Despre apostolatul tinerilor în Biserică

Este binecunoscut faptul că, în societatea contemporană, tinerii simt o acută lipsă a modelelor. Vă rugăm să ne vorbiţi despre modelele Înaltpreasfinţiei Voastre.

Îmi este foarte greu să vorbesc despre acest lucru, dar trebuie să vă spun că primele modele din viaţa mea sunt părinţii mei, care erau oameni simpli, dar Îl iubeau foarte mult pe Dumnezeu şi erau apropiaţi de Biserică. De la vârstă fragedă ne-au pus în legătură cu Biserica şi cu viaţa duhovnicească. Amândoi erau oameni cu credinţă şi oameni de rugăciune. S-au căsătorit în 1942 când Grecia era sub ocupaţie germană şi era foamete. Şi nu au spus: „Mai întâi să treacă situaţia asta grea şi după aceea ne vom căsători”. Nu, nu. S-au căsătorit atunci. Şi s-au căsătorit ca ascultare de părintele lor duhovnic. Duhovnicul i-a spus tatălui meu: „Să te căsătoreşti cu fata aceasta”. Şi mai târziu, tatăl meu mi-a scris o scrisoare în care îmi spunea: „M-am căsătorit din două motive. Mai întâi pentru că am făcut ascultare de părintele meu duhovnicesc şi în al doilea rând pentru că am vrut să  zămislesc copii ca să le slujesc”. Îmi amintesc de el cum citea „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Şi în fiecare zi citea Evanghelia şi interpretarea ei scrisă de Nichifor Teotokis. Iar mama mea se ruga foarte mult, era un om de rugăciune. Şi când tatăl meu a murit, mama era într-o altă cameră imobilizată la pat şi fraţii mei nu i-au spus imediat. Ulterior a trebuit să-i spunem: „Tata a murit”. Şi când m-a întrebat: „Unde l-aţi pus acum?”, i-am răspuns: „În camera alăturată în coşciug”. „Mă duc să văd cum este!”. Şi am condus-o încet, încet. S-a aşezat în scaun şi a început să-l mângâie pe frunte. I-a spus: „De ce ai plecat fără să mă saluţi? Cum ai făcut de ai uitat asta? Atâţia ani am petrecut împreună în dragoste şi în pace. Cum ai plecat fără să mă saluţi?”. Şi i-a spus: „Hai, du-te cu bine şi la revedere!”. Şi apoi s-a dus la patul ei să se odihnească. V-am spus acest lucru ca să înţelegeţi cum și-au început viaţa de familie şi cum au încheiat-o cu dragoste şi cu credinţă. De mici ne-au crescut cu multă dragoste şi ne-au pus în legătură cu părinţi duhovniceşti.

Am avut mulţi părinţi duhovniceşti, dar cel care m-a ajutat cel mai mult este mitropolitul care m-a făcut diacon şi preot – Calinic se numea – şi am slujit cu el la mitropolie 15 ani. Ducea o viaţă de nevoinţă şi era un episcop ascet. În fiecare seară făceam Vecernia şi ducea o viaţă de asceză în mitropolie şi a murit ca un cuvios.

Îmi plăcea foarte mult părintele Paisie Aghioritul. Şi odată când ne-am dus la Sfântul Munte, un aghiorit a spus: „O, iată am văzut un porumbel deasupra capului său, omul acesta este sfânt”.

Sunteţi foarte binecuvântaţi că aveţi aici ca mitropolit pe ÎPS Teofan, pe care l-am cunoscut pe când era mitropolitul Olteniei şi s-a organizat un simpozion despre Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana. Şi am înţeles atunci că iubeşte foarte mult monahismul şi tradiţia ortodoxă.

În ce mă priveşte, după ce am devenit student şi apoi cleric, mergeam foarte des în Sfântul Munte. Nu mă interesau niciodată clădirile, muzeele şi nici bibliotecile. Căutam să găsesc monahi care trăiesc tradiţia ortodoxă, fie în mănăstire, fie în pustia Sfântului Munte. Şi am găsit foarte mulţi asemenea oameni sfinţi, adică organisme vii. Ştim că viaţa se transmite din generaţie în generaţie prin organisme vii. Un organism mort nu poate să nască. Nici o femeie moartă nu poate să zămislească în pântece. De asemenea şi organismele duhovniceşti vii pot să nască întru Hristos. Am petrecut o perioadă când mergeam în Sfântul Munte şi întrebam în continuu pe toţi cei care îi întâlneam despre rugăciunea minţii. M-am dus la Cuviosul Paisie şi m-a reţinut la el o noapte întreagă, am dormit acolo. Şi toată noaptea s-a plimbat pe afară şi s-a rugat.

