Despre sensurile Sfintei Scripturi

Τradiţia patristică dă mărturie despre existenţa a două mari tipuri de sens scripturar. Unul material, numit şi istoric, literal, gramatical sau, în graiul Sfântului Efrem Sirul, „exterior”, legat de ceea ce putem numi „trupul” Scripturii. Pentru stabilirea acestui sens sunt necesare cunoştinţe de istorie şi arheologie biblică, este necesară cunoaşterea cel puţin a unor rudimente ale limbii greceşti etc. Acest sens este considerat însă de Părinţi ca o bază pentru al doilea mare tip de sens pe care îl poate avea un text scripturar: sensul spiritual sau duhovnicesc. Acest din urmă sens constituie practic oceanul nesfârşit al Scripturii în care putem înainta necurmat.

Din punctul de vedere al tâlcuirii trebuie avute în vedere ambele sensuri. Este important a nu accentua în mod exclusiv nici unul din cele două deoarece o astfel de tâlcuire trădează sensul scripturar şi ne văduveşte de o înţelegere a sa mai bogată. Mai mult, o astfel de abordare unilaterală a Scripturii, poate fi caracterizată drept „monofizitism ermineutic”[1]. Este adevărat că potrivit tradiţiei tâlcuitoare patristice al doilea sens are importanţă mai mare, fiind considerat de unii Părinţi chiar ca adevăratul sens al Scripturii, dar nu în înţelesul că sensul istoric ar fi fals sau fără importanţă, ci în acela că pentru viaţa noastră sufletească sensul duhovnicesc are relevanţă directă. În această privinţă pot fi văzute consideraţiile noastre din prima parte a lucrării, legate de cadrul studiului Noului Testament, de natura Sfintei Scripturi în tradiţia patristică şi de uzul Scripturii în mediul monastic. Fără justa înţelegere a naturii Scripturii aşa cum este aceasta percepută în scrierile Părinţilor, nu vom putea înţelege adevăratul raport dintre sensul literal şi cel duhovnicesc. Pe cât de dăunător este a elimina orice alt înţeles decât cel literal, tot pe atât de periculoasă poate fi unilateralitatea sensului duhovnicesc, care nu mai ţine cont deloc de „trupul” Scripturii. În exegeza Părinţilor sensul literal a constituit o realitate de care ei au ţinut cont şi au ştiut să facă uz spre folosul general al Bisericii.

1. Sensul literal

În Omiliile sale la Ecclesiast Sfântul Grigorie de Nyssa scrie:

„Tâlcuirea trebuie făcută aşa fel încât ca să nu explice doar conţinutul brut, ci să păstreze înţelesul adecvat în întregul context al noţiunii”[2].

Sensul literal este aşadar înţeles de marele Părinte ca un sens brut, orizontal care trebuie stabilit şi depăşit printr-o căutare a sensului duhovnicesc. Fiecare din aceste două sensuri are metode ermineutice corespunzătoare[3]. De sensul literal se leagă explicaţii de ordin geografic, istoric, filosofic, medical, gramatical etc., a căror prezenţă într-un comentariu poate conferi acestuia o aură de erudiţie. În tâlcuirile scripturare ale Părinţilor, aceştia ne dau mai întâi o scurtă explicaţie a sensului literal, apoi trec la tâlcuirea morală, duhovnicească, mistică sau dogmatică a textului, căreia îi acordă un spaţiu mult mai extins. Din păcate ştiinţele biblice odată cu Epoca Luminilor şi cu explozia şcolilor exegetice protestante s-au aplecat aproape exclusiv asupra acestui sens brut, împingând exegeza într-o direcţie netradiţională, stearpă, bună pentru adăpat învăţăturile eretice ale acestora.

De existenţa sensului literal se leagă şi obsesia exegezei „obiective” a Scripturii. Această obsesie a mers până acolo încât s-a afirmat chiar că „în domeniul ştiinţelor biblice nu există confesiune”, ca şi cum Scriptura ar fi un obiect care, supus unor experienţe identice, va da întotdeauna aceleaşi rezultate independent de experimentator. Or, am văzut în capitolele precedente că înţelegerea Scripturii este legată în Biserica Ortodoxă de întregul Tradiţiei Bisericii şi al trăirii ei. A limita sensul Sfintei Scripturi doar la cel literal echivalează cu a nu ne interesa sau chiar a nega dumnezeirea lui Iisus[4]. De aceea o tâlcuire care se limitează doar la sensul literal poate fi caracterizată ca o tâlcuire nestoriană.

