Cuvânt din Sfântul Munte – La Mănăstirea Râmeți

Arhimandritul Efrem: La noi la mănăstire, cu câtva timp în urmă, un monah a vrut să plece. L-am chemat şi i‑am zis: „Fiul meu, nu te vei folosi dacă vei pleca, pentru motivele cutare.” El îmi zice: „Eu vreau să plec!” „Bine, atunci pleacă.” Maică Stareţă, noi suntem responsabili până la poartă! Cum a ieşit pe poartă, nu mai răspundem! Zicea Avva Pimen: „Pimen copii nu a născut!” Noi, stareţii, suntem slujbaşi, împlinim doar o slujire. Cine vrea să ne asculte, fie binecuvântat! Cine nu vrea, iarăşi fie binecuvântat!

Maica Stareţă: Vreau să-l mai întreb pe Părintele o problemă. Am avut cazuri aici care, din lucrarea diavolului, au plecat din mănăstire. Şi au revenit după un timp, când au dat cu capul de necazuri, văzând că nu pot să biruiască. Le-am reprimit cu toată dragostea şi cu toată iertarea şi, totuşi, nu dau rezultatul care ar trebui să-l dea. Am făcut bine că le-am primit, sau nu trebuia să le primesc? Am multe cazuri din astea şi vreau să mă vindec, să mă învăţ din păţania aceasta.

Arhim Efrem: Trebuie să le zoriţi puţin.

Maica Stareţă: Păi le silesc, dar numai să asculte. Dacă n-ascultă…

Arhim. Efrem: Să facă ascultare, să facă ascultare. Iar maicile acestea, pentru a reveni la starea lor duhovnicească anterioară, trebuie să facă ascultare cu mai multă acrivie decât înainte, pentru că diavolul are acum „drepturi”. Asupra monahului care pleacă cu fapta din mănăstire, nu cu gândul, diavolul are dreptul de a-l ispiti până la moarte! Şi e nevoie de multă acrivie pentru a-l putea lovi pe diavol. Suntem în prima linie, surorilor! Închipuiţi-vă soldaţii care se luptă cu inamicul în prima linie, continuu, cu armele. Aceştia sunt monahii! „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Ef. 6, 12). Deci împotriva acestora este lupta. Nu ne temem de diavol, însă trebuie să‑l luăm în calcul, nu să-l subestimăm.

Maica Stareţă: Vreau să-l întreb pe Părintele: ce canoane dau dânşii la Sfântul Munte de reuşesc să îndrepte pe cei care sunt tari în cerbice, pe călugării care-s mai ambiţioşi? Să-mi dea un sfat.

Arhim. Efrem: Noi îi răbdăm. Aveam un frate care nu făcea ascultare. Am făcut răbdare vreme îndelungată, ani destui. Venea la biserică, punea metanie la stareţ şi, după Psalmii Utreniei, mergea pe furiş şi se culca. Ştia la ce oră mergem la trapeză, se scula şi, ca şi când ar fi venit de la biserică, intra cu noi la trapeză. O dată, de două ori, de trei ori. Desigur, nu este lucru ascuns care să nu iasă la iveală. El credea că nu va fi prins. Apoi l-am chemat şi i-am zis: „Copile, văd că sporirea ta nu prea merge—dinspre partea ta. Trebuie să pleci din mănăstire.” Şi, din fericire, s-a convins şi a plecat. Şi s-a liniştit şi el, şi noi. Nu se poate altfel. Vedeţi, Sfântul Silvan, ucenicul Sfântului Pahomie, Sfântul Silvan, cel care fusese comediant, la început mergea bine. Apoi a început să facă iarăşi pe mimul, făcea comicării la mănăstire. I-a atras atenţia Sfântul Pahomie o dată, de două, de trei, de patru, de cinci, de mai multe ori. Ba chiar l-a şi bătut! Apoi a văzut că nu poate spori. L-a chemat pe Silvan, a chemat şi câţiva alţi părinţi care aveau oarecare răspundere şi a zis: „Scoateţi-i întâi rasa înaintea mea şi apoi alungaţi-l!” Îndată însă ce a văzut Silvan că Sfântul Pahomie cu adevărat îl alungă, s-a smerit pe loc şi a cerut iertare cu lacrimi. Apoi a devenit bun călugăr.

