Cunoaşterea Scripturii, bază a lucrării catehetice – 1

Tema cursului nostru de azi este „Cunoaşterea Sfintei Scripturi ca bază a lucrării catehetice”. Este o temă care mi s-a propus de către Direcţie. Dacă abordăm această temă a cunoaşterii Sfintei Scripturi din perspectiva lucrării catehetice – care are ca bază cunoaşterea Sfintei Scripturi – vom înţelege că lucrarea catehetică este una aparte, specială, pe care vom încerca să o analizăm în continuare.

Pentru început, ce este cateheza? Cunoaşteţi cu toţii, desigur, că termenul „cateheză” provine de la verbul „katihó”, iar „katihó” este o intensificare a verbului „ihó”. „Ihó” înseamnă „produc un sunet”, iar „katihó” înseamnă „produc un sunet foarte mare”. Acesta, desigur, este un cuvânt care poate avea multe sensuri, poate fi folosit în multe domenii, pe multe niveluri, acest cuvânt a devenit un termen tehnic în Biserică, este un termen bisericesc şi înseamnă predarea credinţei creştine.

Încă de la început, din Noul Testament, din epoca Noului Testament, cuvântul „katihó” însemna „predau credinţa creştină”. Acest „predau” se poate face în multe chipuri. Când spun că „predau” ceva, poate însemna că învăţ pe cineva prin cuvânt, învăţ prin scris sau îl învăţ prin propriul meu exemplu, pot să îl învăţ în diferite moduri, în general însă această învăţătură este o iniţiere în religia creştină, iniţierea în creştinism, iniţierea în taina Bisericii, adică faptul de a transmite celuilalt principiile fundamentale, cunoştinţele fundamentale ale credinţei creştine, şi de aceea este nevoie ca cineva să facă această treabă, iar acest cineva se numeşte „catehet”.

Catehetul poate fi Apostol. Apostolii, primii Apostoli, Apostolii care au fost aleşi de Iisus Hristos au fost cateheţi, ca să nu merg mai în faţă şi să spun că Însuşi Hristos este marele catehet, şi, dacă mergem încă mai în faţă, pe Hristos L-a trimis Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Tatăl este Cel Care i-a învăţat pe oameni prin trimiterea în lume a lui Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos, adică prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi. Lui Dumnezeu Tatăl i se atribuie cateheza, căci [Dumnezeu-Tatăl] catehizează lumea prin Dumnezeu Cuvântul, prin Iisus Hristos, în Duhul Sfânt. Desigur, după Apostoli, au venit Părinţii Bisericii, au venit Învăţătorii Bisericii, care au catehizat şi prin care am primit mesajul creştin.

Astăzi Biserica, această bază a catehezei, baza de date aş numi-o –, pentru că tot aţi avut mai înainte lecţia de informatică şi aţi avut de-a face cu baze de date – aceste baze de date se află în Biserică. Biserica, aşadar, prin modul în care catehizează, face accesibilă această bază de date. Iar azi, mai ales, cei care au nevoie de cateheză sunt tinerii, care abia îşi încep viaţa. Biserica, aşadar, foloseşte oameni ca să-şi transmită învăţătura, adică să catehizeze.

Am spus „tinerii”, de ce tocmai „tinerii”? Biserica a introdus botezul pruncilor, nu spun că a făcut bine sau rău, eu zic că a făcut bine –, dacă doriţi, discutăm anumite lucruri după curs, dacă aveţi nedumeriri legat de ceea ce vă spun acum. Partea bună a botezului pruncilor nu o voi analiza, Biserica a introdus botezul pruncilor şi bine a făcut, după părerea mea, şi, fireşte este poziţia Bisericii. Deci, Biserica a introdus botezul pruncilor. Asta înseamnă că nu mai e posibil azi ca omul întâi să fie catehizat – aşa cum se făcea în vechime –, să creadă şi apoi să fie botezat. Acum, mai întâi este botezat şi apoi vine credinţa, iar, ca să vină credinţa, este nevoie să o înveţe, şi, ca să înveţe credinţa, e nevoie să i-o predea cineva.

