Catastrofa micrasiatică – Consideraţii asupra istoriei Asiei Mici

Masacrul din Smirna (1922), dezrădăcinarea și subjugarea ortodocșilor elinofoni ai Asiei Mici au venit ca o continuare și o urmare ale unei campanii greu de explicat, purtate de armata greacă în interiorul Asiei Mici, înspre Ankara. Această inițiativă politico-militară a înaintării noastre în interiorul Asiei Mici, ce s-a făcut, cel puțin teoretic, pentru a împlini obiectivul național prin zdrobirea armatei turcești, își întemeiază fundamentul ideologic pe un romantism naționalist care nu a dus nicăieri. Odată cu Primul Război Mondial, ideologia statului-națiune conducea imperiile (Austro-Ungaria, Rusia și Imperiul Otoman) la destrămare. Ideologia imperială a fost „jertfită” de Iluminismul european și de Revoluția Franceză de la 1789, pentru noua realitate a ideologiei statului naţional. În baza principiului naționalităților formulat de noul drept internațional din secolul al XIX-lea, Bismark în 1871, și Cavour în 1861, au creat, prin unificarea Germaniei și a Italiei, două mari state naționale.

Cursul acestor evenimente a consolidat și a sprijinit crearea primelor state naționale în spațiul Balcanilor, Grecia și Serbia, și au ajutat la crearea noilor state naționale: Bulgaria în ultimul sfert de veac XIX, Albania la începutul secolului al XX-lea și Turcia, la scurt timp după Catastrofa Micrasiatică, deși naționalismul turc începuse odată cu mișcarea Junilor Turci din Tesalonic, în anul 1908, căpătând un contur clar odată cu Kemal. Aceste evoluții – războaiele balcanice, Primul Război Mondial și campania și catastrofa micrasiatică – au marcat destrămarea Imperiului Otoman.

Lovitura de grație în această direcție a fost dată de lipsa reformelor pentru egalitate în fața legii și pentru o guvernare care să asigure egalitatea pentru supușii sultanului, indiferent de identitatea lor religioasă: creștini, musulmani, evrei sau armeni. Este vorba despre  perioada Tanzimât (în limba turcă, „reorganizare”, n.trad.) din istoria Imperiului Otoman, perioadă în care tratativele pentru modificarea Regulamentelor Generale nu mai avansau, din mai multe cauze:

a) datorită atitudinii fanaticilor faţă de Shari’a (codul moral și legea religioasă a Islamului)

b) datorită regimului absolutist de trei zeci de ani și mai mult al sultanului Abdul Hamid (1876-1909)

c) datorită activării, prin intermediul grupărilor etnice, a primelor centre naţionale, Atena și Belgrad

d) datorită acțiunii naționalismului bulgar, prin Exarhatul înființat în jurul anului 1870.

Statele din Peninsula Balcani, Grecia, Bulgaria, Serbia, care luaseră ființă înaintea războaielor balcanice, respectiv Albania și Turcia, care au urmat acestora, se vor forma și definitiva în urma războaielor balcanice din 1912-1913, a campaniei și catastrofei micrasiatică din 1922 și a deciziei schimbului de populație în urma Tratatului de la Lausanne din 1923.

Arderea Smyrnei, 1922

Pentru greci, prețul plătit a fost cel mai greu și mai tragic. Masacrele şi pogromurile s-au încheiat, în cele din urmă, prin dramaticele schimburi reciproce de populație dintre Grecia și Turcia. Aceste schimburi dureroase au fost decise de doi conducători, Elefthérios Venizélos și Kemal Atatürk, având drept criteriu religia, în perspectiva omogenizării etnice  a statelor naționale în limitele granițelor convenite. Aproape 1 milion şi jumătate de creștini ortodocși din Asia Mică și din Tracia Răsăriteană, dintre care mulți turcofoni, au venit în Grecia, cu excepția ortodocșilor din regiunea Constantinopolului. Musulmanii din teritoriile care au fost anexate Greciei în urma Tratatului de la Lausanne din 1923, dintre care, iarăşi, mulți erau elinofoni, s-au stabilit în chip silnic și aceștia pe teritoriul actualului stat turc.