L-am cunoscut pe părintele Efrem care acum este în America şi atunci era stareţ la mănăstirea Filotheou. Apoi l-am cunoscut pe Cuviosul Efrem Katunakiotul, care vedea lumina necreată. Şi îl tot întrebam să aflu despre rugăciunea şi unirea cu Dumnezeu. Apoi l-am cunoscut pe părintele Sofronie, acest rus de la mănăstirea din Essex. În jur de 15-17 ani m-am dus în fiecare an la părintele Sofronie – îmi luam concediu şi stăteam o lună cu el acolo la mănăstirea Essex. Când mă gândesc la toate acestea îi dau slavă lui Dumnezeu pentru darurile pe care mi le-a făcut. Şi de multe ori mă întreb dacă sunt vrednic, mă potrivesc dragostei lui Dumnezeu? Atunci când Dumnezeu îţi dă foarte multe daruri, îţi cere şi roadele lor. De aceea vă rog să vă rugaţi pentru mine pentru că nu este uşor să cunoşti atâţia sfinţi şi să nu pui în practică ceea ce ţi-au spus ei.

De asemenea, ca duhovnic, ca părinte duhovnicesc, am cunoscut foarte mulţi oameni sfinţi, cupluri sfinte. Veneau la mine să se spovedească şi îmi ziceam: „O, eu sunt mai rău decât aceştia. Nu sunt vrednic de ei!”. Şi se smereau şi mă smeream şi eu mai mult. Aveam la mitropolia din Edessa o femeie care suferise mult în viaţa ei. Citea şi se ruga foarte mult şi, văzând că are o bună dispoziţie, am vrut să o învăţ despre rugăciunea minţii. Când mă duceam la biserică o întrebam: „Acum când faci mâncare, te rogi, zici «Doamne Iisuse…»?”. Şi m-a întrebat: „Ce este asta?”. Şi i-am spus. Apoi când mă întorceam peste jumătate de oră îi spuneam: „Zici «Doamne Iisuse…»?”. La fel şi ziua următoare şi tot aşa până a început să se roage, să practice rugăciunea minţii şi a ajuns la rugăciunea aceasta. Când gătea, când spăla rufele, când mergea, zicea într-una «Doamne Iisuse…» şi inima ei s-a umplut de această rugăciune, învăţase această rugăciune. Cel mai important este să se pună în mişcare această maşinărie a inimii şi dacă se pune în mişcare, nu se mai opreşte. Aş putea să vă spun multe despre asta dar să ascultăm şi alte întrebări.

Vă rugăm să daţi un sfat cu privire la un program de rugăciune pentru tineri, dar şi pentru laici în general.

Înainte de a mai spune ceva, trebuie să vă amintesc că eu nu sunt părintele vostru duhovnicesc. O să vă vorbesc ca un învăţător din afara, nu vă voi spune ce trebuie să faceţi dumneavoastră, ci ceea ce spun eu fiilor mei duhovniceşti.

Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să urmeze toată viaţa bisericească, liturgică. Să aibă Biserica ca centru de referinţă pentru casa lor. Apoi trebuie să aibă un părinte duhovnicesc căruia să-i spună păcatele şi să-i împărtăşească gândurile. Pentru că înlăuntrul inimii noastre au intrat tot felul de gunoaie, de praf. Dumnezeu este iubire şi de oameni iubitor. Nu este nici poliţist, nici judecător. Apoi în fiecare dimineaţă şi seara trebuie să facă rugăciune. Se scoală de dimineaţă, se spală pe faţă. Nu trebuie să-i spună „Bună dimineaţa!” lui Dumnezeu? După cum spun „Bună ziua!” celor apropiaţi, nu trebuie să-i spună şi lui Dumnezeu „Bună ziua!”? Să spună cele rânduite: „Împărate ceresc” şi celelalte rugăciuni începătoare. Dacă va spune psalmii Utreniei, bine va face. Seara să spună Pavecerniţa sau bucăţi din Pavecerniţă. Şi nu după ce ne-am uitat toată ziua la televizor şi suntem obosiţi, să-I spunem lui Dumnezeu un „Noapte bună!” obosit. Nu este posibil să dăm tuturor celorlalţi sau să consumăm pentru toate celelalte lucruri lumeşti cele mai bune, cele mai treze ore ale noastre şi pentru Dumnezeu să fim obosiţi, moţăiţi şi grăbiţi.

