Cuviosul sfârşit al unei femei simple

Pe când eram elev la Gimnaziul din Métsovo, în fiecare zi, pe la ceasul amiezii, vedeam o bătrânică foarte simpatică, îmbrăcată în costumul popular metsovitic, ducându-se la biserica Sfintei Parascheva pentru slujba vecerniei. Ţinea de fiecare dată în mână un mic vas de tablă cu ulei, ca să aprindă candelele bisericii. Era Maria Bísa, un suflet binecuvântat de Dumnezeu!

După terminarea vecerniei, se ducea în mijlocul bisericii şi, într-un elan de slavoslovire din adâncul inimii, spunea un „Slavă Ţie, Doamne!”, fără să cunoască însă sensul acestui cuvânt. Chipul îi strălucea şi din ochii ei bătrâni ieşeau lacrimi de rugăciune către Dătătorul tuturor Darurilor, Dumnezeu. Era exteriorizarea credinţei ei trăite şi expresia duhovniciei ortodoxe autentice.

Iar Domnul a răsplătit credinţa acestei femei simple, înainte-vestindu-i toate amănuntele sfârşitului vieţii ei pământeşti.

De aici încolo o voi lăsa pe nepoata ei, doamna Maria Bísa-Psarovasíli, să dea mărturie despre cuvioasa ei adormire, într-o relatare de o rară frumuseţe, insuflată de harul dumnezeiesc şi puternic marcată de nemijlocirea trăirii.

Pe bunica mea o chema Maria. A plecat la Domnul pe 20 februarie 1971, în vârstă fiind de 85 de ani. De multă vreme se îngrijise de cel mai mic amănunt al morţii ei, deşi felul ei de viaţă era, în sine, o continuă pregătire pentru moarte. În ultima vreme nu mai ieşea din casă, pentru că o necăjea mult astmul. Nu era însă într-o stare atât de gravă. În casă se mişca cu uşurinţă şi-şi purta singură de grijă.

Era Sâmbăta morţilor. În acea dimineaţă s-a trezit pe la ora şase. Cu tot bombănitul meu, m-a trezit şi pe mine, pentru că, aşa cum a spus, voia să fiu trează. Mama a aprins soba şi i-a făcut cafeaua. După ce a băut cafeaua, a întrebat despre vreme şi a cerut să cerut să bea două înghiţituri de vin, lucru neobişnuit pentru acea oră.

Eram toate trei în cameră şi cu foarte multă seriozitate ne-a spus că în acea zi doreşte „să adoarmă” [întru Domnul]. I-a cerut mamei să o ajute să se spele şi să se îmbrace cu hainele păstrate în cufăr. De asemenea, a cerut să îi anunţe pe toţi copiii ei să vină acasă, iar pe o vecină să vină să ajute la dereticarea casei, pentru că după aceea urma să vină lume multă.

Desigur, au urmat multe contraziceri între ea şi mama, precum: „Asemenea lucruri nu se fac, încă nu am înnebunit” şi altele asemenea. Bunica însă insista. Îşi lua pulsul şi în continuu îi spunea mamei: „grăbeşte-te, pentru că vreau să adorm, grăbeşte-te, pentru că nu vom apuca să facem tot”.

Când fratele meu se pregătea să plece la lucru, l-a salutat sărutându-l şi i-a urat belşug şi fericire, pentru că nu îl va mai vedea. Încet-încet am început să ne dăm seama că ceva se întâmpla cu bunica. Mi-am adus aminte de ziua de luni a acelei săptămâni când mi-a cerut să îi scriu un nou pomelnic. La pomelnicul pentru morţi, deşi până atunci scriam trei Marii, în acea zi mi-a cerut să trec şi o a patra Maria. I-am spus că poate s-a încurcat, că a greşit, dar insista să o scriu şi pe a patra şi că, mai târziu, voi înţelege eu de ce. În după-amiaza zilei de joi, în aceeaşi săptămână, chemase toate rudele acasă, făcuse Maslu şi se împărtăşise. Aşa că am hotărât să ne supunem dorinţelor ei şi i-am anunţat pe copiii ei şi pe vecină.

Mama a spălat-o, a pieptănat-o, i-a tăiat unghiile. Mamei îi era foarte greu să o îmbrace cu hainele de înmormântare şi atunci bunica singură s-a îmbrăcat cu ele, spunând: „iată, eu i-am îmbrăcat pe copii mei cu hainele de înmormântare şi nu mă voi îmbrăca şi pe mine?”. Bunica avusese opt copii, dintre care trei muriseră.