Spune Apostolul Pavel: „cum să creadă, dacă nu aud, şi cum să audă, dacă nu le propovăduieşte cineva, şi cum va propovădui cineva, dacă nu este trimis să propovăduiască”. Această lucrare, aşadar, o face Biserica prin cateheţii ei, de ce, însă, se face cateheza tinerilor? Pentru că, îndată ce începe copilul să devină conştient de sine, trebuie să devină conştient şi de credinţa creştină.

Devenind membru al Bisericii prin botez, aşadar, şi neavând posibilitatea, la vârsta respectivă, să audă şi să înţeleagă religia creştină, credinţa creştină, la vârsta la care poate să asculte şi să înţeleagă, Biserica îi trimite cateheza, îi trimite catehetul.

Ca să devină cineva catehet, trebuie înainte de toate să ştie el însuşi aceste lucruri, trebuie el însuşi să trăiască cele pe care le va preda. Imaginaţi-vă pe cineva care vrea să predea o limbă străină şi nu o ştie, mie, dacă îmi spuneţi să vă predau chineză, nu voi putea face acest lucru, pentru că nu ştiu chineza. Trebuie aşadar să ştii ceva, iar în cazul nostru nu doar să ştim, credinţa nu este doar o chestiune de cunoaştere, ci este şi o chestiune de trăire.

Am ascultat Evanghelia de Duminica trecută, în care Filip îl găseşte pe Natanail şi îi spune că „l-am găsit pe Mesia, pe Cel despre Care au scris Prorocii, Mesia, pe Acesta l-am găsit, hai să Îl vezi şi tu”. Îi zice Natanail: „De unde este?”. „Din Nazaret”, şi începe să întrebe.

Filip îi face cateheză, dar Natanail îi dă replica: „Din Nazaret poate să iasă ceva bun?”. Atunci Filip îi răspunde: „vino şi vezi, vino să dobândeşti tu însuţi experienţa ta personală”. Aceasta este cea mai bună cateheză, dar ca să putem să atragem pe cineva la această experienţă, trebuie să avem noi înşine experienţa respectivă, adică va trebui ca noi să avem experienţa Bisericii, trebuie să fim noi înşine membri credincioşi ai Bisericii.

Şi să vă mai spun ceva, de vreme ce cateheza ne spune ce să credem şi ce să facem, trebuie şi să credem, şi să facem, aceasta este cea mai bună cateheză, cateheza prin propria noastră viaţă, adică transmiterea, cu alte cuvinte, nu doar a cunoştinţelor, ci şi transmiterea experienţelor, transmit celuilalt cunoştinţe şi experienţe, adică catehizez, aceasta este cateheza reală. Fireşte, însă, ca să transmiţi cunoştinţe, nu e de ajuns doar să le ai, ci trebuie să ştii şi modul prin care să le transmiţi.

Când un învăţător merge la şcoală, ca să transmită lucruri pe care le ştie, desigur, nu le ştie pe toate, trebuie să înveţe anumite lucruri, merge şi le învaţă, la liceu un filolog trebuie să ştie, să studieze, dar în acelaşi timp trebuie să ştie şi modul cum să transmită ceea ce vrea să transmită.

Aşadar, trebuie să ştie cineva „ce”, dar şi „cum” să transmită, şi ca să se întâmple acest lucru, Biserica organizează şcoli de cateheţi. Şcoala de cateheţi nu este o facultate, nu este o universitate, dacă vrea cineva să înveţe în profunzime, va merge să studieze teologia, ca să înveţe toată credinţa în mod ştiinţific. Iarăşi, acest lucru nu acoperă, pentru că, am spus, este nevoie de experienţă, dar este nevoie şi de cunoaşterea modului de transmitere.

