Cuvânt din Sfântul Munte – La Mănăstirea Poșaga

La Mănăstirea Poşaga

Arhimandritul Efrem: Aşa cum am spus şi ieri, la sosire, trebuie să fiţi atenţi îndeosebi la noul mod de viaţă pe care l-aţi început în urma legăturii cu Muntele Athos, ca să deveniţi un exemplu pentru întregul monahism din România. Pentru că la mănăstirile pe care le-am vizitat, fie de maici, fie de monahi, am văzut doar o călugărie superficială, grosieră. Nu există precizie, acrivie în viaţa monahală.

De aceea, pe cât puteţi, să aveţi o acrivie a conştiinţei. Premisa unui monah pentru a spori duhovniceşte nu este alta decât acrivia conştiinţei. Dacă monahul merge la slujbă, îşi face ascultarea, dar nu are precizia conştiinţei, nimic nu realizează. Deci, pe cât puteţi, să fiţi atenţi la această chestiune a preciziei. Iar acrivia conştiinţei o veţi dobândi dacă nu vă veţi împlini niciodată voia proprie. De multe ori ispita ne face să cârtim, zicând „eu am dreptate”, ori „nu mă înţelege nimeni”, ori „nu aşa  este corect, ci cum zic eu”. Însă, la mănăstire n-am venit nici să devenim buni bucătari, nici buni trapezari. Am venit să devenim buni monahi. Aici trebuie să fiţi atenţi. Neîncetat să vă întrebaţi: „Oare ce-ar vrea Dumnezeu să fac pentru a deveni un bun călugăr?”

Şi, pe cât puteţi, fiţi cu luare-aminte la vorbirea deşartă. Mergi de la biserică la trapeză? Rugăciunea[1]! Mergi de la trapeză la arhondaric? Rugăciunea! Rugăciunea este cea care vă va ajuta. Rugăciunea şi tăierea voii, acestea le vrea Dumnezeu.

Iar în biserică, de multe ori, diavolul aduce multă luptă. Vine tipicarul şi îţi zice să citeşti Psaltirea. „Nu pot!” Îţi zice să citeşti Canonul. „Nu pot!” Acestea însă vor fi puse la socoteală şi va acţiona legea duhovnicească[2]. „Vino să cânţi.” „Nu pot!” Înţelegeţi? Aşa nu este corect. Niciodată să nu spuneţi „nu”. Chiar dacă vreodată nu veţi putea citi sau cânta, însă cu smerenie să ziceţi: „Frate, iartă-mă, acum nu pot, dar altădată cu bucurie voi ajuta.” Aşa face monahul. Întotdeauna este deschis către ceilalţi şi deschis spre a afla harul lui Dumnezeu. Trebuie să facă ascultare cu bucurie. Să luaţi aminte şi la poruncile pe care vi le dă stareţul, îndeosebi la poruncile personale, date fiecăruia pentru a şti la ce să fie atent, cum să se poarte; acestea să le ţineţi cu o acrivie îndoită faţă de poruncile generale, valabile pentru toţi. Deci când aveţi o poruncă specială de la stareţ să o ţineţi cu purtare de grijă îndoită, pentru că tot ce se face din neascultare Dumnezeu nu primeşte.

Vedeţi, aşa cum am spus şi la o altă sinaxă, monahii Sfântului Atanasie au prins peşte, dar pentru că nu erau luaţi exact din locul în care le spusese stareţul să pescuiască, Sfântul i-a aruncat pe toţi! Monahii i-au prins, i-au desfăcut din mreje, i-au curăţat şi, când erau gata să-i gătească, „aruncaţi‑i!” Şi era mult peşte. Vedeţi, călugării aceia au pus logica în ascultare. Logica nu intră în ascultare! Le spusese stareţul să meargă într-un loc unde ei, având experienţa pescuitului, ştiau că nu este mult peşte. Şi şi-au spus: „Ei, aşa a zis Gheronda, însă nu cunoaşte marea. De fapt a zis să aducem peşte. Dacă mergem în altă parte, nu este nimic.” Şi totuşi, era lipsă de precizie în ascultare.

