Cuvânt din Sfântul Munte – La Mănăstirea Christiana

Trebuie să vă spun de la început că mă bucur să fiu aici împreună cu voi. În aceste două zile de când sunt la Bucureşti am văzut că aici poporul este însetat de Dumnezeu. Şi m-am gândit mult, cugetând de unul singur şi întrebându-mă: „Oare cine ar putea împlini setea acestui popor?” Şi am primit răspuns înlăuntrul meu că salvarea Bisericii Române este doar monahismul.

Nu trebuie să uităm, surorilor, marea menire pe care o avem noi, călugării. Să nu uităm că harul Duhului Sfânt ne‑a chemat şi ne-a adus la călugărie. N-am venit în monahism pentru că nu aveam ce face în lume, ci am simţit o chemare de a urma pe Hristos şi pe Maica Domnului. Să nu uităm că Maica Domnului este Stareţa tuturor monahilor. Mamei unuia dintre călugării noştri, care a plâns foarte mult după fiul ei ce venise la Sfântul Munte, după multe lacrimi de deznădejde, i-a apărut Maica Domnului şi i-a spus: „Câtă vreme băiatul a avut nume lumesc, a fost fiul tău. Acum, când are un nume călugăresc, este fiul meu!” Din clipa aceea a încetat să se mai necăjească şi toată această mare tristeţe pe care o avea s-a transformat într-o mare bucurie, care continuă până astăzi.

Noi am fost chemaţi de harul Duhului Sfânt şi nu am venit la călugărie cu scopul de a ne mântui, să nu fie! Oare fraţii noştri din lume nu se vor mântui? Ci am venit la călugărie ca să dobândim plinătatea Duhului Sfânt. De aceea niciodată să nu uitaţi că trebuie să ţinem cu mare precizie legea Evangheliei. Pentru aceasta trebuie să avem purtare de grijă. Iar purtarea de grijă a unui călugăr ştiu că se exprimă prin a fi supus. Un monah se cunoaşte că este sporit nu după postul pe care îl ţine sau după rugăciunile pe care le face, nu după nevoinţa sa, ci după ascultarea pe care o face. De aceea şi Sfântul Vasile cel Mare, când a mers la o mănăstire din eparhia sa, ca un purtător de har şi sfânt cum era, i-a zis stareţului de acolo: „Ai vreunul dintre cei ce se mântuiesc?” Adică, ai vreun monah care are înlăuntrul său o stare harică permanentă? Şi egumenul i-a răspuns: „Da, Stăpâne, cu rugăciunile tale, am dintre aceştia.” „Cine este cel dintâi în această virtute aici la mănăstire?” întrebă Sfântul Vasile. Iar stareţul îi arătă un călugăr foarte sporit. „Să mi-l trimiţi aici ca să-l încerc”, a zis Sfântul Vasile. Venind acela, îi porunci: „Spală-mi picioarele!” Monahul răspunse: „Fie binecuvântat!” Îndată ce a terminat, Sfântul Vasile, deşi era episcop, îi zise: „Acum, să-ţi spăl eu picioarele!” „Fie binecuvântat!” răspunse iarăşi monahul. Apoi, Sfântul Vasile îi spuse egumenului: „Cu adevărat este sporit! Dă-mi-l mie să‑l am ca protosinghel, căci va ajuta foarte mult Biserica.” Aceasta deoarece călugărul acela învăţase să-şi omoare voia proprie; pentru că monahul trebuie să înveţe să supună şi voia, dar şi cugetarea sa, voii stareţului sau stareţei. Monahul nu ascultă „milităreşte” de stareţ, ci face ascultare duhovnicească. Adică se întreabă continuu: „Sunt oare în duhul stareţului? Îmi supun stareţului

meu orice cugetare care nu este în acord cu dânsul?” Şi doar atunci îşi omoară şi voia şi cugetarea proprie. Iar acest lucru împuterniceşte harul a veni şi a se sălăşlui în inima acelui monah. Pentru că, aşa cum subliniază Sfinţii Părinţi, curăţirea minţii vine din ascultarea duhovnicească, iar curăţirea minţii aduce rugăciunea curată. Şi atunci monahul sporeşte zi de zi; încetul cu încetul calitatea rugăciunii sale se îmbunătăţeşte, încet-încet simte lucrarea harului înlăuntrul său şi atunci începe să primească luminarea şi harismele Duhului Sfânt, atunci rugăciunea lui prinde putere şi, fără doar şi poate, începe să se roage pentru lumea întreagă.