Din acest motiv, aşadar, şcoala de cateheţi serveşte scopul acesta al lui „ce” şi al lui „cum”, „ce”-ul îl predă succint, nu poate ca în doi ani să predea toată teologia, încă şi în cei patru ani cât studiază cineva la universitate, tot doar în introducere intră, toate celelalte sunt subiecte de cunoaştere pe care trebuie să le studiezi omul singur, ca în oricare altă ştiinţă, să avanseze, dar aici, la şcoala de cateheţi, învaţăm „cum”-ul şi „ce”-ul.

 „Cum”-ul îl veţi fi făcut, îl veţi fi făcut la multe cursuri, nu ţine de lecţia de azi, noi vom vorbi, vom spune două vorbe despre „ce”. Acest „ce”, pe care îl transmitem, îl denumim pe scurt „credinţa creştină”, este ceea ce credem şi ceea ce facem, cu alte cuvinte, dogma şi modul de viaţă. Unde le găsim? Revin, şi vom spune acest lucru de multe ori şi trebuie să îl ştim, mă întorc la chestiunea experienţei, toate pornesc de la experienţă.

O bunică îşi ia nepoţelul de mână şi îl duce la biserică şi îl învaţă cum să-şi facă cruce, ea nu a trecut prin nici o şcoală de catezeţi, nici nu a trecut prin vreo Facultate de Teologie şi totuşi îl învaţă pe copilaş şi îl duce la biserică şi îi arată să aprindă lumânarea şi îl ridică să sărute icoana. În acea clipă bunica face cateheză fără să fi trecut prin vreo şcoală de cateheţi. De ce? Pentru că trăieşte acest lucru, pentru că ea are această experienţă.

Experienţa este cea care o învaţă pe mamă cum să îşi crească copilul. Desigur, trebuie să aibă şi unele cunoştinţe, neîndoielnic, pe care le va fi luat de undeva, le va fi primit de la mama ei, de la vecina, de la prietena ei, dar felul în care îşi va creşte copilul este înnăscut, este o chestiune de experienţă.

Sentimentul credinţei care ne vine din această experienţă este înnăscut în Biserică, toate acestea, toată credinţa creştină o găsim în experienţă, aşa cum am spus deja, iar această experienţă este rezultatul experienţei acumulate în 2000 de ani de viaţă a Bisericii.

Deschidem o carte de Cateheză, pentru gimnaziu, pentru liceu – am făcut Cateheză şi Liturgică împreună vreme de un an de zile. Despre cateheză, aşadar, există o carte de Cateheză care spune ce trebuie să credem şi apoi avem o carte care ne spune ce trebuie să facem, care este cartea de Morală.

Toate acestea însă le găsim în Biserică, le-am luat pe cale empirică din Biserică, de la părinţii noştri şi ei, la rândul lor, de la alţii, au fost formulate de Sinoadele Ecumenice, au fost exprimate de Părinţii Bisericii, care sunt gurile Bisericii, toate acestea încep de la o carte, toate acestea au drept bază, drept temelie o carte care este Cartea, este Biblia, îi spunem Sfânta Scriptură, este o scriitură.

Scriptura, scriitura, este ceva scris, dar aceasta este Sfânta Scriptură şi îi spunem Biblie, [gr. vivlío, „carte”, n.tr.], există multe cărţi, dar acesteia îi spunem Cartea, cartea prin excelenţă, pe care nu o putem defini prin nimic altceva.

Toate acestea, aşadar, încep de la Sfânta Scriptură. Ce este Sfânta Scriptură? Sfânta Scriptură este – spunem Sfânta Scriptură, spunem Biblie – este cartea prin excelenţă. Şi este cartea prin excelenţă, pentru că a formulat experienţa Bisericii despre Întemeietorul ei şi despre primii paşi ai Bisericii.

Să nu gândim aşa cum gândesc protestanţii, care spun că Sfânta Scriptură este totul şi că de la Sfânta Scriptură a început Biserica şi toate celelalte, nici să gândim precum catolicii care spun că două sunt izvoarele credinţei noastre, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică două lucruri diferite. Nu, în Ortodoxie acestea nu sunt două lucruri diferite, Tradiţia Bisericii a fost consemnată în Sfânta Scriptură şi, în continuare, viaţa Bisericii, în care s-a dezvoltat această Sfânta Scriptură, este Tradiţia, Sfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură pun în cuvinte, exprimă, aşadar, viaţa Bisericii, pentru că Biserica este cea care şi-a consemnat propria experienţă.