Dincolo de toate acestea eu dau mare importanţă rugăciunii: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”. 10-15 minute dimineaţa, când se scoală cineva să se ducă într-un loc retras şi să zică „Doamne Iisuse…”. De asemenea, seara, înainte de a se culca, să zică, 10, 15, 20 de minute „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Iar pe tot parcursul zilei să aibă în minte rugăciunea aceasta. Un tânăr care iubeşte o fată se gândeşte în continuu la ea. De asemenea, mama care îşi iubeşte copilul se gândeşte continuu la el. Dacă iubim pe Dumnezeu, trebuie să ne gândim în continuu la El. Pe drumul dintre casă şi serviciu, omul să zică întruna: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Când sunt în maşină şi conduc, să câştig vremea şi să zic „Doamne Iisuse”. Eu când călătoresc cu maşina am un şofer cu care am convenit ca în timp ce mergem să nu vorbim. Şi fie citesc, fie scriu, fie fac rugăciunea. Aşa am scris un articol în limba greacă în care spun că maşina mitropolitului este fie birou, fie dormitor, fie loc de rugăciune. Unii au interpretat greşit ceea ce am spus. Sfântul Apostol Pavel le spunea creştinilor şi le vorbea laicilor: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 4, 17). Le spunea creştinilor care trăiau în lume. Ce înseamnă rugăciune neîncetată? Înseamnă ca mintea noastră să fie neîncetat la Dumnezeu.

Asociaţia Psihologilor din America a editat o carte în care vorbeşte despre metodele terapeutice ale diferitelor religii. Şi acolo unde se referă la Ortodoxie, foloseşte un fragment din cartea mea „Psihoterapia ortodoxă”: „ortodocşii au rugăciunea către Hristos. Şi această rugăciune are aceleaşi rezultate în depresie ca şi medicamentele.” Este un lucru extraordinar că asociaţia aceasta a psihologilor din America ajunge să spună că rugăciunea are aceleaşi rezultate ca şi medicamentele. Pentru că atunci când spunem rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, fug gândurile şi se eliberează mintea de sub influenţa gândurilor. Şi apoi se eliberează şi inima de patimi pentru că nu se mai hrăneşte din gândurile rele. În acelaşi timp, atunci când facem rugăciune, primim harul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Acest lucru este foarte important. De asemenea atunci când spunem rugăciunea producem un gând bun.

Mitropolitul Antonie Boloom a scris o carte – „Şcoala rugăciunii”. Şi Cuviosul Sofronie de la Essex când îl întrebam ce este rugăciune spunea: „Începeţi să vă rugaţi! Rugaţi-vă! Şi veţi vedea ce este rugăciunea, veţi încerca rugăciunea”.

Facem rugăciune dimineaţa şi seara, dar tot timpul zilei mintea noastră trebuie să fie la Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Copilul dumneavoastră e plin de viaţă, face ceva rău sau vă întreabă ceva la care nu ştiţi ce să răspundeţi. Înainte să răspundeţi spuneţi; „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mă” şi după ce spuneţi rugăciunea aceasta îi răspundeţi. La fel facem şi noi duhovnicii atunci când spovedim. Când vin oamenii şi ne spun tot felul de păcate trebuie să zicem în continuu: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mă ce să spun”.

Ce face un sportiv care vrea să se antreneze pentru alergare? Se va duce pe stadion. Va trebui să aibă un antrenor în orice caz. Mai întâi se va încălzi şi apoi va alerga pe stadion. Şi pe măsură ce va alerga, va învăţa ce este sportul. Avem un program de rugăciune, dar în primul rând trebuie să avem dragoste şi atunci când cineva are dragoste faţă de Hristos lasă deoparte toate programele.

Sfântul Petru Damaschinul vorbeşte de mucenicie ca de vârful vieţii duhovniceşti. Pot tinerii de astăzi să ia ca modele pe sfinţii mucenicii precum Sfântul Nestorie şi să se implice activ într-o opoziţie reală faţă de duhul lumii acesteia?