Aşa cum spunea Sfântul Siluan Athonitul, menirea monahului nu este doar de a-i primi pe mireni şi a le vorbi, lucru care este şi acesta parte a misiunii sale, însă menirea deosebită a apostolatului său în lume este de a se ruga pentru omenire. Pentru a putea reuşi aceasta trebuie să se nevoiască păzindu-şi cu precizie conştiinţa în tot ceea ce priveşte porunca stareţului. Pentru că diavolul, de multe ori, amestecă raţiunea în ascultare. Niciodată să nu puneţi logica în ascultare. Ascultarea este supraraţională, suprafirească. De aceea şi Părintele nostru duhovnicesc, Gheronda Iosif Vatopedinul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul[1], ne spune de foarte multe ori că monahul care întreabă „de ce?” aduce hulă Duhului Sfânt. Părintele Efrem Katunakiotul, care a adormit întru Domnul acum doi ani, mi-a zis cândva când l-am vizitat, că stareţul lui i-a poruncit odată ceva, iar el a cârtit în sufletul său, deşi nu a arătat în afară acest lucru. Seara, când s-a dus la chilie să se roage, a văzut mii de diavoli săltând, bucurându-se şi zicând: „Astăzi l-am biruit pe papa-Efrem!”

Sfântul Atanasie Athonitul, patriarhul monahismului aghioritic, era foarte aspru şi neîndurător în ce priveşte voia proprie a monahului. Nu ierta uşor pe cel ce-şi făcea voia proprie. Într-o zi, când monahii care se ocupau cu pescuitul s-au dus să-i pună metanie pentru a pleca cu barca pe mare, stareţul le-a dat poruncă să meargă într-un anumit loc pentru a pescui. Însă cel ce răspundea de pescuit, care ştia cu de-amănuntul locurile bune de peşte, mergând să arunce mreaja, şi-a zis înlăuntrul său: „Gheronda ne-a spus aşa, dar nu ştie el unde sunt peşti mai mulţi.” Şi s-au dus în alt loc, prinzând mulţime de peşti. Când i-au adus, Sfântul Atanasie i-a văzut şi s-a bucurat, binecuvântându-i pe monahii ce‑i prinseseră. Însă harul i-a ascuns faptul că nu erau prinşi din locul porun­cit. Părinţii s-au dus, au curăţat peştii, i-au spălat şi erau gata să-i gătească. Şi, cum stăteau de vorbă cu Sfântul Atanasie, îi zice mai-marele pescarilor: „Ştiţi Gheronda, am prins peştii aceştia, dar nu de acolo de unde ne-aţi spus, ci din altă parte, unde ştiam noi că sunt mai mulţi.” Cum a auzit stareţul ace­stea, le-a poruncit să-i arunce imediat în mare, zicând: „Nu vreau să mănânc din rodul neascultării!”

De aceea şi noi, surorilor, orice facem să facem în duhul ascultării. Monahul care face voia proprie a rătăcit calea. Şi, din păcate, merge către pierzanie. De aceea să nu uităm niciodată să facem un examen al conştiinţei, să privim înlăuntrul nostru cum aplicăm această mare virtute care se cheamă ascultare. Căci monah nu este nici cel ce se roagă, nici cel ce posteşte, ci este acela care face ascultare. Vreţi să aflaţi—aşa cum zicea Părintele Efrem Katunakiotul—rugăciunea? Trebuie să faceţi ascultare! Cum spunea Părintele Porfirie, care

este şi el un sfânt contemporan, monahul trebuie să înveţe să facă ascultare cu bucurie. Mă rog ca şi voi să nu uitaţi lecţia aceasta care vă va ajuta să urcaţi toată scara virtuţilor. Amin.

***

Duhovnicul: Ce canon trebuie să primească acela care, cu toate că ar putea să vină la biserică, nu vine?