Porunca trebuie împlinită cu multă grijă. De pildă, mergeţi undeva în lume şi cineva vă invită la el acasă. Dacă nu aveţi poruncă de la stareţ, să nu mergeţi. Să găsiţi o îndreptăţire—„ne grăbim”, sau altceva—şi să nu mergeţi. Şi atunci harul se va odihni înlăuntrul nostru. Este chestiunea „prisosirii”. Zice Domnul: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor…3” Adică, aşa cum explică Sfinţii Părinţi, dacă nu va prisosi starea noastră duhovnicească faţă de cea a mirenilor, nu vom afla har. Pentru noi, cei care am fugit din lume şi am venit aici, nu ar fi ruşinos să nu izbutim în lucrarea noastră? Aşa este, părinţilor.

Iar cei care sunt primii într-o slujire să nu‑şi facă niciodată voia lor. Să ia îndrumări de la stareţ. Dacă stareţul nu se odihneşte cu deciziile luate de aceştia, degeaba! Poate că e bun organizator, dar ascultare nu face. Aşa este. Să puneţi de acum o temelie bună.

***

PărinteleStareţ: Suntem la început, Cuvioase Părinte Stareţ, deşi au trecut cinci ani. Am pornit noi cu mult curaj; nici eu nu m-am gândit la început ce grea ascultare e stăreţia, însă acum trebuie să mă achit de datoriile mele cât pot.

Arhim. Efrem: Este greu, Părinte, să fii egumen. Unii ar crede că, dacă ai putere de stăpânire… Însă e o mare greutate, este mai dificil să fii egumen, decât să fii episcop. Noi însă facem ascultare voii lui Dumnezeu. Ce vrea Dumnezeu.

PărinteleStareţ: Aţi păţit vreodată, la mănăstire, să zică vreunul dintre fraţi, la un moment dat, că nu vă poate suporta, sau că v-a judecat?

Arhim. Efrem: Desigur!

PărinteleStareţ: Şi ce i-aţi răspuns?

Arhim. Efrem: I-am zis: „Na’ne evloghiméno” („fie binecuvântat”). Desigur, le trece; sunt doar ispite. Prima ţintă a diavolului este stareţul, prima ţintă! Când monahul se află sub întunecarea minţii, prin lucrare diavolească, primul pe care dă vina este stareţul. De aceea, când vedeţi că sunteţi într-o astfel de stare, să mergeţi cu smerenie şi să ziceţi: „Gheronda, iartă-mă, am greşit!” Monahul, pentru a deveni un creştin desăvârşit, trebuie să-şi iubească vrăjmaşii. Deci, dacă pe stareţ nu-l iubeşte, dar pe vrăjmaşi! Sfântul Ioan Scărarul zice: „Pe stareţul tău trebuie să-l cinsteşti mai mult decât pe orice alt om de pe pământ.” Pentru că el te va duce la Dumnezeu. Există vreo faptă mai mare ca aceea de a te duce cineva către Dumnezeu?

PărinteleStareţ: Aţi avut situaţia în care să vă zică un frate: „Părinte, nu mai stau la mănăstire. Poate găsesc în altă parte mai bine şi nu mai stau aici”? Cum aţi procedat?

Arhim. Efrem: Cum să nu?! Diavolul idealizează lucrurile din afara mănăstirii astfel încât monahul să plece. Însă mie mi-a zis papa-Efrem—cred că am mai spus şi la altă sinaxă—că toţi cei care plecau de la mănăstirile din Sfântul Munte, vreme de cincizeci de ani, treceau pe la el. Şi nici unul dintre aceştia n-a sporit, cu desăvârşire nici unul! Acolo unde v-a trimis Dumnezeu, acolo să rămâneţi.

Monahii: Ce i-ar zice Părintele Stareţ unui astfel de frate?

Arhim. Efrem: Trebuie să-l înveţi, să-i spui cele de folos. Dacă însă vezi că nu vrea… dacă este dintre cei ce vor mântuirea, se va smeri şi va asculta. Dacă este însă dur şi egoist… La război, Părinte Andrei, avem şi răni şi lupte, dispariţii şi morţi. Războiul este război, iar aici este linia întâi! De aceea, cel care este scrupulos nu crede niciodată în gândul propriu. Îţi zice gândul să faci ceva. Îţi vei spune: „Eu nu am încredere în mine însumi, merg la stareţ şi ceea ce-mi va zice stareţul, aceea voi face.” Pe cel ce pune o astfel de temelie, niciodată nu-l poate lovi diavolul.