Deci, dacă noi îl chemăm şi îi spunem să plece, iar respectivul începe cu adevărat să se pocăiască, atunci e bine. Altfel, dacă nu se schimbă, nu se poate să rămână. Vedeţi, când Hristos le-a vorbit ucenicilor despre Trupul şi Sângele Său, au început unii să plece zicând: „Asta ce-o mai fi?” Atunci le-a spus celor doisprezece: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi ?” (Ioan 6, 67). Aici la mănăstire venim de bunăvoie. Şi ne nevoim de bunăvoie, cu voia noastră. Iar la mănăstire au loc doar aceia care vor să‑L găsească pe Dumnezeu. Cei care nu doresc să‑L afle pe Dumnezeu nu au loc aici la mănăstire. Acest lucru trebuie înţeles foarte bine de către surori.

Maica Stareţă: Avem foarte puţine cazuri de neascultare, puţine. Însă aceste „puţine” tulbură şi strică atmosfera şi disciplina pentru celelalte.

Arhim. Efrem: Desigur. Oricum, de vreme ce între cei doisprezece Ucenici se afla şi fiul pierzării… La război, Maică Stareţă, sunt şi răniţi, şi accidentaţi, şi morţi. Acum zece ani, înainte de a deveni egumen, am fost la un Bătrân în Sfântul Munte care era stareţ cu vechime la o altă mănăstire. Mi‑a zis următoarele, care le păstrez până acum: „La mănăstire vor  veni diverşi părinţi. Unii din ei vor pleca, alţii vor lepăda rasa. Tu să-ţi continui drumul şi ţelul tău fără abatere.” Aşa este!

Maica Stareţă: Eu personal am o slăbiciune foarte mare: îmi pare foarte rău de maici. Sufăr grozav când pleacă.

Arhim. Efrem: Desigur, este dureros, dar ce să facem?

Maica Stareţă: Şi să ştiţi că m-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea tăria să nu mai sufăr aşa de mult.

Arhim. Efrem: Păstorul nu trebuie să se întristeze peste măsură. Are Dumnezeu grijă şi de cei care pleacă. Nu ştii ce va face Dumnezeu şi cu aceştia.

Maica Stareţă: Am avut şi maici multe, nu ştiu chiar numărul, aproape nouă-zece, nu ştiu câte sunt, care au plecat şi acum sunt stareţe. Au plecat şi aproape toate au făcut câte o biserică, câte o mănăstire. Deci au dat rezultat. Am suferit mult: au plecat fără blagoslovenie. Dar după aceea le‑am dat blagoslovenie, după ce am văzut că treaba merge bine şi fac treabă bună acolo.

Arhim. Efrem: Este o călugărie cu lipsuri…

Maica Stareţă: Da, că au plecat din mândrie şi fără ascultare.

Arhim. Efrem: Mie mi-a zis papa-Efrem Katunakiotul, care este un mare sfânt din Muntele Athos: „Eu, ca sihastru, eram într-un fel neutru faţă de mănăstiri. Şi aproape nouăzeci şi cinci la sută dintre monahii care plecau din Sfântul Munte veneau aici şi-mi spuneau gândurile. Îţi zic acum ţie, că eşti tânăr, îţi zic cu responsabilitate, ca duhovnic al multor monahi de la Sfântul Munte de felul acestora, că în aceşti cincizeci de ani nu am văzut absolut nici unul dintre cei care au plecat de la metania lor să sporească duhovniceşte! Absolut nici unul!” Pot să zidească şi să pară că oamenii au folos de la dânşii. Degeaba! Pentru că au pus ca temelie voia proprie. Poate că au venit după aceea şi le-aţi dat binecuvântare, dar de nevoie. Nu a fost binecuvântare de bunăvoie.

Maica Stareţă: Şi mai mult de mila lor, pentru că au început să se poticnească…

Arhim. Efrem: Pot veni să-ţi facă metanii mari: „Vai, Maică Stareţă…” Dar asta nu prinde. Dacă nu se odihneşte duhul stareţei, maicilor, nu exterior, ci lăuntric, dacă lăuntric nu se odihneşte stareţa cu voi, să nu aşteptaţi să vedeţi faţa lui Dumnezeu! Nu se poate! Sfântul Apostol Pavel spune: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evr. 13, 17).