Arhimandritul Efrem: Cel care poate veni la biserică dar nu vine, înseamnă că nu realizează ce i se întâmplă. Monahul care îl face pe stareţul său să se mânie şi să-l pedepsească a rătăcit drumul. Menirea stareţului nu este de a-i pedepsi pe călugări, ci este de a le explica lucrurile greşite pe care le fac. Când monahul nu vine la slujbă, noi spunem că deja „a prins miros”, este mort de viu. Pentru acel călugăr e nevoie de foarte multe lacrimi şi, dacă cumva face Maica Domnului vreo minune, se mântuieşte.

Dacă veţi citi despre Sfântul Epifanie, episcop al Ciprului, veţi vedea că i-au scris unii monahi: „Părinte, cu rugăciunile tale, facem şi Utrenia, şi Vecernia, şi Ceasurile”, aşteptând cumva ca bătrânul să-i laude. Însă acela le răspunde: „Dacă faceţi doar aceasta, înseamnă că nu faceţi nimic!” Pentru că monahul face şi aceste lucruri, dar în mod deosebit el trebuie să aibă în inimă o comuniune permanentă cu Hristos. Dacă comparăm cele spuse de Sfântul Epifanie cu cele despre monahul pomenit de părintele duhovnic, atunci ce mai putem zice?

Să ştiţi, fraţilor, că răspunderea asupra vieţii duhovniceşti a pliromei Bisericii cade pe noi, monahii. Nervii Bisericii Ortodoxe sunt monahii. Pentru că noi, monahii, dacă trăim corect, atunci suntem dovada valabilităţii învăţăturilor

evanghelice.

Duhovnicul: Cât de des se poate împărtăşi un călugăr?

Arhim. Efrem: Noi, la Sfântul Munte, avem rânduiala de a ne împărtăşi de patru ori pe săptămână. Postim luni, miercuri şi vineri şi ne împărtăşim marţi, joi, sâmbătă şi duminică. Şi mă întristez auzind de multe ori că în România monahii se împărtăşesc foarte rar. Chiar Sfântul Vasile cel Mare spune într-o epistolă: „Noi ne împărtăşim de patru ori pe săptămână.” Dacă noi, monahii, nu ne împărtăşim de aceste Taine mai des, atunci cine s-o facă? Chiar mi-a zis un călugăr de la Sfântul Munte cu care am stat de vorbă că, atunci când se împărtăşeşte, rugăciunea are mult mai multă putere. Şi într-adevăr aşa este.

Duhovnicul: Ce credeţi, noi aici în Bucureşti, ne putem împărtăşi de patru ori pe săptămână?

Arhim. Efrem: De ce nu?

Duhovnicul: Aici viaţa este diferită, este agitaţie…

Arhim. Efrem: Zgomotul nu-l împiedică pe monah să se împărtăşească. Ceea ce-l împiedică este faptul de a nu-şi păzi conştiinţa. Părinte, nu ne împărtăşim pentru că suntem vrednici, ci ne împărtăşim pentru a deveni vrednici!

Maicile: Dacă cineva ştie şi simte de multe ori că este foarte păcătos, însă în acelaşi timp îi creşte îndrăzneala către Dumnezeu, acest lucru poate fi o ispită, o rătăcire?

Arhim. Efrem: Nu este ispită. Este de la Dumnezeu. Pentru că, cu cât monahul se smereşte mai mult, cu atât dobândeşte mai multă îndrăzneală către Dumnezeu. Harul se bucură cu atât mai mult cu cât vede că sufletul se smereşte mai mult. De aceea Dumnezeu nu numai că nu-i ajută pe cei mândri, dar le stă chiar împotrivă. Pentru că cei mândri sunt tot ce poate fi mai rău şi mai străin de Dumnezeu. Vedeţi,

când Hristos a vorbit despre Sine însuşi, nu a spus altceva, ci doar: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Toate acestea însă nouă, călugărilor, ni le va aduce tăierea voii şi ascultarea. Niciodată să nu vă îndreptăţiţi pe voi înşivă. Şi niciodată să nu vă ascundeţi gândurile de maica stareţă. Ascunderea gândurilor este trăsura cu care diavolul ne duce în iad.

Maicile: Ce să faci când nu ai multă încredere în maica stareţă?