Monahii: Gheronda Iosif a spus într-o sinaxă că primul lucru pe care îl face diavolul este să rupă legătura ucenicului cu stareţul. Să ne spuneţi ceva despre aceasta.

Arhim. Efrem: Lucrul acesta izvorăşte din ascunderea gândurilor. Când monahul începe să se ascundă, fără îndoială că se depărtează de stareţ.

Monahii: Iar când diavolul îi arată ucenicului defectele stareţului, ce să facă ca să-şi păstreze curată imaginea stareţului în sinea sa?

Arhim. Efrem: Trebuie să se roage cu lacrimi, cu mult plâns. Dacă însă vede că nu pleacă astfel gândurile, să meargă la stareţ să se spovedească. La monahul care nu doreşte astfel de gânduri, ele nu rămân.

Monahii: Despre program şi importanţa programului, ce ne puteţi spune?

Arhim. Efrem: Programul este foarte important pentru sporirea monahului. Orice ar fi, la vremea Vecerniei să faceţi

Vecernia, la vremea Pavecerniţei să faceţi Pavecerniţa. Iar mirenii (vizitatorii) să urmeze programul vostru, nu voi să vă daţi după al lor. Gheron Iosif, „Bunicul”, insista mult pe program, foarte mult. Iar la chilie să nu vă apuce niciodată trândăvia. Merg la chilie şi am la dispoziţie, să zicem, două ore. Aceste ore le voi împărţi: voi citi, voi face canonul, mă voi ruga, apoi îmi fac metaniile. Să nu mergeţi la chilie şi să căscaţi gura. Mulţi călugări se duc la chilie şi încep să răsfoiască o carte, apoi o leapădă şi iau alta, iar vremea trece de pomană. Când bate clopotul de linişte, să fie linişte. Nu mai mergeţi să bateţi la uşa altuia: părinte, vreau să-mi dai unealta cutare! Tot lucrul care se poate face a doua zi trebuie între­rupt când bate acest clopot.

Iar când sunteţi la biserică, să nu vorbiţi despre diaconima, despre slujire. Uitaţi-le până când veţi ieşi de la slujbă. Şi în biserică să fiţi foarte atenţi, să nu vorbiţi, căci este un obicei urât. Şi acolo, la Sfântul Munte, unii călugări vorbesc în biserică de parcă ar fi în curte, la o pauză. Nu este corect. De vreme ce sunt de faţă îngerii, sfinţii, pot oare să vorbesc când vreau? Şi dacă este nevoie să vorbesc ceva foarte urgent, o fac cu multă reţinere.

Monahii: Câteodată fraţii se smintesc atunci când li se dau ascultări peste puterile lor, când simt că nu mai pot. Ce să facă, deci, atunci?

Arhim. Efrem: Să vorbească cu stareţul şi acesta, cunoscând răbdarea fiecăruia, poate să facă pentru fiecare anumite pogorăminte. Iar monahul să facă tot ce-i va zice stareţul. Este adevărat că voi, acum, trebuie să puneţi mai mare accent pe muncă, pentru că sunteţi la început. Unii vor avea greutăţi, însă vor avea şi plată. Însă, mai mult decât orice altceva, să aibă prioritate ascultarea, porunca. Mai mult decât rugăciunea, mai mult decât citirea, este ascultarea. Voi aici sunteţi şi ctitori ai mănăstirii, de aceea trebuie să vă osteniţi.

Monahii: Dacă îi vine gândul unui frate că este exploatat? Se întâmplă situaţia aceasta, să simtă cineva că are o ascultare mai grea decât alţii.

Arhim. Efrem: Stareţul nu are aici moşie proprie! El este primul slujitor, este rob al lui Dumnezeu. Nu face nimic pentru el. Iar dacă se face aici mănăstire, pentru slava Bisericii se face, nu pentru a lui. Iar rolul stareţului este de a‑l convinge pe monah să identifice voia acestuia cu voia lui Dumnezeu.

Monahii: Mulţi oameni vin în monahism cu un individualism, un egoism foarte mare. Vorbesc despre noi, care venim şi ne aşezăm în mănăstire. Ce putem face?