Când papa-Efrem — îl dau iarăşi exemplu, exemplu de ascultare — a sădit nişte pomi acolo la chilie, i-a zis bătrânul lui: „Măi sărmane, ce-ţi veni să plantezi pomii ăştia? De ce să-i sădeşti acuma, avem noi nevoie de aşa ceva, să te osteneşti acuma să-i plantezi?” Şi nu s-a prins nici măcar un pom! Prezenţa stareţului este o Taină! „Doar diavolul ştie ce înseamnă stareţ”, zicea papa-Efrem.

Maica Stareţă: Părinte Stareţ, în legătură cu Sfânta Împărtăşanie, sigur, duhovnicul dă dezlegarea dacă se pot împărtăşi sau nu, nu stareţa. Sunt conştientă de acest lucru. Dar întrucât eu mă lovesc cu maicile sau surorile care nu ascultă unele lucruri pe care le spun, totuşi îndrăznesc să se ducă la Sfânta Împărtăşanie des. Îl întreb pe Părintele: o maică sau o soră care stă în fundul bisericii, refuză să meargă la strană—poate să cânte, poate să citească—şi refuză să mă asculte, i-am spus o dată, de două ori, de trei ori, de zece ori; continuă acelaşi lucru şi totuşi se pregăteşte să meargă să se împărtăşească. Sigur că părintele duhovnic nu poate să le ştie, că suntem multe, nu le poate cuprinde pe toate, toate mărunţişurile. Şi eu am mare mâhnire pentru acest lucru…

Arhim. Efrem: Stareţa trebuie să aibă cooperare nemijlocită cu duhovnicul.

Maica Stareţă: Da, asta este. Însă…

Arhim. Efrem: Trebuie să coopereze. Dacă duhovnicul nu le ştie bine pe maici, stareţa să-l ajute.

Maica Stareţă: Sunt maici bune, mai bune decât mine. Dar trebuie ca pentru luptele noastre interioare să cerem o povăţuire de la un duhovnic din Sfântul Munte care are mai multă experienţă decât noi.

Arhim. Efrem: Ascultaţi, pentru maici să faceţi pogorământ şi să se împărtăşească! Desigur, ascultare trebuie să facă, dar se împărtăşeşte şi cel bun şi cel care face mai puţine roade; şi cel cu zece, şi cel cu opt, şi cel cu cinci.

Maica Stareţă: Dar cele care nu se pot ierta? Se iartă doar pentru momentul când se împărtăşesc şi după ce se împărtăşesc nu mai iartă pe aproapele. Ce fac cu ele?

Arhim. Efrem: Maica care nu iartă pe celelalte nu va ve­dea Sfânta Împărtăşanie nici la moarte!

Maica Stareţă: Aţi auzit?!

Arhim. Efrem: Dacă nu spune „iertaţi-mă”, să se smerească şi să se împace, atunci nici la moarte să nu se împărtăşească. Chestiunea dragostei este atât de mare încât harul nu îngăduie nici o abatere! Vedeţi, „viza” că suntem ai lui Hristos, întru care „vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” este „dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35). Dacă monahul nu spune „iartă-mă”, aceasta este mândrie. Cum se poate împărtăşi cel mândru? Căci este mândrie pusă în practică. Una este gân­dul de mândrie, alta războiul mândriei şi alta fapta mândriei. Vedeţi, Dumnezeu nu numai că nu-i ajută pe cei mândri, ci chiar „le stă împotrivă” (Iac. 4, 6). Ştiţi oare ce înseamnă a ţi se împotrivi Dumnezeu? În chestiunea aceasta, Maică Stareţă, să fiţi neînduplecată! Dacă o soră nu vorbeşte cu cealaltă, au răutate între ele şi se ceartă mereu, nu se va împărtăşi nici la Paşti!

Maica Stareţă: Aţi auzit? Dacă nu iertăm, nu ne iubim — dar iertare din inimă — să nu mai îndrăzniţi să vă apropiaţi de Sfântul Potir! Uite ce spune Părintele!