Despre orice text al Sfintei Scripturi putem afirma că are un singur sens literal. De acesta se ocupă în principal critica biblică, cu tot ceea ce implică ea: critică textuală, sitz‑im‑Leben[5], analiza locurilor paralele, a structurilor textului, a stilului şi a vocabularului etc. Exegeza tradiţională ortodoxă, urmând celei a Părinţilor, stăruie mai puţin asupra acestor aspecte aride – fără a le neglija însă în ceea ce au valoros – şi se orientează mai mult spre interpretarea teologică şi duhovnicească a textului scripturar.

Trebuie să subliniem faptul că unele texte scripturare dacă sunt tâlcuite doar potrivit sensului lor literal sunt fără nici un înţeles sau chiar absurde. Această constatare a fost făcută încă de pe timpul lui Origen şi a fost preluată de unii Sfinţi Părinţi, referindu-se la detalii al căror sens literal este pentru un creştin nesatisfăcător, inutil, contrar preceptelor lui Hristos, scandalos, sau imposibil. „Ce lucru mare şi vrednic de Dumnezeu se poate ascunde într-o tălmăcire simplistă legată numai de nişte slove?” se întreabă Sfântul Grigorie de Nyssa comentând Ecclesiastul[6] şi tot el răspunde: „Dacă se rămâne numai la tălmăcirea literală nu ştiu cum s-ar putea aplica Legea într-un chip vrednic de Dumnezeu”.

În unele manuale actuale de Ermineutică biblică se resimt concepţiile protestante atunci când ne avertizează că acolo unde sensul literal propriu ridică greutăţi trebuie căutat şi aspectul figurat al aceluiaşi sens literal, ca şi cum principalul sens al Scripturii ar fi cel literal şi doar când Scriptura este absurdă din punct de vedere istoric, logic, raţional atunci trebuie să acceptăm că în acele locuri există un sens spiritual. De aici şi până la blasfemia „demitologizării Scripturii”, găselniţă a protestanţilor veacului acestuia, nu mai este decât un pas. Astfel de afirmaţii, deşi sunt strecurate printre numeroase referinţe patristice, vin în contradicţie flagrantă cu duhul exegezei Părinţilor, care, chiar dacă au accentuat uneori aspectul literal al Scripturii, cum este cazul exegezei antiohiene, totuşi admit în unanimitate existenţa simultană a celor două sensuri, literal şi duhovnicesc.

De sensul literal ţin chestiunile legate de context, genuri şi structuri literare, locuri paralele etc., care vor fi tratate separat.

2. Sensul duhovnicesc

Acest al doilea sens al Scripturii trebuie înţeles ca fiind sufletul ei. După cum în Hristos există umanitatea dimpreună cu Dumnezeirea, tot aşa în cuvântul Scripturii întâlnim două realităţi: materială şi duhovnicească. Acest sens deosebit de cel literal este dezvăluit de exegeza duhovnicească, spirituală sau alegorică, morală, tipologică prin care sunt revelate alte dimensiuni ale textului decât cea materială, istorică, literală.

Pentru mentalitatea scientistă pătrunsă în teologie prin filiera protestantismului îmbibat de Iluminism, acest sens, ca şi extragerea lui din textul Scripturii, nu poate fi decât fructul fanteziei exegetului şi, prin urmare, nu poate fi tratat altfel decât cu dispreţul hrănit de orgoliul raţiunii autonome. În realitate, exegeza care evidenţiază acest sens al Scripturii, pe lângă faptul că este profund tradiţională, este singura care ţine seama de natura Bibliei ca şi cuvânt al lui Dumnezeu şi ca taină a legăturii noastre cu El. Sfântul Chiril al Alexandriei de exemplu, fiind campionul luptei antinestoriene, se face unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai exegezei sacramentale a Scripturii. Acest tip de exegeză priveşte Scriptura ca pe o realitate duală a împletirii dintre văzut şi nevăzut, dintre literă şi Duh, dintre sensibil şi inteligibil, ambele având importanţa şi locul lor în înţelegerea Scripturii.

