A fost odată Grecia

În anii ’50, Grecia era o ţară săracă şi, chiar dacă a luptat de partea învingătorilor în cel de-al doilea război mondial, a fost învinsă de sinele propriu. Democraţia ei era alterată, iar libertăţile civile erau la discreţia învingătorilor războiului civil. Infrastructura era rudimentară, iar statul social era o idee care încă nu fusese inventată. Ţăranul care rămăsese la sat şi nu luase trenul spre Germania sau camionul ca să ajungă portar în Atena, se trezea cu noaptea în cap să meargă la câmp. Nu avea ajutor de la nimeni, iar buchile pe care le ştia, dacă le ştia, îl ajutau să tragă nădejde că măcar copilul lui, dacă el tot muncea din zori şi până-n seară, ar putea să devină „un om mai bun”. Ar putea să înveţe cartea pe care el nu a avut şansa să o înveţe, pentru ca să poată spune despre el că, iată, „fiul meu e şcolit”.

Ca să ajungă la oraş, ţăranul trebuia să ia un autobuz ce zdrăngănea pe drumuri săpate de Armată; automobilul, până în anii ’70, era obiect de lux; dacă se îmbolnăvea, nu avea cum să ajungă la spital. Cu toate astea, era civilizat. Talpa ţării avea propria ei civilizaţie, aceea a omului care are respect faţă de ceea ce-l depăşeşte şi caută să găsească modalităţi de a o dobândi.

Grecia de după război nu a dat mari oameni de stat. Există, desigur, şi excepţii, dar cu toate astea, istoria politică a Greciei de după război este istoria unor eşecuri ce au culminat cu lovitura de stat din ’67. Grecia a avut însă mari creatori. Nu e nevoie să-i enumer aici, dar, de la Theodorákis şi Hadzidákis, până la Kazantzákis, Tsaroúhis, Koun, Seféris şi Elýtis, toţi au fost fii ai sărăciei. Fără nici o urmă de nostalgie, dacă mai e ceva care să ne lege încă de traiul în această ţară, sunt tot lucrurile pe care ni le-a lăsat moştenire talpa ţării.

Atunci când i-am văzut pe cei dintâi refugiaţi albanezi intrând în sate şi oraşe în anii ’90, ne-am îngrozit, pentru că fizionomiile lor ne aminteau de sărăcia pe care nimeni dintre noi nu voia să şi-o amintească, şi am încercat să-i alungăm ca pe coşmarurile copilăriei, pentru că în anii ’90 credeam că Grecia ajunsese foarte departe. Începuserăm să avem autostrăzi cât de cât, ne instalam aparate de aer condiţionat, automobilul nu mai era un obiect de lux, iar fondurile de sprijin îl făceau pe ţăran să nu se mai scoale cu noaptea-n cap. Iar dacă acest ţăran ar fi vrut ca să-şi dea copilul la studii, era nu pentru ca acesta din urmă să devină „un om mai bun”, ci pentru ca să aibă acces la o sinecură. Ţăranul a dat de bani, şi-a câştigat o viaţă mai confortabilă, dar şi-a pierdut civilizaţia şi şi-a predat viaţa în mâinile unor politicieni care l-au convins că doar ei ar putea să-i asigure democraţia, care, nu numai în mintea ţăranului, a ajuns să însemne dobândirea prosperităţii.

De ce Grecia nou îmbogăţită nu a putut păstra tot ceea ce sărăcia îi lăsase mai bun ca moştenire ? Nu putea păstra, pentru că nici nu ştia cum. Nepunând preţ pe educaţie, atribuindu-i culturii un rol decorativ în politică, [Grecia] şi-a instaurat o viaţă sardanapalică care acum se duce de râpă. Ea însăşi se minunează, precum o fecioară siluită, cât de jos a putut să decadă.

Fără nici o urmă de nostalgie, nu cumva ar trebui să caute drumul spre ceea ce a existat cândva, atunci când educaţia era ţelul vieţii, iar oamenii de cultură se deosebeau precum diamantele de noroi ?

Sursa: Tákis Theodorópoulos, Ítan kápote i Elláda