Arhim. Efrem: Păi, cum vom spune: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? Tatăl nostru. Îl minţim pe Dumnezeu.

Maica Stareţă: Îl întreb încă ceva. Spun persoanele respective: „Eu te-am iertat”. Deci, când vreau să mă împărtăşesc, mă duc, îmi cer iertare, te iert pentru moment—deşi mă îndoiesc—şi după ce mă împărtăşesc fac acelaşi lucru ca şi mai înainte. Oare există iertare, sau este numai de formă?

Arhim. Efrem: Aceasta este prefăcătorie. „Iartă-mă” înseamnă că mă smeresc. Şi dacă îţi zice „iartă-mă” răspunzi: „Te-am iertat, dar şi tu să mă ierţi.” Avva Marcu zice că dacă mergi pe drum şi te întâlneşti cu cineva care începe să ocărască pe un al treilea, atunci este şi el de vină, dar şi tu. Deci, dacă fără să vrem vine cineva şi vorbeşte de rău pe altcineva, atunci şi noi suntem de vină. Cum de-a făcut Pronia lui Dumnezeu astfel încât să ne întâlnim cu acest om care ocărăşte? Înseamnă că şi eu sunt vinovat, dacă Dumnezeu a îngăduit asta. Şi trebuie să mă pocăiesc şi eu, pentru că dacă aud pe cineva care judecă, el păcătuieşte, dar sunt şi eu vinovat. Deci dacă Sfinţii Părinţi zic că în astfel de lucruri suntem de vină, dar în altele mai mari!

Surorilor, noi trebuie să plângem nu păcatele pe care se întâmplă să le facem—şi este ruşinos pentru un monah să păcătuiască cu fapta—noi trebuie să plângem şi să nu ni se usuce niciodată lacrimile pentru că, după atâţia ani de călugărie, ar fi trebuit să fim împodobiţi cu harismele Duhului Sfânt, pe care nu le avem! Numai pentru lucrul acesta şi ar trebui să plângem! „Cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are” (Iac. 4, 17) zice Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului. Noi ar trebui să avem harisme! Unde sunt aceste harisme? Eu aşa mă ocărăsc pe mine însumi. Ar fi trebuit în acest moment să fim purtători de Dumnezeu! Deoarece, după Botez, creştinul primeşte cu adevărat putere: „Le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Lucrul acesta ar trebui să ne preocupe pe noi monahii! Nu „de ce sora asta nu-mi vorbeşte, de ce nu m‑a salutat cealaltă” şi tot aşa, lucruri care sunt bârfa femeilor de mahala. Aşa este!

Maica Stareţă: Dar, Părinte Stareţ, vă mai întreb un lucru. Cum să facem, că aşa ne biruie vrăjmaşul, că dacă duhovnicul ne face observaţie — am avut cazuri, puţine, dar am avut; momentan nu prea mai sunt, dar pot să apară — dacă duhovnicul sau stareţa face o observaţie sau te ceartă pentru anumite fapte, maicile nu mai spun „blagosloviţi”, nu-l mai salută. Dacă mă întâlnesc eu — soră sau maică — cu părintele duhovnic, nu-i spun „blagosloviţi”.

Arhim. Efrem: Este nesimţire duhovnicească. Maica nu numai asta trebuie să facă, ci dacă vine stareţa şi face observaţie pe ton răstit, îndată aceasta trebuie să zică: „Maică Stareţă, blagosloviţi şi iertaţi! Cumva v-am întristat?” Şi trebuie să meargă maicile din când în când la stareţă şi să întrebe: „Maică Stareţă, nu cumva nu te odihnesc în vreun lucru? Nu cumva te supăr? Nu cumva fac vreun lucru care nu te odihneşte?”

Maica Stareţă: Eu am pus multe întrebări. Acum doresc să pună şi maicile.

Arhim. Efrem: Numai că nu prea mai avem timp…

Maicile: În zilele noastre, cât de deasă ar trebui să fie Împărtăşania ca să putem să rezistăm luptei pe front?

Arhim. Efrem: Cât de des vă împărtăşiţi aici la mănăstire?