Sensul duhovnicesc este de fapt cel prin care textul scripturar se racordează la ansamblul general al vieţii Bisericii făcând parte organică din teologia, Liturghia, rugăciunea şi Tradiţia Bisericii. Faptul că acest sens nu se încadrează în categoriile „cunoaşterii ştiinţifice obiective” nu înseamnă că el este mai puţin important sau neglijabil. Dimpotrivă, abia acest sens este cel care ne pune într-o legătură trăită cu Dumnezeu şi ne adânceşte în simţirea tainei prezenţei Lui. Acest sens nu închide perspectiva cititorului ci, dimpotrivă, îi îngăduie să pătrundă „în marginea de tăcere care împrejmuieşte mesajul rostit al Scripturilor. Desigur, chestiunea alegoriei respectiv a căilor de aflare a sensului duhovnicesc la Părinţi e complexă (adeseori ea este însă complicată nejustificat de propria noastră stânjeneală în faţa alegoriei): dar indiferent de limbajul pe care îl folosesc Părinţii pentru a descrie practica lor exegetică (şi nu este multă consecvenţă în el), cu toţii interpretează Scriptura într-un mod pe care noi l-am numi astăzi alegoric”[7], sau duhovnicesc – scrie Părintele A. Louth, în admirabila sa lucrare în care reaşează pe baze tradiţionale, ortodoxe, raportul dintre sensul literal şi sensul duhovnicesc, dintre exegeza „obiectiv-ştiinţifică” şi cea duhovnicească.

Sfinţii Părinţi, atunci când au tâlcuit Scriptura, au făcut lucrul acesta potrivit tradiţiei exegetice pe care au moştenit-o, şi care tradiţie, deşi are mai multe direcţii, privită în sens ascendent conduce, prin diferitele ei fibre, către exegeza apostolică a Vechiului Testament. Astfel, primul interpret creştin al Bibliei este însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care le‑a tâlcuit ucenicilor „din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24, 27); tot El „le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45). Aşa se face că în predica la Cincizecime a Sfântului Apostol Petru avem un prim exemplu de exegeză hristologică, pascală şi pnevmatică a Vechiului Testament. Nu este aici cazul să intrăm în descifrarea dezvoltărilor pe care începând cu Apostolii le-a avut exegeza biblică în Biserică, ci ne vom mărgini la indicarea principalelor locuri nou-testamentare care arată existenţa credinţei într-un sens spiritual al Bibliei, ca şi practicarea exegezei duhovniceşti de către Mântuitorul Hristos şi Apostolii Săi.

Trebuie să reţinem că principiul fundamental al acestui tip de exegeză este credinţa că Vechiul Testament este o profeţie despre Hristos, Biblia în întregimea ei fiind o întrupare a Logosului, şi că Duhul Sfânt, prin inspiraţie, a făcut ca între diferitele părţi ale Scripturii să existe anumite „corespondenţe tainice”[8] pe care le descifrăm prin iluminarea aceluiaşi Duh Sfânt primit în sânul Bisericii printr-o viaţă ascetică, liturgică, de rugăciune.

Din această perspectivă, prin Scriptura temporală înţeleasă sacramental şi tâlcuită duhovniceşte noi percepem realităţile veşnice şi adevărate sub vălul umbrei, respectiv al imaginii.

Pentru Biserica Ortodoxă, Revelaţia Supranaturală este conţinută în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură şi păstrată şi explicitată de Biserică. În această perspectivă Sfânta Scriptură apare ca supusă Revelaţiei, care culminează în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. De aceea, Ortodoxia nu este aşa cum se pretinde uneori, fie din neştiinţă, fie din porniri ecumeniste dubioase, o „religie a cărţii”, aşa cum este mozaismul sau islamul. Despre acest aspect Sfântul Ignatie al Antiohiei scrie:

„Pentru mine arhivele sunt Iisus Hristos, arhive sfinte, crucea Lui, moartea, Învierea Lui şi credinţa dată prin El”[9].

De aceea inima Ortodoxiei este însuşi Iisus Hristos şi taina Lui, iar „Scripturile sunt importante întrucât ne desfăşoară această taină”[10]. Dar trăirea ei implică tot restul elementelor Bisericii.

Aşadar, pentru noi creştinii Revelaţia se identifică în ultima şi suprema ei dimensiune cu Iisus Hristos, cartea Scripturii fiind secundară în raport cu El. De aceea, din acest punct de vedere, Scriptura doar Îl mijloceşte pe Hristos, în măsura în care ea Îl exprimă şi Îl arată. De aici izvorăşte şi prima justificare teologică a exegezei duhovniceşti, întemeiată pe faptul că Scriptura în ea însăşi nu este Revelaţia absolută, ci trimite la aceasta într-un mod mai mult sau mai puţin clar. Tocmai acest „mai mult sau mai puţin” ca trimitere la taina lui Hristos scoate la iveală necesitatea exegezei duhovniceşti. Aşa se face că exegeza Părinţilor anteniceeni leagă teofaniile Vechiului Testament de Persoana Fiului lui Dumnezeu, iar Origen interpretează expresiile profetice „fost-a cuvântul lui Dumnezeu către …” (3 Regi 12, 22; 3 Regi 13, 20 ş.a.) ca manifestări ale Fiului care vorbeşte în Vechiul Testament despre El însuşi.