Desigur că pot avea ca modele pe mucenici pentru că martiriul este desăvârşirea virtuţilor. Sfântul Simeon Noul Teolog face o erminie a Fericirilor şi interpretează cum se trece prin stadiile vieţii duhovniceşti până se ajunge la martiriu. În prima fericire este „Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3), adică acei care sunt smeriţi, cei care simt că nu au nimic al lor. Apoi al doilea este „Fericiţi cei ce plâng” (Matei 5, 4), adică cei care îşi dau seama că sunt păcătoşi și plâng. Apoi „Fericiţi cei blânzi” (Matei 5, 5), apoi „cei curaţi cu inima” (Matei 5, 8), adică cei ce-și curăţă inima de patimi. Apoi „Fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7), adică cei care oferă dragoste şi sunt milostivi faţă de aproapele lor. Şi se urcă aşa, din treaptă în treaptă, până se ajunge la cei fericiţi pentru că îşi dau viaţa pentru Hristos şi prin aceasta înţelegem că martiriul este desăvârşirea tuturor virtuţilor. Cuviosul Sofronie spunea că „martiriul este roada vederii lui Dumnezeu”. Sfinţii, înainte de a ajunge la martiriu, aveau o asemenea lucrare duhovnicească încât Îl vedeau pe Hristos, o vedeau pe Maica Domnului, vedeau lumina necreată şi aceste experienţe le-au dat putere să mărturisească şi să pătimească. Sfinţii şi mucenici sunt modelele noastre. Știm că acest lucru este greu, dar ne nevoim pentru primele trepte: ne pocăim, suntem milostivi, ne smerim. Ţara dumneavoastră, precum şi Rusia au trecut în ultimii ani prin martiriu şi s-au arătat mulţi martiri. O Biserică este sfântă şi aduce dreaptă-slăvire atunci când dă mucenici. Curăţia unei Biserici se vădeşte în măsura în care trece prin focul martiriului. Eu care am venit aici în România de mai multe ori –am fost și la Craiova și București, am fost şi în Bulgaria, observ că sunt aici creştini mai buni decât în Grecia. Şi asta o atribui faptului că sângele mucenicilor este încă cald.

Avem într-adevăr modelul martirilor, dar nu ne întristăm de înălţimea lor, noi facem ce putem la nivelul nostru. Într-adevăr sportivii care participă la jocurile olimpice ating recorduri foarte mari. Există sportivi care concurează la nivel naţional, european. Şi sunt şi alţii pe care îi doare spatele şi cărora medicul le-a spus să facă câteva exerciţii în fiecare zi. La fel cum şi eu în fiecare zi, dimineaţa, fac câteva exerciţii pentru că mă doare coloana. Sunt şi eu un fel de sportiv. Aşa încât facem ceea ce putem şi ajungem la nivelul competiţiei şcolare, naţionale, europene şi ultimii pot să ajungă la nivel olimpic. Cel mai important este să începem să ne luptăm, chiar şi puţin. Nu este posibil să intrăm în biserică şi să vedem icoanele sfinţilor, a Sfântului Dimitrie, a Sfântului Gheorghe, a Sfintei Parascheva şi să nu facem nimic. Nu este posibil să facem parte dintr-o Biserică care are sfinţi ca părintele Cleopa, ca părintele Paisie, să aibă noii mucenici ai comunismului şi noi să nu putem face nimic, nici măcar să nu ţinem post. Prin urmare ţinem posturile de miercurea şi vinerea, facem rugăciunile de dimineaţă şi seară, nevoinţe simple. O nevoinţă simplă pe care o facem la o vârstă fragedă este foarte puternică. Spre exemplu un copil care, la vârsta de 9, 10 luni, începe să facă un pas sau doi, efortul acesta înseamnă foarte mult pentru vârsta lui. Cei doi, trei paşi pe care îi face la vârsta respectivă este ca marele record pe care îl atinge sportivul olimpic. Şi aşa ne vede Dumnezeu.

Îmi aduc aminte de o întâmplare cu părintele Paisie Aghioritul. S-a dus la el un părinte foarte îndurerat care i-a spus: „Copilul meu este foarte bolnav la ochi, i-au scos ochiul şi copilul meu este orb de un ochi”. Şi părintele Paisie i-a spus: „Dacă tu şi copilul tău primiți lucrul acesta cu mulţumire, cu bucurie, el va fi ca şi un mucenic căruia i s-a scos ochiul”. Sfântul Diadoh al Foticeii foloseşte un exemplu asemănător şi spune că atunci când cineva se luptă foarte mult cu un gând care îl îndeamnă la păcat şi îl îndepărtează, aceasta va aduce răsplată de mucenic. Acesta va primi plata mucenicului care şi-a dat viaţa pentru Hristos.