Maica Stareţă: Să spună părintele duhovnic: la trei săptămâni, la praznice, la două săptămâni…

Duhovnicul: În fiecare post de două-trei ori, la praznice şi la două, trei săptămâni. Iar cele care pot, vin şi săptămânal, câte una–două, dar nu majoritatea.

Maica Stareţă: Care sunt mai înduhovnicite… Care ştiu să tacă!

Arhim. Efrem: Este foarte rar! Foarte rar! Noi la mănăstire ne împărtăşim de patru ori pe săptămână. Nu este corect Maică Stareţă! Maicile care stau mereu la mănăstire trebuie învăţate să se împărtăşească des! Altfel, pentru ce se face Sfânta Liturghie?

Maica Stareţă: Dar, ca să ne putem împărtăşi trebuie să tăcem! Cu limba şi cu mintea. Şi să ne rugăm.

Arhim. Efrem: La Sfânta Împărtăşanie vin şi cei buni, şi cei slabi! Şi cei ce iau cinci, şi cei cu opt, şi cei cu zece. Aşa este! Sfânta Împărtăşanie lucrează lăuntric în funcţie de curăţenie. Doar cel care este pedepsit pentru o anumită faptă, doar acela nu trebuie să se apropie de Sfânta Împărtăşanie. Nici nu trebuie—atunci când împărtăşirea se face des—să se spovedească înainte de fiecare Cuminecătură, dacă nu avem păcate de moarte. Celelalte păcate se spovedesc regulat, la un anumit interval de timp. Dar nu este obligatoriu a te spovedi înainte de fiecare Sfântă Împărtăşanie. Altfel nu se poate, de vreţi să vă împărtăşiţi des. O sută de călugăriţe să se spovedească de fiecare dată, este irealizabil.

Maica Stareţă: Păi, nu le spovedim toate odată. Care cum pot.

Arhim. Efrem: Desigur, spovedania trebuie observată atent astfel încât să nu fie maici care să întârzie a se spovedi, dar nu se pot spovedi chiar înainte de fiecare împărtăşanie, este un lucru greu de realizat. Doar dacă este vorba de o problemă foarte serioasă. Atunci, fără doar şi poate, trebuie spovedită. Oricum, noi suntem şaptezeci şi cinci de monahi la Vatopedi. Eu nu stau la toată slujba. Citesc Psalmii Utreniei şi mă retrag în Sfântul Altar, unde avem o cămăruţă—diaconicon—şi acolo primesc spovedania fraţilor.

Maica Stareţă: Aşa face şi părintele duhovnic.

Arhim. Efrem: Şi acolo, la spovedanie, în funcţie de cum văd starea lăuntrică a fiecăruia, le zic: „Tu să vii la spovedanie săptămânal, tu să vii la fiecare cinci zile, tu la cincisprezece zile”. Dacă unul este cu luare aminte, îi zic: „Tu să vii o dată pe lună”. Oricum, noi aflăm roade împărtăşindu-ne de patru ori pe săptămână şi spovedindu-ne astfel.

Duhovnicul: În noaptea de Paşti monahii aghioriţi se împărtăşesc?

Arhim. Efrem: Desigur!

Duhovnicul: Părinţii şi fraţii de la Vatopedi se duc să spună înaintea Egumenului ce au pe suflet când au o nemulţumire, o tulburare, sau se duc unii la alţii?

Arhim. Efrem: Se duc la stareţ. Sunt şi alţi duhovnici, desigur, care îi ajută pe începători, dar în lucruri secundare. Duhovnicul obştei este însă stareţul. Este interzis a merge monahii unii la alţii să-şi spună nevoile. Nu se poate! Iar maicile doar la stareţă şi doar dacă le dă stareţa blagoslovenie să vorbească cu o altă maică. Dar numai cu binecuvântare. Şi să fiţi foarte atente la prietenia părtinitoare—două, trei maici între ele. Şi să nu se permită a merge o soră în chilia celeilalte. La noi, la Vatopedi, cine merge în chilia altuia nu se mai poate împărtăşi!

Bine, cred că ar trebui să încheiem… Maică Stareţă, poftiţi puţină tămâie de la Sfântul Munte…

Sursa: Cuvânt din Sfântul Munte, Sfânta Mănăstire Vatopedi 2011, pp. 45-55.