Viziunea Bisericii asupra femeii în Sfânta Scriptură

În Vechiul Testament se vorbește despre femeie în două pericope cunoscute ce au ca temă crearea omului. În aceste istorisiri (în ciuda liniei distincte urmate de fiecare dintre ele) sunt formulate adevăruri însemnate. Scriitorii sfințiți, luminați de Duhul lui Dumnezeu, nu urmăresc să ne dea prin aceste texte singulare vreo lămurire ontologică asupra femeii, nici să expună o teologie în legătură cu crearea și persoana acesteia. În orice caz, și ei sunt stăpâniți de duhul propriu epocii lor patriarhale, ocârmuite de bărbați – de altfel, cum s-ar fi putut întâmpla altfel ? Cu toate acestea, ei întăresc (prin imagini, simboluri și alte mijloace culturale ale epocii lor) faptul că atât bărbatul, cât și femeia sunt creaturile Făcătorului de bine Dumnezeu.  Au amândoi aceeași fire omenească (celula inițială a omului) în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu.  Sunt, ca ”bărbat și femeie”, făpturi spre împreună-împlinire și împreună-ajutorare. Fiecare se vede în celălalt pe sine, distingând, în același timp, ceea ce  îi deosebește. Își asumă amândoi aceeași lucrare și au în comun răspunderea pentru lumea din jurul lor.  Dumnezeu iubește, poartă de grijă şi binecuvintează aceste două făpturi unice.    

 Însă, deși aceste adevăruri descoperă în profunzime planul inițial al Înțelepciunii dumnezeiești, intervine căderea protopărinților, care, pe lângă toate celelalte, creează o ruptură între bărbat și femeie. Femeia este atrasă către bărbat cu o dorință posesivă, iar acesta se poartă față de ea ca un stăpân și deținător al puterii. Întocmai această stare de lucruri ulterioară căderii  se oglindește și în toate cărțile Vechiului Testament. După tradițiile rabinice și după diversele înțelegeri ale Legii, femeia era considerată inferioară bărbatului ca inteligență și maturitate – ceva în genul unei ”nevârstnice” pe viață. Sub aspectul erosului, reprezenta izvod al poftei. Pe plan moral, o amenințare. În viața religioasă și cultuală era socotită o făptură nevrednică și necurată. După aceleași legi, soția reprezenta proprietatea soțului (alături de copii, sclavi și celelalte bunuri), din moment ce după nuntă trecea de sub stăpânirea tatălui sub autoritatea soțului. Putea ajunge cu ușurință pe drumuri, părăsită de bărbatul său. Și asta, în timp ce ea nu își putea lăsa soțul, excepție făcând doar anumite situații. Când vreo femeie se dovedea necredincioasă bărbatului ei în răstimpul logodnei, era pedepsită prin uciderea cu pietre. Iar când adulterul era săvârșit după nuntă, prin sugrumare. În timp ce pentru bărbat nu se aplica nici o pedeapsă pentru astfel de căderi. Poligamia era acceptată, precum și dreptul bărbatului de a se despărți de femeie dacă aceasta nu îi năștea un copil în primii zece ani de căsnicie. Aceleași legiuiri îi impuneau acesteia o perioadă de ”curățire” de patruzeci de zile în cazul în care dădea naștere unui băiat și a uneia de optzeci de zile, dacă năștea o fată. Îi era interzis să slujească, precum și să ia parte la slujbele religioase pe durata rânduielii firii femeiești. Nu i se permitea, în cele din urmă, să stea în partea unde se aflau bărbații, când mergea la Templu.

Totuși, în ciuda acestora, în aceleași cărți ale Vechiului Testament, strălucesc prin purtarea lor femei care se bucură de mult respect, cum au fost Sara, Rebeca, Lia, Rahela, în zorii istoriei sfinte, proorocițele Miriam (sora lui Moise), Debora, Iail, Ana (mama lui Samuel), Estera și Iudita, eliberatoare ale poporului evreu. Nu lipsesc din aceste cărți nici laudele aduse rodniciei femeii (aspect esențial pentru aprecierea unei femei), vredniciei ei, credincioșiei și dăruirii către bărbat, curăției în relațiile conjugale, afecțiunii bărbatului față de femeie. Simțăminte care sunt încununate de personificarea Înțelepciunii drept femeie și prin excelență, de ”Cântarea cântărilor”, acest imn minunat al dragostei dintre bărbat și femeie. Însă, realitatea n-a încetat să fie una amară pentru femeie, în general. Din acest punct de vedere, putem aprecia întreaga atitudine a lui Iisus, cu adevărat revoluționară, față de femei.  