Vă mai spun şi un alt exemplu de la cuviosul Paisie Aghioritul. Spunea că logica lui Dumnezeu este diferită de logica oamenilor. Pentru logica oamenilor nota 9 este bună, însă nota 2 înseamnă că nu are nici o valoare, că e nul. Cu Dumnezeu lucrurile se întâmplă cu totul diferit. Potrivit parabolei talanţilor (Matei 25, 14-30), stăpânul i-a dat unui slujitor un talant, altuia doi şi altuia cinci. Şi aceştia trebuiau să-i înmulţească. Cel care a primit 5, trebuia să facă 10. Dacă ar fi făcut 9, n-ar fi luat nota bună. Cel care a primit 2, trebuia să facă 4. La Dumnezeu 4 este o notă bună, 9 nu este o notă bună. Cel care a primit unul trebuia să facă doi talanţi. Dacă făcea doi, 2 era o notă bună, pe când 9 nu era o notă bună. Orice harismă am avea, mică sau mare, trebuie să o înmulţim. Şi dacă o înmulţim, primim acelaşi premiu ca și cei care au harisme mari. Avem modelul mucenicilor ca să înţelegem la ce înălţime poate să ajungă omul. De aici încolo lucrăm, ne luptăm încet, încet fără stres duhovnicesc şi Dumnezeu va binecuvânta.

Cum îşi asumă credinciosul preoţia duhovnicească în anturajele sale: familie, şcoală, serviciu?

Când vorbim despre preoţia împărătească ne referim la harul primit prin Botez şi Mirungere și la punerea în lucrare a acestui har, pentru că poate să aibă cineva o maşină bună dar să nu o pună în mişcare şi să nu poată face nimic cu ea, poate să aibă un televizor bun dar să nu-l deschidă niciodată. Problema nu este ce harismă avem ci să o punem continuu în lucrare. Atunci când acest har al Botezului şi al Mirungerii se pune în lucrare, atunci omul se roagă. Sfântul Diadoh al Foticeii spune că prin Botez şi prin Mirungere intră harul în profunzimile inimii, dar, prin păcate şi patimi, acest har se acoperă de cenuşă şi acoperă scânteia, flacăra. Şi noi trebuie să dăm la o parte cenuşa ca să găsim scânteia şi să punem un pic de combustibil să se aprindă flacăra. Acest lucru se întâmplă prin pocăinţă şi prin rugăciune.

Am cunoscut o tânără care era botezată, dar nu trăia potrivit după harul botezului. La un moment dat a fost atrasă de budism şi a plecat în India şi a devenit budistă. A intrat într-o mănăstire budistă şi a început să facă o „asceză” de auto-concentrare. Şi exersându-se în această auto-concentrare a coborât în adâncul inimii ei şi a văzut acolo o bisericuţă în care era lumină. Acest lucru a tulburat-o foarte mult. Şi a plecat din India şi a venit în Grecia unde a găsit un părinte aghiorit şi l-a întrebat ce este biserica aceea. Şi aghioritul i-a spus că „acea biserică este harul Sfântului Botez şi al Mirungerii. Şi Dumnezeu a îngăduit să o vezi ca să părăseşti budismul.” Şi aceasta a devenit apoi monahie şi a învăţat să se roage.

Când cineva trăieşte cu pocăinţă, rugăciune şi smerenie și se roagă tot timpul, pe drum, la lucru- aşa cum v-am îndemnat mai înainte să faceți- atunci devine un creştin bun şi în familia lui cu copiii, şi la lucru, şi când conduce, şi cu ceilalţi. Cuviosul Sofronie spunea că atunci când cineva învaţă să se roage în inimă pentru toată lumea, să zică „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine şi lumea ta”, atunci devine un preot duhovnicesc. Aşa m-a învăţat cuviosul Sofronie să mă rog şi am încercat să pun în practică acest lucru. Pe când eram în Athena, înainte de a deveni mitropolit, eram predicator, plecam de acasă şi mă duceam către birou şi, pe când mergeam cu tramvaiul, cu autobuzul, cu maşina, şi vedeam un om trist în jurul meu, începeam să mă rog „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte pe omul acesta”. Atunci când vedeam pe stradă un tânăr care îşi bătea joc de mine, care mă insulta, ziceam „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte”. Dacă vedem în jurul nostru un om bolnav, un om care suferă, care are o problemă, să zicem în lăuntrul nostru rugăciunea şi să-l îmbăiem în rugăciunea noastră. Atunci când ne vine în mine o persoană care are probleme, care suferă şi sufletul nostru se întristează, înseamnă că omul acela are nevoie de rugăciune şi îndată să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte”. Dacă vedem sau ne gândim la un om care este bucuros, îndată să zicem: „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte”.