În 2012 se împlinesc 90 de ani de la catastrofa micrasiatică și încercăm să abordăm această aniversare cu cuvenita responsabilitate și neapărat, fără fanatism, fără vociferări nearticulate și inutile.

Elenismul, ca ipostas spiritual și cultural, s-a dezvoltat până în 1922 pe două continente, Europa și Asia. În cadrul diverselor forme imperiale, el a influențat lumea elinofonă până în 1922. Mai concret: peninsula Balcanică, de la Dunăre până la teritoriul statului actual al Greciei, a fost una dintre zonele de influenţă dinamică a Elenismului. Regiunea Asiei Mici, din Pont până în Capadocia și Cipru, incluzând teritoriul micrasiatiatic interior, au constituit o a doua zonă de prezență creatoare a Elenismului. Comunități elinofone se găseau și în alte regiuni ale Europei, iar mai târziu au apărut şi în Africa, America și Australia, cu o diferență specifică, însă: comunitățile grecești din Australia, Europa și America din secolele al XIX-lea și al XX-lea, vor fi asimilate, în timp, de climatul cultural, lingvistic și etnic înconjurător. De exemplu, grecul din America va deveni greco-american sau americano-grec, pentru ca la următoarea generație, să mai rămână doar amintirea originii grecești. În spațiul Peninsulei Balcani și al Asiei Mici, în privinţa prezenței greceaşti, s-a întâmplat, însă, exact contrariul.

Populațiile ortodoxe care trăiesc între granițele geografice ale Peninsulei Balcanice și ale Peninsulei micrasiatice (elinofoni, bilingvi, multilingvi) nu au fost asimilate de celelalte comunități religioase – musulmani, evrei și armeni – ele constituind lumea elenistică a Imperiului, având drept centru ecleziastic Patriarhia Ecumenică, dar și celelalte Patriarhii elinofone vechi răsăritene: Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Arhiepiscopia Ciprului și Arhiepiscopia de Sinai.

În lumea greacă antică, în imperiul lui Alexandru cel Mare, în lumea elenistică, în epoca romană, şi mai ales în perioada Imperiului de Constantinopol, adică în Imperiul Bizantin, elenismul constituie principala identitate culturală și spirituală, în care au fost angrenaţi și vorbitorii de alte limbi (în principal slavofoni și vlahi). Educaţia, în toate aceste secole precreștine și creștine, mai ales în formele imperiale, era elinofonă. Accederea în serviciile și structurile administrative ale imperiului – de la Biserică până la învățământ, armată și administrație – presupunea cunoașterea limbii grecești, pe care vorbitorii de altă limbă erau chemați să și-o însușească pentru a se integra în structurile administrative imperiale.

Νοua Romă, Constantinopolul, a fost întemeiată în anul 330 d.Hr. După două secole, în timpul împăratului Iustinian (482-565), odată cu traducerea în limba greacă a Noilor Constituții (Novellae Constitutiones), limba greacă cucerise deja Constantinopolul, capitala Imperiului, şi predomina în Balcani și în Asia Mică datorită populațiilor elinofone de acolo. Desigur, nu era vorba doar de o întâietate lingvistică.

Părinții lumii creștine s-au adâncit în gândirea greacă, în logosul şi în filosofia greacă, pentru a da naștere, în cadrul tradiției bisericeaşti, antropologiei și cosmologiei creștine, aşa cum o cunoaștem din scrierile ascetice, filocalice și patristice. Viziunea asupra lumii a omului creștin, a Bisericii ortodoxe adică, este diferită şi nu se identifică cu cea a omului pe care îl forma Atena antică sau Sparta și, prin extrapolare, lumea greacă antică, antichitatea clasică. Conștiința noului om al lui Hristos și al Bisericii se formează în vremea Imperiului Bizantin, iar Asia Mică a influenţat în mod decisiv lămurirea și fundamentarea adevărurilor credinței noastre.