Copiii ei, nurorile, nepoţii începuseră deja să vină unul câte unul. Am închis uşile şi ferestrele ca să nu vină vreun străin şi să ne creadă nebuni pentru că pregătim de moarte un om viu. Trebuie să spun că, atât cât a durat până şi-a luat rămas bun de la toţi, din când în când pierdea contactul cu noi şi vorbea în şoaptă cu altcineva. Mama o întreba de fiecare dată pe cine vedea, cu cine vorbea, ce spunea, dar răspunsul ei era scurt: „nu mă întreba asemenea lucruri, nu pot să îţi spun”. Bunica întreba din când în când cum e vremea afară. Totdeauna dorise să moară primăvară, pentru că iubea florile, dar în ziua aceea şi în următoarea zi, cea a înmormântării, a nins puternic.

După ce s-a îmbrăcat, a cerut să îi aducem din cufăr „economiile”. Nu îmi mai aduc aminte cât era exact, dar nu trebuie să fi depăşit 20-30 de drahme. Ni i-a împărţit. Mie mi-a dat vreo 2 drahme. Ne-a salutat pe toţi pe rând, ne-a sărutat, ne-a dat binecuvântări şi ne-a spus că era pregătită să „adoarmă”. După toate astea, abia acum o vedeam pentru prima oară emoţionată, iar ochii îi lăcrimau.

S-a culcat pe dulapul Sfântului Cosma, a închis ochii şi a încercat să doarmă. Nu a reuşit însă şi în scurt timp s-a răzgândit. S-a ridicat şi ne-a spus să îi pregătim locul în camera bună (aşa numeam noi camera de primire a oaspeţilor), aşa cum se întâmpla cu toţi cei adormiţi ai casei. După ce am mutat-o dintr-o cameră în cealaltă, a spus de două ori: „ah! casa mea, casa mea!”.

Aşadar, acolo, în camera cea bună s-a aşezat în poziţia cunoscută. În faţă avea o oglindă mare. A observat că hainele nu îi erau bine aranjate şi s-a plâns de asta mamei mele. Chiar şi în acele ultime clipe mintea ei lucra atât de bine, încât a cerut să îi tăiem cu un foarfece cusătura de la haina ce-o purta, în dreptul umărului, aşa încât să vină linia dreaptă în faţa pieptului. Fiind tulburate, îi pusesem în grabă pantofii şi nu stăteau bine. Ne-a cerut să i-i punem frumos şi să îi închidem, pentru că mai târziu, urma să i se umfle picioarele şi nu mai era uşor să intre. I-am pus şi giulgiul, după dorinţa ei. A cerut şi cele două lumânări mari pe care le păstrase, dimpreună cu sfeşnicele lor, una la cap şi una la picioare. Le vroia aprinse.

După ce s-a asigurat că totul era în perfectă rânduială cu hainele ei şi toate celelalte, la îndemnul ei, am acoperit oglinda cea mare cu un văl negru în semn de doliu, aşa cum se obişnuia la sat. S-a adresat apoi tuturor şi ne-a spus să mergem în camera ei, înaintea iconostasului şi să ne rugăm. Împreună cu ea, în camera cea bună a dorit să rămână doar fiicele şi nurorile, lângă ea, în genunchi, şi să se roage.

Eu nu i-am urmat pe ceilalţi la iconostas, pentru că voiam atât de mult să văd sfârşitul. Am lăsat uşa de la camera bună întredeschisă şi am îngenuncheat acolo, privind-o.

Şi-a făcut semnul crucii, a închis ochii şi a început să se roage. Prima rugăciune „Cred într-unul Dumnezeu…”. Nu ştiu câte altele au mai urmat, pentru că vocea ei devenea tot mai gravă, mai răguşită şi cuvântu-i nu mai era clar. A rămas aşa rugându-se vreo zece minute. La sfârşit a strigat cu putere de două ori: „fiul meu! fiul meu!”. A respirat adânc, o ultimă respiraţie, şi „a adormit”.

Era aproape 10 şi jumătate, dimineaţa.

Desigur, nu era întâmplător că bunica a plecat astfel. Era o femeie analfabetă. Nu mersese niciodată la şcoală, nu ştia să citească, nu ştia să vorbească greceşte, nici măcar nu ştia să iscălească. Ştia însă toată Liturghia pe de rost, chiar dacă nu înţelegea ce se spune. Avea o cunoaştere înnăscută şi înţelepciune şi era gata să ajute pe oricine. Şi să sfătuiască de bine pe fiecare. 