A trăit în Grecia un scriitor şi iconar, pe care cred că îl ştiţi – Fotis Kontoglou. El a scris un text foarte frumos: „O pictez pe soţia mea care stă şi împleteşte. Şi atunci mă podidesc lacrimile şi spun «Doamne, îţi mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai făcut, pentru soţia mea! Cât de smerită este şi cât te iubeşte. Suntem oameni săraci, dar avem dragoste unul faţă de altul». Ce bine ar fi să spunem: „Doamne îţi mulţumesc pentru acest frumos dar pe care mi l-ai făcut, pentru buna mea soţie sau pentru bunul meu soţ”. Pe când eram tânăr student, m-am întâmplat la Athena şi acolo a fost invitat părintele Dumitru Stăniloae să ţină o conferinţă. Şi a ţinut o conferinţă în care a spus că trebuie să vedem întreaga lume ca dar al lui Dumnezeu. Ceea ce a spus, mi-a făcut o deosebită impresie, a dezvoltat în mine această înţelegere teologică a darului lui Dumnezeu. Acelaşi lucru îl vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi eu extind acest lucru şi spun că bărbatul este un dar al lui Dumnezeu pentru femeie, după cum femeia este dar al lui Dumnezeu pentru bărbat. Părinţii trebuie să-i considere pe copii ca dar al lui Dumnezeu către ei. Copiii la rândul lor trebuie să-i vadă pe părinţi ca pe darurile lui Dumnezeu către ei. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti. Dacă ne raportăm astfel la toate acestea, atunci viaţa întreagă devine un schimb de daruri între noi şi Dumnezeu. Atunci când doi oameni se întâlnesc, unul îi dă un dar celuilalt, şi celălalt îi dă la rându-i un dar, fac schimb de daruri. Atunci când trăim în felul acesta viaţa noastră duhovnicească, viaţa noastră cotidiană, atunci punem în lucrare preoţia împărătească şi atunci nu mai există patimă între noi.

Cum trebuie să procedeze preoţii pentru a-i apropia pe tineri de Biserică?