Să analizăm acest lucru şi să îl spunem mai pe larg, mai în amănunt: Sfânta Scriptură este Vechiul Testament şi Noul Testament, ştiţi acest lucru.

Noul Testament a fost scris între anii 50 şi 100 d.Hr., prima carte a Noului Testament, Epistola I către Tesaloniceni, a fost scrisă în anul 50, iar ultima carte, Evanghelia după Ioan, a fost scrisă în anul 100, aproximativ, plus-minus câteva luni, un an, avem, aşadar, un interval de 50 de ani în care s-au scris cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Cartea care se numeşte Noul Testament cuprinde 27 de cărţi, 27 de părţi, cărţi, care au fost scrise de diferiţi scriitori.

Noul Testament, repet, este consemnarea experienţei Bisericii, dar în intervalul dintre anul 50 şi anul 100, când nu exista Sfânta Scriptură în întregul ei, nu exista Biserica? Desigur, exista Biserica în cei 20 de ani de până la scrierea primei cărţi a Noului Testament, Epistola I către Tesaloniceni din anul 50, până în anul 50, adică în intervalul de aproape 20 de ani de după Răstignirea şi Învierea lui Hristos, nu exista Biserică? Desigur, exista, aşadar, Biserica este centrul pe care se întemeiază şi din care izvorăşte Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, sunt, aş spune mai bine, o monedă, dacă scoatem o monedă vedem că are două feţe, cine o vede de pe o faţă spune că acest lucru este Karaiskakis, cine o vede de pe cealaltă faţă va spune că este trirema. Dar moneda nu este nici Karaiskakis, nici trirema, este un euro, o monedă, şi această unică monedă se numeşte Biserică, Biserica este cea care ne dă Scriptura şi Tradiţia, aşadar Sfânta Scriptură se sprijină pe întreaga viaţă a Bisericii.

De ce acum pun accentul cu precădere pe Sfânta Scriptură? Pentru că Sfânta Scriptură este ceva scris şi scripta manent spuneau latinii, cele scrise rămân, cele scrise sunt instrumentul prin care vom verifica dacă ceva este corect sau nu, este dovada scrisă, verificarea scrisă.

Cum vom învăţa, aşadar, credinţa noastră pe care o vom preda altora? O vom învăţa din experienţa [pe care o trăim] în Biserică, desigur, dar avem şi dovada scrisă care se numeşte Sfânta Scriptură. Ca să vă fac să înţelegeţi, vă dau un exemplu: chiar dacă cineva nu a citit Sfânta Scriptură, dar crede că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi vine unul şi îi spune că Dumnezeu este Tatăl, Fiul, Sfântul Duh şi Maica Domnului, el va răspunde imediat: „a, aici e o greşeală”. Acest lucru, că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, l-am găsit ca atare în Sfânta Scriptură, l-am găsit în Scriptură aşa cum îl mărturisim noi? Nu, dar ştim lucrul acesta din experienţă, aceasta este experienţa pe care am dobândit-o în Biserică.

Dacă cineva spune că nu e nevoie să ne botezăm, că e de ajuns „să ai inimă bună şi nu e nevoie să te botezi”, noi îndată ne împotrivim şi spunem că lucrul acesta nu este corect.