Părinții capadocieni, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur, în secolul al IV-lea, dar și Sinoadele Ecumenice care vor urma, la Niceea, Efes, Calcedon și Constantinopol, vor lămuri și vor exprima adevărurile Bisericii lui Hristos. Astfel vor lua naștere, în colaborare cu împăratul și cu structurile administrative imperiale, acele sfinte și duhovnicești experiențe revelatoare întru Hristos a lumii ortodoxe elenofone din imperiu. Fotie cel Mare, Teodor Studitul, Ana Comnena, Nichita Honiatis, Leon al VI-lea Înțeleptul, toţi aceştia vor sluji prin scrierile lor, prin credința și devotamentul lor, lumea imperială cea întru Hristos a Imperiului Bizantin, a Romanității. O condiție prealabilă necesară a fost împreună-mergerea, unitatea și alinierea Asiei Mici creștine la centrul imperial, capitala Constantinopol.

Asia Mică a constituit spațiul vital al Imperiului până la bătălia de la Manzikert din 1071, când împăratul Romanos al IV-lea Diogenes a fost înfrânt și luat prizonier de către Sultanul turcilor selgiucizi, Arp Arslan. Sultanatul de Rum (adică al Romei, al „teritoriilor romane”) era un stat selgiucid. El a fost creat în Asia Mică după bătălia de la Manzikert, între 1077 și 1307, având sediul inițial în Niceea (în prima decadă) și imediat apoi în Iconiu. Se întindea de la Antalya, Sinope şi lacul Van, până la Laodiceea. Sultanatul de Rum a fost cel mai longeviv și mai energic dintre statele musulmane selgiucide, având o administrație puternică, precum şi o cultură și artă specifice. Acest imperiu a fost preluat de urmaşii turcilor selgiucizi în Orientul Apropiat și Mijlociu, otomanii.

Turcii selgiucizi au fost recunoscuți oficial de Imperiul de Constantinopol odată cu victoria acestora în bătălia de la Manzikert. În 1176 împăratul Manuel, hotărât să pună capăt puterii selgiucizilor, l-a trimis pe nepotul său, Andronic Vatátzis, să ia în stăpânire Neocezareea, iar acesta a înaintat către Iconiu.

În septembrie 1176, în așezarea părăsită de la Myriokefalon, a avut loc a doua mare bătălie care îi va și consacra definitiv pe turcii drept stăpânitori, din punct de vedere militar, ai Asiei Mici, până la catastrofa micrasiatică din 1922. Sultanul Kılıç Arslan a făcut față invaziei mobilizând un număr mare de turci din Mesopotamia. Armata acestuia s-a repliat, iar în înaintarea sa, armata bizantină a urmat tactica „pământului pârjolit”; însă, în cele din urmă, a trimis un sol împăratului propunând încheierea unei înțelegeri de pace. Manuel, în ciuda greutăților prin care trecuse oștirea sa, nu a acceptat propunerea. Primind răspunsul împăratului, sultanul a ocupat trecătoarea Tzyvritzi, prin care grecii urmau să treacă dinspre Myriokefalon. Bătălia a fost la fel de dezastruoasă pentru imperiul bizantin, precum cea de la Manzikert. Fiind izolați și încercuiți în trecătorile strâmte, bizantinii au suferit un măcel crunt. Sultanul Kılıç Arslan, care avea și el pierderi serioase, a oprit ostilitățile și l-a trimis pe Gavras să ceară împăratului pacea, cu condiția distrugerii fortificațiilor de la Dorylaeum și Κeςίbοrlu. Este, însă, evident faptul că selgiucizii au înfruntat cu teamă, frică și cu precauție Imperiul și pe împăratul de la Constantinopol. De aceea nu au decis şi nu optat pentru conflict, ci au cerut pace, temându-se că vor fi luați prin surprindere de Constantinopol și de alte forțe mai puternice care vor aduse împotriva lor. Este edificator faptul că deși, după bătălia de la Manzikert, împăratul Romanos este luat prizonier și condus în fața sultanului Arp Arslan, cel din urmă i-a acordat acestuia cinste potrivit demnității sale împărătești și l-a lăsat în libertate. Bătăliile și propunerile de pace care au avut loc la Manzikert și Myriokefalon conduc desigur și la o recunoaștere a conviețuirii creștinilor și musulmanilor. Cu un moral zdruncinat, însă, mulţi dintre creștinii ortodocși elenofoni din Asia Mică au trecut la islamism sau au trăit avându-i stăpânitori pe musulmani până la catastrofa micrasiatică din 1922. În urma bătăliei de la Myriokefalon a luat sfârșit orice iniţiativă a Constantinopolului de a recuceri Asia Mică.