Arhim. Efrem: Nu este surprinzător ca cei care vin la călugărie să aibă mult egoism. Ce altceva să aibă? Primul lucru cu care vin este egoismul. Să nu ne temem de asta. Numai să fiţi atenţi la ascultare. Cine ia aminte la el însuşi şi vede că „fiara” (egoismul) se împotriveşte atunci când primeşte vreo poruncă, să zică: „Na’ne evloghimeno!”, fie binecuvântat.

Monahii: Vorbeaţi aseară despre interiorizare. Care este primul pas către interiorizare?

Arhim. Efrem: Ascultarea! Cel care nu face ascultare să nu se aştepte la interiorizare! Cine şi-a pus ca temelie voia proprie, să nu se aştepte să facă şi acoperişul!

Monahii: Să ne vorbească Părintele, aşa cum o făcea la sinaxe, despre disponibilitatea lăuntrică de a face ascultare.

Arhim. Efrem: Trebuie să te gândeşti încontinuu la Hris­tos care a fost cel dintâi întru ascultare. Aceasta este menirea mea, acesta este modul prin care voi afla harul Duhului Sfânt. Trebuie să fiu convins că nu există un alt mod. Vedeţi, „Nu am venit să împlinesc voia Mea—zicea Hristos—ci voia Tatălui Meu care m-a trimis” (Ioan 6, 38) Este zguduitor! Pentru că, de‑ar fi împlinit Dumnezeu-Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, voia proprie, ar fi fost păcătos?! Şi totuşi nu a făcut-o! Vedeţi, „era supus” (Luca 2, 51), zice Scriptura, bătrânului Iosif şi Maicii Sale. Era supus!

Monahii: Cum putem să nu vedem păcatele altora, ci doar pe ale noastre?

Arhim. Efrem: Atunci când nu privim ce face unul şi ce face altul. Trebuie să lovim patima curiozităţii.

Monahii: Dar dacă vedem că, la o ascultare, un frate face ceva greşit?

Arhim. Efrem: Să-i spui stareţului. Nu să te duci la un alt frate şi să începeţi discuţiile: „Ştii, cutare…”, ci la stareţ. Dacă face cineva ceva, ori ne sminteşte ceva, ori un lucru nu merge bine, spune-i stareţului. Nu să începeţi discuţia, bârfa de mahala: „Uite ce-a făcut cutare…”

Monahii: Şi când nu este stareţul?

Arhim. Efrem: La al doilea după stareţ.

Monahii: Şi când se întâmplă să fie amândoi plecaţi?

Arhim. Efrem: Oricum, totdeauna trebuie să existe un locţiitor la mănăstire. Dacă însă presupunem că lipseşte stareţul şi vezi că cel care-l înlocuieşte nu s-ar folosi, n-ar putea duce ceea ce-i vei spune despre fratele care a greşit, nu este nevoie să-i spui atunci, ci aşteaptă să vină stareţul.

Monahii: Dacă un călugăr are în inimă gânduri că „eu în lume eram mai bun, aş fi putut face mai mult; dar aceştia sunt oameni care nu ştiu ce vor, sunt oameni care nu merg către Dumnezeu şi atunci cum să mă ducă ei pe mine la Dumnezeu?”

Arhim. Efrem: În lume am fi putut face multe lucruri, dar ascultare n-am fi putut face! Baza vieţii duhovniceşti este ascultarea! Fără ascultare nu se face nimic! Ascultare! Ascultare! Nu există altceva! Ascultare! În lume poate că ai citit mai mult, ai avut, de multe ori, mai multă linişte. Dar n-ai făcut ascultare! Acum faci ascultare. Şi, nu vă miraţi, la mănăstire a făcut Dumnezeu în aşa fel încât monahul să muncească, să înveţe a-şi omorî trupul. Nu uitaţi că şi trupul trebuie luptat, ca să se ofilească, pentru că monahul are şi războiul trupesc, care nu trebuie ignorat. De aceea, trebuie să se ostenească.

Monahii: Trebuie făcută ascultare de oricine? Chiar dacă zice fratele mai mic: „Ia asta de acolo şi pune-o acolo?”