Îmi este greu să răspund la această întrebare pentru că şi eu sunt episcop şi nu am reuşit să aduc în Biserică foarte mulţi tineri. Şi ce sfaturi să vă dau, dacă eu n-am făcut acest lucru în viaţa mea. Eu vin de la o mitropolie mică, din Nafpaktos, şi, după cum ştiţi, secularizarea a pătruns adânc în viaţa societăţii. Sediul Mitropoliei este într-un port mic foarte frumos şi de jur împrejur sunt toate cafenelele şi barurile oraşului. De la opt, nouă seara până dimineaţa la patru, cinci beau, mănâncă, se distrează, cântă, consumă droguri. Mă scol dimineaţa pe la ora şase şi trec pe lângă o mulţime de tineri beţi şi merg în biserică şi nu văd pe nimeni, văd doi, trei tineri. Voi staţi foarte bine în privinţa asta. Sper să nu deveniţi ca noi în 30 de ani. De multe ori mă întreb ce trebuie să fac. Mă duc la şcoli şi, cu permisiunea profesorilor, le vorbesc copiilor. Îmi pun întrebări în mod foarte deschis, tinere de 15 ani mă întreabă despre avort, alţii despre sinucidere. Sunt foarte mâhnit de cele ce aud. Pentru că Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că plăcerea duce la durere; orice plăcere produce durere. Şi atunci când cineva încearcă să evite durerea printr-o altă plăcere va ajunge la o durere mult mai mare. Ce să fac? Să mă duc în miezul nopţii la ei şi să le spun: „Copii, pocăiţi-vă!”? Nu pot să fac acest lucru. Nu este uşor. Ce altceva să fac? Odată a venit un om beat, a bătut la uşa mitropoliei şi striga: „Părinte! Părinte!”. Nu era beţiv, ci mânca acolo şi la un moment dat am văzut cum a intrat diavolul în el şi a început să strige la mine: „Părinte! Părinte!”. Odată a sunat telefonul la mitropolie la ora 4 dimineaţa, m-am speriat, l-am ridicat. Era o tânără care a făcut o greşeală şi, în loc să-l sune pe prietenul ei, m-a sunat pe mine. Am înţeles că era lângă mare. I-am zis: „Alo” şi ea a zis: „Iorgo, dormi?”. Şi eu i-am zis: „Nu ţi-e ruşine fată tânără? Suni la ora asta, nu eşti acasă?” şi ea s-a enervat şi a zis: „Tu eşti de la şcoala catehetică? Şi dormi la ora asta acasă la tine?”. I-am închis telefonul. Ce pot face? Ies pe balcon la ora 11, 12 noaptea şi îi văd pe copiii aceştia şi îi binecuvântez, fără ca ei să mă vadă. Şi spun: „Doamne, te rog, luminează-i pe copiii aceştia să nu păţească ceva rău în noaptea aceasta şi luminează-i să înţeleagă care este dragostea adevărată şi care este viaţa adevărată.” Şi atunci când întâlnesc nişte tineri, încerc să le vorbesc pe limba lor. Nu le vorbesc așa cum v-am vorbit astăzi. Încerc să cobor foarte mult nivelul şi să le vorbesc pe limba lor ca să înţeleagă. Încerc să-i înţeleg şi să le arăt puţină dragoste- nimic mai mult. Şi cel mai mult încerc să mă rog pentru tinerii, pentru copiii aceştia şi pentru oameni.

Odată m-am întâlnit cu o tânără într-un grup într-o casă şi mi-a pus câteva întrebări. Şi mi-a spus: „Ce este spovedania aceasta? Aceasta este pentru băbuţe!”. „Aşa este! Este pentru băbuţe, ele se duc să se spovedească. Dar tu nu simţi câteodată nevoia să-ţi deschizi inima şi să spui cuiva durerea ta? Tu nu ai suferit niciodată înlăuntru tău, n-ai avut dureri lăuntrice? De ce păstrezi toate aceste în lăuntrul tău. Ele sunt şerpi, îţi otrăvesc inima.” Şi atunci s-a ridicat şi mi-a spus: „Eu niciodată nu o să mă spovedesc la tine!”. Şi eu i-am spus: „Cine ţi-a spus că vreau să te spovedesc? De ce să sufăr şi să te spovedesc pe tine? Nu te vreau!” Atunci s-a enervat şi a început să spună tot felul de întâmplări din viaţa ei. Şi eu nu-i spuneam nimic. Ea a început singură să-mi spună despre avorturile pe care le-a făcut, despre prietenii pe care i-a avut. Şi eu, la fiecare lucru pe care îl spunea, încercam să găsesc o deschidere, o fereastră prin care să intru înăuntru. Arta duhovnicului este, prin luminarea lui Dumnezeu, să găsească nişte mici găuri, nişte deschideri pe care le face celălalt în cuvântul său, în spovedanie. Atunci când cineva vorbeşte, primul cuvânt pe care îl spune, este foarte important, foarte serios. Spre exemplu poate să spună: „Părinte, eu am făcut foarte multe rele în viaţa mea”. Apoi continuă să spună alte lucruri, însă eu reţin aceste lucruri – „foarte multe rele”. La un moment dat observ că, în timp ce vorbeşte, lăcrimează. Acest lucru poate să fie foarte simplu pentru mine, dar pentru persoana care se spovedeşte este foarte important. Încerc să păstrez acea deschizătură şi să folosesc un cuvânt al unui părinte şi să pătrund prin acea deschizătură. Apoi observ altceva şi pătrund mai departe aşa cum chirurgul avansează încet, încet în corp, face mai întâi o anestezie şi deschide încet, încet şi ajunge. Aşa femeia aceea a început să spună, să spună, iar eu mai găseam o fereastră şi îi spuneam ceva ce a spus, ştiu eu, un cântăreţ anume. Şi după vreo trei ore, ea care a spus că „Nu mă voi spovedi niciodată la tine!”, a spus „Aaaa! Adică eu m-am spovedit?”. „Da. Probabil.” Şi a întrebat: „Vrei să citeşti rugăciunea?” Şi i-am citit şi rugăciunea.