Odată cu invazia mongolilor (1300), statul selgiucid s-a destrămat, iar guvernatorul Osman sau Othman I (1259-1326) a creat un stat autonom în Bitinia. În 1301, turcii selgiucizi ai lui Osman i-au învins pe bizantini în bătălia de la Bafeus și au consacrat acest stat autonom, care, după moartea lui Osman, a devenit un stat otoman puternic. În același an (1326) capitala sa a fost mutată în Prusa. În 1328, noul sultan Orhan (1326-1362) cucerește Nicomidia, aflată în  extremitatea nord-vestică a Asiei Mici.

Turcii au debarcat din Helespont în Tracia, punând piciorul în Europa, în 1353, în vremea domniei împăratului Ioan Cantacuzino, vreme în care tronul era revendicat și de Mihail Paleologul, care se aliase cu sârbii și bulgarii. Conflictele și rivalitățile civile din Imperiul de Constantinopol au condus încet, dar sigur, la dominaţia otomană în peninsula micrasiatică.

Asia Mică, locul natal al lui Homer, Thales [din Milet], al lui Herodot, al lui Anaxagora, al lui Diogene, al lui Strabon, în leagănul Ortodoxiei, unde au fost întrunite Sinoadele Ecumenice și unde au învățat Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Nicolae, Sfântul Grigore de Nyssa, a fost ocupată, după secolul al XI-lea, de numeroase populații musulmane.

Imperiul de Constantinopol s-a găsit între două lumi, între cea creștină a Apusului și cea musulmană a Orientului. Aceste lumi, ale Orientului și Apusului, dau naștere, sub influența unor evenimente însemnate, și la unele mișcări adiacente. Cruciadele, cucerirea Constantinopolului de către franci în 1204, stabilirea populațiilor musulmane în spațiul micrasiatic și conviețuirea acestora cu populațiile creștine, relațiile dintre fețele bisericești și oamenii politici, filosofi, teologi sau comercianți, iar apoi, cea de a doua cucerire a Constantinopolului de către otomani în 1453, au dus în timp la formarea a două mișcări puternice: a unioniștilor și a antiunioniștilor.

Unioniștii au căutat ajutor în Apus pentru a face față crizei și pentru a evita căderea Constantinopolului în mâna otomanilor. Este deosebit de limpede faptul că, în gândirea și în tactica unioniștilor, acțiunea și dinamica politică este mai presus de acrivia ecleziastică. La Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438, împăratul Ioan Paleologul, Gheorghios Ghemistós Pléthon, Visarion al Niceii, Patriarhul Iosif, în calitate de reprezentanți ai unioniștilor, au semnat unirea cu biserica apuseană, în ciuda reacțiilor antiunioniștilor conduși de Ghenádios Sholários și Marcu Evghenicul. Pentru antiunioniști, importantă era ținerea cu acrivie a credinței. Unioniștii și anti-isihaștii, avându-l ca principal reprezentant pe Varlaam Calavritul, susțin faptul că omul, prin meditație și gândire, Îl poate cunoaște rațional pe Dumnezeu, fără ca Acesta să i Se reveleze.

Antiunioniștii rămân alături de mișcarea isihastă. În secolele al XIII-lea – al XIV-lea, sub îndrumarea Sfântului Grigorie Palama în Imperiul de Constantinopol, aceștia afirmă, împotrivindu-se lui Varlaam Calavritul, experiența legăturii, revelației și a comuniunii omului cu Dumnezeu, Care i Se descoperă omului prin energiile Sale, iar nu în ființa Sa, prin intermediul rugăciunii și viața întru Sfintele Taine ale Bisericii.