 Într-adevăr, Iisus, după cum istorisesc Evangheliile, nu o înlătură pe femeie de la dragostea Sa – ba dimpotrivă. Pentru El, ceea ce joacă un rol important, nu este genul, ci persoana umană. Astfel, le numește pe femei surorile Lui, pentru că și ele aparțin comunității Bisericii. Se milostivește de mama văduvă din Nain și îi învie fiul.  O tămăduiește pe  femeia gârbovă din sinagogă, pentru că este fiica lui Avraam și egală în fața lui Dumnezeu. Îi încredințează mari adevăruri unei femei, Samarinencei (In 4, 14), în ciuda concepțiilor potrivnice ale vremii, când constituia pricină de sminteală până și vorbirea cu o femeie. Le permite femeilor (precum Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob, Salomeea, Suzana ș.a.) nu doar să Îi slujească (Lc. 8, 1), ci să și iasă din casa lor și să-L urmeze în lucrarea sa de propovăduire, lucru de neconceput pentru un rabin al acelei epoci. Și mai cu seamă, Își arată deosebita Sa dragoste către femeile marginalizate, repudiate social și distruse sufletește, vrând să restabilească demnitatea lor și să le descopere ca vrednice de prețuire din partea Sa și din partea lui Dumnezeu.  

Ca urmare a acestei atitudini a lui Iisus față de ele, femeile sunt de față la Răstignire și la punerea în mormânt, devin vestitoare ale Învierii, iau parte la evenimentul Cincizecimii, comunitatea bisericească fiind reunită ”împreună în același loc” și primind focul Sfântului Duh, se arată proorocițe (cele patru fete ale lui Filip), învățătoare (Priscila, Febe), diaconițe, femei ale ajutorării oamenilor și ale dragostei (Tavita), mucenițe, monahii și mame.

Însă și Apostolul Pavel propovăduiește un lucru deosebit de important pentru epoca sa. Faptul că în lumea nouă, a Împărăției lui Dumnezeu, este desființată orice deosebire – etnică, religioasă, socială – precum și cea care viza femeia. Totuși, Apostolul însuși vede că, atât lumea, cât și comunitatea de pe atunci a Bisericii, nu pot primi un asemenea adevăr radical, în esență eshatologic. De aceea și recurge la ”ierarhia” de familie a acelei epoci, care îl voia pe bărbat „capul femeii”. Iar în continuare trece la o minunată ilustrare a relației  Hristos-Biserica, bărbat-femeie. Astfel, prin intermediul acestei ilustrări, este arătată o măsură mai înaltă a relațiilor dintre bărbat și femeie, care depășește toate ideologiile acelei epoci și care lovește la rădăcina oricărei forme de autarhie, fie din partea bărbatului, fie din cea a femeii.

Totuși, în ciuda poziției pline de tărie a Sfântului Apostol Pavel, nu se schimbă multe în privința egalității în drepturi dintre bărbat și femeie. Mitul stăpânirii bărbatului,  prin prisma Supra-eului social, rămâne și în cadrul comunităților creștine. Exagerata ”curățire” din iudaism, legată de ciclurile biologice ale femeii, rămâne și în cadrul Bisericii.  Concepțiile ”gnosticiste” asupra lumii, trupului, plăcerii (ca produse ale unor puteri dumnezeiești inferioare) precum și unele devieri în practicarea ascezei, cultivă un duh de bănuială și disprețuire, de dușmănie și teamă față de femeie. Astfel, unii scriitori bisericești nu văd femeia drept izvor de viață, după cum o dorește Planul dumnezeiesc al creației, ci drept izvor de murdărie și întinare (Apoc. 14, 4). Ca o ființă așadar blestemată, există fie pentru evitarea desfrânării, fie ca mijloc al nașterii de prunci, iar unirea cu ea (în eros – conjugală) îl face pe om, într-un anume mod, necurat.   

 Acestor tip de concepții, care au lovit în demnitatea femeii și au pus la îndoială înțelepciuna lui Dumnezeu, au trebuit să le facă față Părinții Bisericii – atât cât le-au îngăduit, firește, vremurile în care trăiau. De aceea Părinții nu încetează să înfiereze legile acelor vremuri, care epuizase toată asprimea pentru pedepsirea devierilor morale ale femeii, lăsând însă mai presus de orice condamnare infidelitățile bărbatului. Nu încetează să îi sfătuiască pe bărbați să se poarte cu afecțiune față de soțiile lor. Nu încetează să întărească din toată puterea lor ”egalitatea dintre bărbat și femeie”. Și anume că bărbatul și femeia au aceeași cinste, valoare și slavă, în virtutea actului creator al lui Dumnezeu. Același arhetip dumnezeiesc, prin firea omenească, una și unitară, aceeași identitate ființială prin crearea ”după chip”. De asemenea, să întărească faptul că pe amândoi îi privește actul mântuitor al lui Hristos, crearea din nou în sânul Bisericii, calea lor în comună către viață, moarte și înviere.