Alt exemplu – a venit o tânără şi mi-a spus că vrea să vorbim. Şi a început să spună, să spună. Ştiţi câte mi-a spus? Nouă ore neîntrerupt! Şi atunci eu eram preot tânăr şi n-aveam altă treabă şi am stat cu ea nouă ore. Şi după ce am stat cu ea nouă ore, mi-a zis: „Acum am terminat. Ce să fac?” Şi eu i-am vorbit un singur minut. I-am spus: „De acum înainte o să mergi în fiecare duminică la biserică şi în fiecare dimineaţă o să faci rugăciune. Şi să mergi să asculţi predicile, cuvintele duhovniceşti.” Şi cea care mi-a vorbit nouă ore, fără ca eu să-i spun nimic, a plecat de acolo şi a spus tuturor: „Cel mai bun duhovnic! Cel mai bun duhovnic!”. Dar nu i-am spus nimic. Singurul lucru pe care l-am făcut, a fost să am mare răbdare să o ascult. Ştiţi, oamenii din ziua de azi au mare nevoie să găsească oameni pe care să-i asculte. Nu să găsească predicatori, ci să găsească oameni care să le asculte durerea. Şi părintele duhovnicesc trebuie să aibă harisma de a asculta, nu de a vorbi. Vorbim în biserică şi aici, dar la spovedanie ascultăm şi ne rugăm în acelaşi timp. Adică îi facem duş  şi aruncăm peste el apa rugăciunii şi a dragostei.

V-am vorbit din propria mea experienţă, din ceea ce încerc eu să fac. În cele din urmă însă oamenii nu ne aparţin nou, sunt ai lui Dumnezeu. El ne-a creat şi Lui Îi aparţinem, pe El Îl avem ca Tată şi pe El trebuie să-L simţim ca Tată. Cum este în Rugăciunea domnească: „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. Prin cuvântul „Tată” recunoaştem că avem părinte, tată şi nu suntem orfani. Dar noi spunem mereu „Tată, Tată” şi trăim ca şi cum am fi orfani. „Tatăl nostru…”, „nostru este la plural, ceea ce înseamnă că suntem mai mulţi. Deci avem şi fraţi, nu suntem unicul copil al lui Dumnezeu. Apoi spunem „Care eşti în ceruri” pentru că Dumnezeu este în ceruri, în slavă. Acolo este casa noastră părintească şi trebuie să mergem la Tatăl nostru, în slava Sa, în lumina necreată. Aşa că toţi fiii duhovniceşti pe care îi avem, sunt copiii lui Dumnezeu. Facem tot ce putem prin cuvântul nostru, prin tăcerea noastră, prin toleranţa şi iubirea noastră de oameni, prin rugăciune şi, dincolo de toate acestea, să se facă voia lui Dumnezeu, căci Dumnezeu are mai multă dragoste decât noi. Noi, de multe ori, suntem duri cu oamenii. Dumnezeu ne iubeşte mult. Şi de multe ori zic: „Mă bucur că la Parusie ne va judeca Hristos şi nu oamenii”, pentru că Hristos ne cunoaşte adâncul inimii, pe când oamenii văd cele superficiale şi sunt severi.

Să închei acum spunând, dimpreună cu părintele Cleopa, să mâncăm puţin din raiul din rugăciune, ca să ne mănânce raiul!

Sursa: În septembrie 2010, IPS Ierotheos a poposit în Moldova pentru câteva zile cu ocazia unui pelerinaj pe urma Sfântului Paisie Velicikovski alături de un grup de tineri greci. Profitând de acest prilej, ASCOR Iaşi și Asociația Tinerilor Ortodocşi Români au adresat o invitaţie mitropolitului Ierotheos de a susţine conferința cu tema „Apostolatul tinerilor în Biserică astăzi“. Deşi osteneala drumului era vizibilă, răspunsul a fost pozitiv. Astfel, joi, 2 septembrie 2010, în Sala „Dr. Iustin Moisescu“ a Centrului Eparhial Iași, în faţa unui public numeros, IPS Ierotheos Vlachos a vorbit despre rolul important al Sfântul Paisie Velicikovski în Biserica Ortodoxă şi despre apostolatul tinerilor.