Arhim. Efrem: Dacă-ţi zice un frate să-l ajuţi şi poţi s‑o faci, atunci desigur, fă ascultare. Căci zice la slujba tunderii: „…ascultare la mai marele tău şi la toată frăţimea cea întru Hristos.” Vezi, Sfântul Pahomie s-a dus acolo unde împleteau fraţii rogojini şi a venit un copil, zicându-i: „Nu împleteşti bine.” Şi sfântul i-a spus: „Învaţă-mă, fiule!” Şi a stat acolo să-l înveţe un copil mic! El, care avea mii de călugări! Aceasta este ascultarea!

Monahii: Dacă credem că cineva nu îşi face ascultarea cum trebuie, ce să facem?

Arhim. Efrem: Să-i spuneţi stareţului şi acesta îl va ajuta. De multe ori însă Dumnezeu îngăduie ca un frate să greşească tocmai pentru a învăţa şi noi să răbdăm. Şi să fiţi cu multă luare-aminte la prietenia părtinitoare, căci este moarte. Este o situaţie catastrofală, să fiţi foarte atenţi! Pe toţi să-i iubim la fel, cu toţii suntem fraţi. Aici nu suntem prieteni, aici suntem fraţi. Una este „prieten” şi alta este „frate”. E o mare deosebire!

PărinteleStareţ: Să ne spuneţi câte ceva despre îndrăzneală, despre familiaritate.

Arhim. Efrem: Îndrăzneala este lipsă de bună creştere. Când faceţi glume între voi, gesturi, se pierde plânsul, se pierde pacea şi vine uitarea duhovnicească. Aici nu sunteţi în tabără de vară! Sunteţi monahi şi sunteţi la mănăstire! Şi nu este corect pentru călugări să facă glume, gesturi între ei şi aşa mai departe. Diavolul luptă mult, fiţi cu băgare de seamă. Fiţi atenţi cum mergeţi, cum lucraţi unii cu alţii, pentru că diavolul îţi poate începe un război acum, zicând: „Chiar dacă îl dobor doar peste patruzeci de ani, eu sunt mulţumit. Ba chiar după cincizeci de ani de-l dobor, tot mulţumit sunt! Pe mine finalul mă interesează!”

Iar fraţii mai mari să fie atenţi la bunul mers al mănăstirii. Eu am la Vatopedi patru părinţi care tot timpul supraveghează, merg peste tot, chiar în timpul slujbei, şi mă ţin la curent. Pentru că eu, în vremea slujbei, spovedesc încontinuu şi nu pot cerceta eu însumi. Aşa că am patru fraţi care „patrulează” cu rândul, fie în biserică, fie în afară.

Monahii: Aş dori să vă întreb: cum pot să reuşesc, în timpul ascultării, să menţin rugăciunea lui Iisus, pentru că de multe ori mă răspândesc?

Arhim. Efrem: Spunând rugăciunea cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă.” Pentru că la ascultare nu putem avea aceeaşi rugăciune pe care o avem la chilie. Dar s-o ziceţi cu gura şi veţi fi în Duhul Sfânt, căci „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Duhul Sfânt” (1Cor. 12, 3). Când zicem „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”, Duhul Sfânt este cu noi, harul lui Dumnezeu este cu noi.

Monahii: Cum ne putem da seama mai bine de prezenţa lui Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Prezenţa lui Dumnezeu în noi este prezenţa harului. Când avem har, atunci Îl avem pe Dumnezeu. Harul, de multe ori, se exprimă prin tânguire, alte ori prin bucurie, ori prin pace, ori prin lacrimi. Prezenţa harului are înfăţişări diferite.

Monahii: De multe ori după spovedanie, ori după ce ne ţine părintele stareţ un cuvânt, sau poate o sinaxă la trapeză, simt cum creşte râvna să ţin rânduiala, să fiu cu luare‑aminte, dar apoi starea aceasta dispare. Ce să fac ca să menţin şi chiar să înmulţesc această râvnă?

Arhim. Efrem: Desigur, sinaxele sporesc râvna. Dar dacă se micşorează, să te sileşti puţin şi iarăşi va veni. Pentru că cel care se găseşte pe treapta începătorilor nu are o râvnă constantă. Odată coboară, altădată creşte, precum o balanţă. Dar asta să nu te deranjeze, nu este nimic grav.