Am trăit cu bunica 18 ani. Îmi aduc aminte că mergea – fie iarnă, fie vară – de două ori pe zi la biserica din parohia ei, la Sfânta Parascheva, la utrenie şi la vecernie. În ultimul an, Sfânta Parascheva devenise casa ei, o găseai acolo ceasuri nesfârşite stând singură înaintea icoanelor. În latura femeilor avea un loc al ei, care îi mai poartă şi acum numele. Toată viaţa ei socială se limita la curtea bisericii, iar subiectul ei preferat de discuţie era Vieţile Sfinţilor. Din acest motiv, se mâhnea că nu ştia să citească.

Ţinea cu strictă evlavie toate tradiţiile Bisericii. În zilele de post aspru gătea mâncare de prune uscate sau plăcintă de ierburi fierte trecute prin mălai. Îi cinstea pe toţi Sfinţii; în ajunul prăznuirii fiecărui Sfânt priveghea în Biserica Sfântului. În fiecare zi de joi, cu multă evlavie şi acrivie, frământa prescurile pentru săptămâna următoare.

Casa în care locuia cu familia nu a construit-o ea, ci a cumpărat-o aşa cum era. Se spune că Sfântul Cosma Etolianul, atunci când a trecut prin satul nostru, a locuit chiar în aceasta casă. Îndată ce proprietara i-a spus acest lucru, bunica a cumpărat casa fără să mai stea la târguieli. Socotea aceasta o mare binecuvântare şi s-a instalat chiar în camera în care dormea Sfântul. Acolo şi-a aranjat şi iconostasul, cu candela care ardea cu foc mic zi şi noapte, iar icoana principală era chiar icoana Sfântului Cosma. Sub iconostas era dulapul în care Sfântul Cosma îşi păstra cărţile. Acolo găseai cădelniţa ei, uleiul pentru candelă, pecetea pentru prescură, vasul cu plămădeala şi altele asemenea. Tot acolo păstra şi o strachină de lemn, cu o lingură de lemn, pentru că bunica nu folosea pentru prescură vasele obişnuite pentru mâncare.

Deşi avea avere, trăia în simplitate şi smerenie. Averea şi-a pierdut-o de două ori din pricina condiţiilor istorice din epoca respectivă. De fiecare dată, însă, familia şi-a revenit, pentru că Dumnezeu o miluia din belşug. În ciuda situaţiei economice bune şi a poziţiei ei sociale, niciodată nu a purtat haine strălucite cu broderii şi podoabe, precum toate celelalte femei din sat. Nu avea bijuterii şi nu se împodobea niciodată. Singura dată când am văzut-o că se interesa de cum arată, a fost în ultimele clipe de viaţă, în faţa oglinzii. Pe lucrătorii pe care familia îi angaja pentru diverse munci, bunica îi plătea în lire, dar ea, când „a plecat” [din această lume], nu avea decât câteva bancnote de câte 5 şi 10 drahme.

Era totdeauna măsurată în cuvânt şi nu îi critica niciodată pe ceilalţi. În casă era o gospodină neîntrecută, neobosită şi mereu în mişcare.

A avut opt copii. Trei fii şi cinci fiice; pe fete le-a măritat după băieţi săraci din sat, dintre cei pe care i-a avut ca angajaţi. Trei dintre copii i-au murit, ea fiind încă în viaţă. O durea moartea copiilor ei şi bocea după ei, dar, în ciuda doliului, a doua zi după înmormântare, a mers la biserică. „Aşa a fost voia lui Dumnezeu”, spunea, şi astfel a trăit şi ea, după voia lui Dumnezeu.

Mama îşi aminteşte că, într-o după-amiază din anul 1941, s-a dus la mănăstirea Sfântului Nicolae. S-a întors acasă tulburată: „Vin nemţii!”, ne-a spus, şi a început să adune proviziile necesare. Desigur, nu existau mijloacele de informare de astăzi, iar mama a înţeles că primise veste de la mănăstire. Dar bunica nu vorbea niciodată despre aceste lucruri.

Bunicul „a plecat” înaintea bunicii, în 1956. Era în vârstă de 80 de ani şi s-a întâmplat în ziua de Paşti. Şi-a luat lumânarea şi s-a pornit spre biserică, la Sfântul Gheorghe, pentru slujba Învierii. „Cum o să ajungi acolo, abia te ţin puterile?”, i-a spus bunica. „Lasă-mă să merg, pentru că e ultima oară pentru mine”, i-a răspuns bunicul.

Şi cu adevărat a fost ultima oară, pentru că a adormit în strana de la Sfântul Gheorghe, în timp ce Părintele rostea „Hristos a înviat!”.

Sursa: periodicul „ERO”, iulie-septembrie 2011