Când ne împărtăşim, cu ce ne împărtăşim? Cu „pâine şi vin”? Nu, nu este corect. Toate lucrurile acestea se sprijină pe Sfânta Scriptură, dacă nu ştim însă unde să le găsim, vom merge şi vom întreba pe cineva şi îi vom spune „unde spune în Sfânta Scriptură că Dumnezeu este triipostatic, unde spune în Sfânta Scriptură că atunci când ne împărtăşim, ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos?”. Vom găsi, aşadar în Sfânta Scriptură aceste lucruri, de aceea Sfânta Scriptură este baza pe care trebuie să o cunoaştem şi nu putem să facem cateheză fără să cunoaştem Sfânta Scriptură, şi nu doar cateheză nu putem face, dar nici noi înşine nu putem să ne mântuim fără să cunoaştem Sfânta Scriptură.

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune că nu poate să se mântuiască omul, dacă nu citeşte Sfânta Scriptură.

Să citim Sfânta Scriptură, dar cum să o citim? Aşa cum citim un roman? Şi asta se poate, dar aşa o vom citi, ca să ne recreem, nu am ce să fac şi, ca să mai treacă vremea, citesc un roman. Nu, nu citim Sfânta Scriptură aşa cum citim oricare altă carte, Sfânta Scriptură o citim ca pe o carte aparte, ea nu este o carte oarecare.

Dacă o citeşti ca pe o carte oarecare, o vei şi interpreta ca pe o carte oarecare. Dacă eu citesc Homer şi spun la un anumit punct că Homer vrea să spună cutare lucru, iar tu îmi spui că nu vrea să spună asta, vrea să spună altceva, ei, nu s-a sfârşit lumea!, putem să discutăm şi [după discuţie] să ne despărţim împăcaţi sau certaţi, dar nu s-a sfârşit lumea. Dar Sfânta Scriptură nu putem să o citim aşa, Sfânta Scriptură este o carte a Bisericii şi trebuie să o citim în Biserică şi când spun în Biserică, înţeleg să o citim ca mădulare ale Bisericii, nu să mergem şi să o ducem într-o biserică să o citim. Şi acolo o citim, o citim în biserică, desigur, dar când spun „în Biserică” înţeleg că o vom citi ca mădulare ale Bisericii, o citim pentru Biserică, adică, pentru a zidi Trupul Bisericii, şi în primul rând pentru a ne zidi pe noi înşine, şi o citim, o tâlcuim pentru Biserică.

Asta înseamnă că, atunci când citim Sfânta Scriptură, nu vom pune la bătaie raţiunea noastră, mintea noastră, deşteptăciunea noastră, mică sau mare, oricât ne-am închipui noi că este de mare, nu vom aştepta să ne spună mintea noastră singură cum se tâlcuieşte cutare pasaj. Ci, atunci când vrem să vedem cum se tâlcuieşte un pasaj, ne vom îndrepta tot spre învăţătura Bisericii. Unde o vom găsi, însă? Biserica vorbeşte prin gura Sfinţilor Părinţi, prin Părinţi găsim tâlcuirea corectă a Sfintei Scripturi.

Aşadar, nu o citim precum o carte oarecare, ci o citim ca pe o carte a Bisericii, trebuie să ştim însă în primul rând ce este această carte care se numeşte Sfânta Scriptură. Fireşte, repet acest lucru, Sfânta Scriptură este o carte. Este o carte? Nu, nu este o carte, ci este Cartea, este Biblia. Cine ne spune asta? Tot Biserica ne-o spune, Biserica ne spune că această carte este Sfânta Carte care cuprinde întreaga ei învăţătură.

Însăşi Biserica spune: „ştiţi, există multe cărţi despre Hristos, chiar din aceeaşi epocă în care s-au scris Evangheliile sau de puţin mai târziu, şi din secolul II, şi din secolul III, şi din al IV-lea, s-au scris diferite cărţi care doreau să dobândească – adică, scriitorii lor doreau ca aceste cărţi să dobândească autoritate biblică, să fie şi ele socotite între cărţile canonice ale Scripturii”.

Sfântul Apostol Pavel a scris Epistole către Romani, către Corinteni, către Galateni, Efeseni, Filipeni etc., şi existau mulţi care spuneau că Apostolul Pavel a scris o epistolă şi către Smirneni, „uite-o, a scris o epistolă şi către Laodiceni”, despre toate acestea însă Biserica ne spune „nu, nu sunt corecte, nu sunt autentice aceste texte”. Biserica noastră ne spune care sunt autentice şi care nu, adică Biserica noastră ne spune: „aceste cărţi reprezintă 100% credinţa mea, câtă vreme celelalte nu o reprezintă 100%”.