Populațiile creștine din Asia Mică, care deja din secolul al XI-lea conviețuiesc cu musulmanii, sunt în mod limpede apropiate și solidare isihaștilor și antiunioniștilor, care nu doreau să vadă înfăptuită supunerea ecleziastică și politică a Imperiului de Constantinopol față de Apus, o lume necunoscută lor în comparație cu Islamul, cu ai cărui reprezentanți iluștri, Sfântul Grigore Palama, luat prizonier în 1354, a purtat dialoguri în Lampsakos și Nicomidia.

Căderea Constantinopolului în 1453 l-a făcut pe Mohamed Cuceritorul stăpânitor în capitala creștină a Imperiului. Până la catastrofa micrasiatică din 1922, oraşul va rămâne capitala Imperiului, de acum Otoman. În paralel, Elenismul şi Romanitatea continuă să supraviețuiască, să creeze și să păzească moștenirea culturală și spirituală prețioasă în lumea imperiului, de la Dunăre până în peninsula micrasiatică.

Catastrofa micrasiatică a rămas, însă, o rană nevindecată în istoria Elenismului şi a Romanității. Desigur, a dus la formarea statului grec actual, pe care l-a consolidat printr-o omogenitate etnică greu de găsit în cazul altui stat european, cel puțin până acum, când statele europene nu se confruntau cu integrarea unei mari mulțimi de imigranți. Un milion şi jumătate de refugiați micrasiatici care au scăpat de unitățile de muncă, de conflicte,  de război, de masacrul și ororile ce au urmat prăbușirii frontului micrasiatic, s-au stabilit în Grecia în urma prigoanelor sau schimbului de populație, fiind integrați de către societatea greacă, consolidând economia şi cultura prin hărnicia și creativitatea lor.

Catastrofa micrasiatică este, însă, o rană de nevindecat pentru Elenism, mai ales pentru că, pentru prima dată în istoria sa trimilenară, Elenismul şi-a pierdut dimensiunea imperială (oikouméni), cu tot ceea ce presupune aceasta pentru identitatea sa. El a încetat să mai deţină, de la centru, din Constantinopol, mijloace spirituale, culturale, economice și comerciale în cadrul unui imperiu întins de la Dunăre până în Capadocia şi din Pont până în Cipru.

Aceasta nu înseamnă că rezultatul la care s-a ajuns prin revoluția de la 1821, în urma principiului naționalităților și a ideologiei naționale, adică statul grec actual, nu a fost o reușită. Din contră, statul grec de după catastrofa micrasiatică, după războaiele balcanice și lupta macedoneană constituie o realitate puternică. Este acesta, însă, echivalent dimensiunii ecumenice și imperiale a Elenismului, mai ales astăzi, când imigrația străinilor clatină – nu doar în statul grec, ci în întreaga Europă – coeziunea etnică, când internaționalizarea tehnologiei, a comunicaţiilor și a economiei, în corelare cu globalizarea și slăbirea granițelor, cel puțin între statele europene, conduce la o nouă legătură și comunicare ecumenică a popoarelor și a culturilor, într-un nou imperiu ?

Rigas Feraios (1757-1798)

Rigas Feraios, în secolul al XVIII-lea, a căutat și a propus salvarea evoluției imperiale și ecumenice a elenismului. Rigas ar fi vrut să dea răspuns la această chestiune salvând Imperiul, care ar fi urmat să evolueze într-un stat constituțional multietnic.

Ion Dragoúmis

Ion Dragoumis, în secolul al XX-lea, a căutat formule pentru conservarea comunităților grecești din Balcani și din Asia Mică, însă dinamica statului național nu a făcut posibilă o asemenea perspectivă. Urmările sunt cunoscute.

Se împlinesc anul acesta, în 2012, 90 de ani de la catastrofa micrasiatică. Va continua, însă, lumea imperială a Elenismului să mai constituie o realitate cu adânci rădăcini în trecut şi să-şi aibă ca pietre de hotar Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, Patriarhiile elenofone vechi din Alexandria și Ierusalim, Arhiepiscopia de Sinai și nenumărata mulțime de monumente cu inscripții grecești ?

Autor: ÎPS Andréas, Mitropolit de Arkalohóri, Kastéllio şi Viánno