Monahii: În momentul în care mă simt ispitit, încercat, obosit, cum ar fi cel mai bine să procedez?

Arhim. Efrem: Când simţi că eşti ispitit, să ai mai multă luare-aminte. De multe ori însă este firească o anumită oboseală, este ceva fiziologic. Aşadar, să nu te nelinişteşti, sunt lucruri fireşti. Vezi, vine timp înnorat, vânt, tunete şi fulgere, însă nimic din acestea nu va rămâne. Aşa este şi cu monahul înlăuntrul său. Va trece prin vremuri cu nori, furtună, dar şi vreme blândă, zile însorite. Toate acestea e firesc să vină; până când va ajunge la nepătimire, omul trece prin astfel de stări. Dar niciodată să nu te înspăimânţi.

Monahii: Din ce cauză ne lipseşte, de multe ori, trezvia? O avem pentru un scurt moment de timp, apoi dispare.

Arhim. Efrem: Dar va veni iarăşi. Foarte mult ajută cercetarea de sine care va aduce înapoi trezvia. Să vă cercetaţi lăuntric: oare în ce stare sunt patimile? De pildă, patima mâniei: s-a micşorat ori nu, în ce stare este? Însă cea care suplineşte şi acoperă totul este ascultarea. Ne zice stareţul: „Părinte Iosif, Părinte Daniil, să mergeţi în cutare loc!” „Fie binecuvântat!” Ascultare cu bucurie, aşa cum spune Părintele Porfirie.

PărinteleStareţ: Ce sfat le daţi celor care sunt la şcoală şi stau în oraş?

Arhim. Efrem: Să nu uite că şi acolo sunt tot călugări. Să-şi facă datoria, pe cât este cu putinţă, desigur în înţelegere cu stareţul. Nu vor putea împlini totul ca în mănăstire, dar vor face oricum, şi acolo unde sunt, tot ascultare. Iar dacă se întâmplă ceva, să-ţi zici: „De ar fi fost stareţul aici, oare ce mi-ar fi spus?” Iar conştiinţa îţi va răspunde pe loc!

PărinteleStareţ: Acum şcolile teologice sunt aşa cum sunt, deci şi cu slăbiciuni, pentru că nu prea sunt încurajaţi acolo călugării. Este vreun pericol la şcoală pentru ei?

Arhim. Efrem: Şcolile teologice nu au un duh bun, de aceea nu iubesc pe călugări. Au un duh vestic. Părintele Ius­tin Popovici spunea că, dacă vrei să vezi cât de mult iubeşte cineva Ortodoxia, trebuie să cauţi a vedea cât de mult iubeşte monahismul. Cel care nu iubeşte monahismul are un duh vestic.

PărinteleStareţ: Dacă nu avem timp să împlinim canonul de închinăciuni, putem zice „Doamne Iisuse” în timp ce facem altă ascultare şi să completăm astfel acest canon?

Arhim. Efrem: Nu. Dacă se întâmplă vreodată să nu puteţi face canonul, să vi-l notaţi undeva şi să-l împliniţi în altă zi. Sau, de pildă, vă dă stareţul un canon, dar nu-l puteţi face din pricină că lucraţi mult. Atunci îl veţi ruga pe stareţ să-l micşoreze. Iar dacă cineva este bolnav şi nu-şi poate face canonul, să-l noteze undeva şi să-l facă altădată.

PărinteleStareţ: Dar, de exemplu, se întâmplă să avem hram, sau la praznicele mari, cum sunt Crăciunul, Paştile—la noi vine lume multă atunci şi obştea este epuizată. Să zicem că aceasta se întâmplă chiar în ajunul praznicului. Facem canonul de împărtăşanie împreună în biserică. Se pot împărtăşi? Eu i-am lăsat până acum.

Arhim. Efrem: Cum zice stareţul. Dacă stareţul spune că se pot împărtăşi, atunci se împărtăşesc. Altă dată, dacă din pricina unei lucrări istovitoare, nu ai vreme să citeşti rugăciunile de Împărtăşanie dar stareţul îţi zice să te împărtăşeşti, atunci să te împărtăşeşti. Eşti perfect „legal”.