Pe primele le-am numit cărţi canonice, iar pe celelalte le-am numit cărţi apocrife. Vorbim de Faptele Apostolilor, dar există [ca apocrife] şi Faptele lui Pavel şi Faptele Teclei. Există Apocalipsa lui Ioan, dar există [ca text apocrif] şi Apocalipsa lui Moise.

Toate aceste cărţi le-a deosebit Biserica şi a spus: „astea sunt canonice, astea nu sunt canonice”. Aşadar, Biserica ne spune care sunt cărţile Sfintei Scripturi. Şi ce altceva ne mai spune Biserica? Biserica ne mai spune că această carte este de de-Dumnezeu-insuflată. Ce vrea să spună „de-Dumnezeu-insuflată”? Adică insuflată de Duhul Sfânt. Cine ne spune asta? Ne-o spune Biserica. Cum ne-o spune Biserica? Ne-o spune în Duhul Sfânt. De ce? Pentru că Hristos a venit în lume, S-a suit la ceruri şi L-a trimis pe Duhul Sfânt, după cum El Însuşi a spus: „vă voi trimite alt Mângâietor, Care vă va călăuzi la tot adevărul”. Aceasta este o dogmă fundamentală şi, de vreme ce suntem mădulare ale Bisericii, credem că Hristos este Dumnezeu, că Hristos a înviat şi că Hristos L-a trimis pe Duhul Sfânt, Care Se află în Biserică.

Faptul că suntem mădulare ale Bisericii înseamnă că am primit Duhul Sfânt, fiecare dintre noi. Cum L-am primit? Prin botez. După botez nu a rostit preotul „pecetea darului Duhului Sfânt”? Nu ne amintim de asta de la propriul nostru botez, câţi ne-am botezat de prunci, şi cred că toţi sau măcar cei mai mulţi sau aproape toţi cei de aici ne-am botezat la o vârstă atât de mică, încât nu ne mai putem aminti acest lucru, dar am văzut alte botezuri şi ştim că după a treia afundare, preotul pecetluieşte copilul cu Sfântul Mir şi spune „pecetea darului Duhului Sfânt”. Prin Sfântul Mir se transmite Duhul Sfânt; „te pecetluiesc” spune Biserica, şi precum pecetea are pe ea cerneală şi cerneala intră şi adevereşte şi certifică documentul, la fel şi „documentul” care se numeşte botez, adică ceea ce s-a petrecut prin acest act care se numeşte botez, este pecetluit prin darul Duhului Sfânt. „Îţi dăruiesc, ca Biserică, Duhul Sfânt”.

Unde a găsit Biserica Duhul Sfânt, ca să Îl dăruiască? În ziua Cincizecimii, în ziua Cincizecimii, Dumnezeu a trimis pe Duhul Sfânt în Biserică. Şi de ce L-a trimis? Ca omul să devină om desăvârşit, aşa cum a fost plăsmuit de Creatorul lui. Când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, citim în Vechiul Testament – vedeţi, din nou, Sfânta Scriptură – când l-a plăsmuit pe om, spune că l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat asupra lui suflare de viaţă, Dumnezeu a suflat suflare. Desigur, Dumnezeu nu are plămâni, „a sufla” înseamnă scot aer din plămâni, dar Dumnezeu nu are plămâni şi deci nu are de unde să scoată aer. Ceea ce a suflat Dumnezeu, suflarea lui Dumnezeu, este Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt.