Desigur, în ciuda acestor remarcabile luări de poziție ale Sfinților Părinți, egalitatea dintre bărbat și femeie pe toate planurile, a rămas pentru creștinismul istoric un lucru de nerealizat. Cu urmarea ca făptura umană să fie identificată oarecum cu bărbatul, iar existența femeii să fie considerată sub valoarea reală și, totodată, problematică. Creștinii nu au încetat să întărească egalitatea duhovnicească dintre bărbat și femeie. Nu au putut însă să formuleze, pe baza acestei egalități pline de har, considerațiile de trebuință pentru trasarea statutului femeii în viața socială. Astfel, nu au reușit să transpună în faptă (fie din cauză că au deviat către un oarecare ”angelism”, fie că epoca în cauză nu era încă pregătită să primească) ceea ce Clement Alexandrinul propovăduise, încă din secolul al doilea, drept urmări ale egalității duhovnicești: „hrana comună, nunta conjugală, răsuflarea, văzul, auzul, cunoștința, nădejdea, ascultarea, toate aceleași” (PG 8, 260C).

De asemenea, ceea ce n-a putut înțelege creștinismul istoric de-a lungul secolelor este ce îi deosebește mai exact pe bărbat și femeie, în ce constă diferența dintre ei.  Din moment ce aceste două ființe alcătuiesc înesenţalor o unitate (Fac. 1, 26-27), ce este acel element misterios care îl face pe bărbat să fie ceea ce este, iar pe femeie să stea în fața lui ca o ”altă persoană”, foarte apropiată și totuși în același timp „în mod clar distinctă”? Părinții Bisericii au ocolit taina mai presus de fire a genului și problema ipostasului femeiesc. Din acest motiv au văzut femeia mai mult din perspectivă morală sau psihologică și având mereu bărbatul drept măsură. Totuși, această trecere cu vederea a avut drept rezultat identificarea bărbatului cu puterea și cu autoritatea (înțeleptul, luptătorul, conducătorul), și a femeii  cu nașterea de prunci și cu rolurile de slujire – cea care se îngrijește de casă, cea care îl odihnește sub aspectul erosului pe bărbat, cea care naște copii.   

În Biserică există însă și Femeia „înveșmântată cu soarele” (Apoc. 12, 1). Eva Harului și a Mântuirii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Părinții și imnografii Bisericii au scris texte deosebite despre cinstita sa persoană. Pentru aceștia Maica Domnului (Femeie – Maică – Fecioară) reprezintă slavă și cinste pentru neamul omenesc, cea mai plină de har ființă omenească în decursul istoriei bisericești. Toată această măreție a Fecioarei Maria nu se regăsește în rodnicia biologică a pântecelui, ci în faptul că a devenit Maica Domnului. Iar acest mare eveniment și minune, că Fiul lui Dumnezeu „s-a născut din femeie” (Gal. 4, 4) aduce la o mare vrednicie firea femeiască.  Este vorba de o maternitate de altă sorginte, care  se arată ca răspuns tainic la dragostea lui Dumnzeu. Din această perspectivă, ceea ce o deosebește pe femeie, ceea ce definește spiritualitatea femeii, este capacitatea primirii Celuilalt – a lui Dumnezeu, a bărbatului, a copilului, a aproapelui. Este afecțiunea de negrăit care îmbrățișează și salvează vața, într-un mod tainic, lăuntric și felurit.  O „maternitate” care întrețineși ”naște” tot ceea ce este mai frumos pe lume, precum viața, comuniunea și harul. De aceea și Părinții au văzut în maternitatea plină de har a Maicii Domnului (în primirea tainică a dragostei lui Dumnezeu) taina Bisericii.

Desigur o astfel de „concepție” asupra lumii există și în ceea ce îl privește pe bărbat, dar în cazul femeii constituie ceva singular. Din această perspectivă, sfinții bărbați și sfintele femei ale Bisericii nu sunt ființe îngrădite de condiția lor biologică, nici nu se epuizează în rolurile sociale. Sunt persoane care, pe de o parte se arată pe sine întru cele mai dinlăuntru ale lor ca „alteritate” tainică (bogăție plină de har a darurilor lui Dumnezeu), iar pe de altă parte, dezvăluie „identitatea prin har” (Sf. Maxim), când converg către Arhetipul comun și devin „una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28). Prin intermediul acestei legături de negrăit (identitate și diversitate, comuniune și alteritate, reciprocitate și unicitate) bărbatul și femeia constituie cea mai strălucitoare și luminoasă icoană a lui Dumnezeu Unul, Cel în Treime.