, vrednicia personală, participarea la cunoaştere şi nemărginita părtăşie la prezenţa slăvită a dumnezeirii necreate. De aceea, şi treapta revelaţiei, aşa cum este descrisă în teologia macariană, nu înseamnă decât prietenie, comuniune şi părtăşie la prezenţa slăvită a dumnezeieştii lumini necreate.