Pe Acest Duh Sfânt omul L-a tăgăduit prin cădere, L-a pierdut, şi spune Dumnezeu într-un loc, şi aceasta o vom vedea în cartea Facerii, „nu va rămâne Duhul meu în aceştia, pentru că sunt trup (sarx)”. „Trup” (sarx) este omul care corp [fizic] (soma) şi suflet, corpul [fizic] (soma) nu este trup (sarx), corpul (soma) este corp (soma) şi sufletul este suflet, dar corpul [fizic] (soma) şi sufletul alcătuiesc trupul (sarx). Dar acest „trup” (sarx) nu este omul desăvârşit, omul desăvârşit este cel care are pe Duhul Sfânt, Cel pe Care i L-a dat Dumnezeu, „a suflat asupra lui suflare de viaţă”. Când omul pierde pe Duhul Sfânt, devine om împotriva firii, căci omul după fire trebuie să aibă pe Duhul Sfânt.

Omul care se află în afara Bisericii este un om împotriva firii şi nu se poate mântui, de aceea ne spune tot Sfânta Scriptură, „nu vă înşelaţi, trupul şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Dacă omul este doar trup (sarx), nu poate moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să devină om desăvârşit, „ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi de nimic” (Iacov 1, 4). Şi iarăşi o spune Sfânta Scriptură, omul întreg este cel care, în Epistola I către Tesaloniceni ne spune Pavel „şi întreg corpul (soma) nostru, şi sufletul, şi duhul”, „corpul (soma) şi sufletul” care este trup (sarx), dimpreună cu duhul, „să se păzească fără de prihană întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tesaloniceni 5, 23), atunci când se va mântui omul.

Aşadar, ca să se mântuiască omul, trebuie să aibă Duhul Sfânt, şi Acest Duh Sfânt Îl primeşte, aşa cum am spus, prin mirungere. Dar pe Acest Duh Biserica Îl dă omului, Biserica, cea care L-a primit ca adunare a credincioşilor în ziua Cincizecimii.

O spun din nou, omul a pierdut Duhul Sfânt pe Care Dumnezeu l-a dat omului, omul L-a pierdut, L-a tăgăduit, şi a devenit om împotriva firii. Dumnezeu a dat omenirii pe Duhul Sfânt şi paznicul acestui tezaur, locul în care este tezaurizat şi se păstrează Duhul Sfânt este Biserica, şi oricine vrea, poate să meargă şi să primească Duhul Sfânt.

Îl va primi, dacă va intra în Biserică, dacă va deveni membru al Bisericii, astfel primeşte cineva pe Duhul Sfânt. Dar, v-am spus toate acestea, am făcut un mare ocol, ca să vă spun că Biserica este tezaurizatorul Duhului Sfânt, în Biserică se păstrează Duhul Sfânt, din Biserică primeşte fiecare dintre noi Duhul Sfânt şi Biserica, aşadar, care are pe Duhul Sfânt, este „Hristos prelungit în veac”.

De altfel, ca să înţelegem cum anume Biserica este Hristos, spunem din nou, Sfânta Scriptură ne spune că Biserica este Trupul lui Hristos. Un trup are cap şi are şi mădulare, Capul este Hristos, mădularele suntem noi, dar prin toate mădularele curge acelaşi sânge, întocmai cum fiecare dintre noi, având propriul corp, vedem cum în fiecare mădular al nostru, în fiecare mână, în fiecare picior, în urechea şi în nasul nostru, peste tot curge acelaşi sânge, nu este diferit sângele. La fel, noi toţi alcătuim Biserica şi după cum Trupul Bisericii este unul, tot aşa trebuie să avem un sânge care să curgă în venele noastre, ca să fim un Trup.

Care este sângele acesta, sângele care curge prin venele noastre? Este Sângele Capului, adică Sângele lui Hristos. Cum face Biserica noastră, aşa încât să avem toţi acelaşi sânge, în ce chip? Prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, Dumnezeiasca Împărtăşanie este modul prin care Biserica face în aşa fel, încât prin toate mădularele ei să curgă acelaşi sânge.

Sursa: http://www.apostoliki-diakonia.gr/bible/bible.asp?contents=themata/contents.asp&main=diafora&file=2.5.htm

Continuarea, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=26963