Arhim. Efrem: Trebuie să ai încredere! Îmi aduc aminte că Părintele Paisie, când era singur, neavând stareţ, a vrut să facă un anumit lucru şi avea îndoieli în a lua o hotărâre. Dar nevrând să-şi facă voia proprie, mergând pe drum, a găsit un grăjdar care era cu animalele. Sunt oameni care nu au familie, n-au un rost în lume, şi vin la Sfântul Munte, hoinărind pe ici pe colo. Şi la unul dintre aceştia s-a dus Părintele Paisie. Şi îmi amintesc că mi-a zis: „Omul acesta mi-a dat un astfel de răspuns, încât nici dacă m-aş fi dus la cel mai mare stareţ nu l-aş fi aflat!”

Deci, importantă este încrederea şi credinţa cu care întreabă cineva. Iar stareţul şi stareţa sunt purtători ai harului. Acum sunteţi în mănăstirea aceasta, cu această maică stareţă. Voia lui Dumnezeu o veţi afla doar de pe buzele ei! De aceea doar pe ea s-o vedeţi în faţa ochilor, să aflaţi ce va zice dânsa. Pentru că împlinirea voii lui Dumnezeu, întru care Acesta binevoieşte, se realizează doar dacă faceţi ascultare şi vine doar prin persoanele rânduite de Dumnezeu. De aceea, vrednicul de pomenire Gheron Iosif Isihastul zicea că cel care ascultă de mulţi, în cele din urmă devine neascultător.

Maicile: Deoarece chiliile noastre nu sunt gata, noi maicile nu stăm toate împreună. Unele locuim în altă parte a Bucureştiului. Eu o văd pe maica stareţă doar la slujbă. Am legătură doar cu duhovnicul şi, până când vom fi toate împreună, este dificil de a avea această relaţie cu maica stareţă.

Arhim. Efrem: Trebuie să puneţi această problemă mai­cii stareţe, care împreună cu duhovnicul, va lua o hotărâre pentru a găsi o soluţie. Când monahul este dispus să facă ascultare, nu există problemă nerezolvabilă. Dacă însă monahul preferă voia proprie şi îndreptăţirea de sine, atunci Sfinţii Părinţi zic că pe acel călugăr trebuie să-l plângem.

Maicile: Dacă într-o obşte se mănâncă carne şi există vieţuitori care nu pot să mănânce carne, ce să facă? Este neascultare dacă nu mănâncă? Ce putem face?

Arhim. Efrem: Să-i propună maicii stareţe a le îngădui să nu mănânce şi, dacă este de la Dumnezeu, Sfânta Pronie va face astfel încât stareţa să accepte a se scoate carnea. Dacă însă pe câteva le fură diavolul, din partea dreaptă, să se împotrivească maicii stareţe, atunci mai mare pagubă vor avea. Şi este de preferat ca obştea să aibă un singur duhovnic, nu mai mulţi. Pentru că nu este corect ca cinci maici să aibă un duhovnic, alte cinci alt duhovnic şi tot aşa.

Un student teolog: În limba română nu există hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice. Nu credeţi că este necesar să fie cunoscute aceste texte în secolul XX, Biserica noastră fiind lipsită de ele atâta vreme din pricină că sunt voci care spun că, dacă s-ar face cunoscute anatemele Sinoadelor Ecumenice, ar părea fundamentalism[2] ?

Arhim. Efrem: Ar fi foarte bine dacă s-ar traduce în limba română, doar sunt hotărârile Sinoadelor noastre Ecumenice! Am putea să vă traducem slujba din Duminica Ortodoxiei şi să v-o trimitem.

Studentul: Da, aşteptăm!

Duhovnicul: Părinte, aş dori un sfat pentru un duhovnic aşa ca mine, aflat la o mănăstire de maici. Ce mă sfătuiţi?

Arhim. Efrem: Să fii atent! Să nu ai multă familiaritate cu maicile. Să întinzi către maici, cu precauţie, cârja păstorească pentru a le sprijini, dar dacă o apucă şi vor să te tragă şi pe tine, să dai drumul la cârjă ca să rămâi neatins…

Duhovnicul: Mulţumesc foarte mult!

Maicile: Părinte Stareţ, vă dăruim ediţia princeps a Filocaliei Sfântului Paisie Velicicovschi, în slavonă, precum şi din cărţile Editurii noastre. Hristos a înviat!

Arhim. Efrem: Adevărat a înviat!