Exegeza duhovnicească este, din acest punct de vedere, un proces asemănător profeţiei. Dar, câtă vreme acesta priveşte înainte, exegeza, mergând pe urmele gândirii şi teologiei Noului Testament, descoperă în cel Vechi pe Iisus Hristos. La rândul lor înseşi scrierile Noului Testament pot fi considerate profetice în raport cu ceea ce va avea loc în eshaton.

Tăgăduitori ai existenţei sensului duhovnicesc, precum şi ai îndreptăţirii exegezei duhovniceşti, au existat încă din timpurile patristice. Însuşi Sfântul Grigorie de Nyssa se apără „faţă de unii bărbaţi ai Bisericii cărora li se pare că trebuie să urmeze în toate litera Sfintei Scripturi şi nu recunosc că s-a spus în ea ceva spre folosul nostru în chip acoperit şi în ghicitură”[11]. Marele Părinte scrie în acest sens:

„nu săvârşim nici o greşeală prin faptul că ne străduim să scoatem ceea ce este de folos, în tot felul, din dumnezeiasca şi de-Dumnezeu-insuflata Scriptură. Deci, dacă foloseşte la ceva şi cuvântul înţeles aşa cum s-a rostit (în mod literal, n.n.), avem de-a gata ceea ce năzuim. Dar dacă ceva spus în chip ascuns în cuvinte acoperite şi ghicituri nu-şi arată folosul prin înţelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie tâlcuite cum ne spune Scriptura […] cu o tâlcuire mai înaltă (anagogică, duhovnicească, n.n.) a acestora”[12].

Părinţii au fost adepţii principiului gnoseologic potrivit căruia „doar asemănătorul cunoaşte pe asemănător”. De aceea exegeza duhovnicească cere ca ea să fie făcută tot de oameni duhovniceşti. Astfel, într-un anume fel, însuşi girul duhovnicesc şi moral al tâlcuitorului va da exegezei sale mai multă credibilitate. Desigur că această viziune este greu de acceptat şi de înţeles în condiţiile în care se face astăzi teologia academică, dar pentru Părinţii şi Scriitorii bisericeşti sfinţenia vieţii unui autor era cea care dădea greutate scrierilor sale, împreună, desigur, cu conţinutul lor. Acest principiu gnoseologic aplicat cu consecvenţă arată că exegeza duhovnicească a Părinţilor nu este arbitrară şi nici subiectivă, ci ea ţine de o obiectivitate duhovnicească de o cu totul altă natură decât cea scientist-iluministă pătrunsă în teologie pe uşa din dos a ereziei protestante. Astfel, cunoscutul teolog protestant Adolf von Harnack categoriseşte exegeza duhovnicească drept „alchimie biblică”, nereuşind să înţeleagă, în pofida evidenţei sale, faptul că aceasta nu dispreţuieşte sensul literal, ci se interesează de sensul profund al Scripturii plecând de la cel literal. Această perspectivă dispreţuitoare asupra exegezei duhovniceşti, pătrunsă şi în teologia catolică, şi chiar în cea ortodoxă, a fost puternic pusă în discuţie chiar de teologi apuseni dintre care amintim pe Henri de Lubac şi Jean Danielou, cărora teologia catolică le datorează în bună parte redescoperirea Sfinţilor Părinţi. Aceştia doi din urmă au arătat cu o temeinică argumentare că exegeza duhovnicească este bazată pe o perspectivă hristologică asupra Vechiului Testament şi nicidecum pe bunul plac al exegeţilor.

3. Sensul tipologic

Sensul tipologic sau tipic este o formă particulară a sensului duhovnicesc. El se bazează pe existenţa în Sfânta Scriptură a ceea ce Părinţii şi cercetătorii moderni ai Bibliei numesc „tipuri”. Tipul este o anumită imagine, realitate, persoană, fapt istoric, obiect, eveniment etc. din Vechiul Testament, care, printr-o iconomie specială a Duhului Sfânt, are valoare de preînchipuire a unor evenimente sau persoane din Noul Testament. Sensul tipic aşadar există acolo unde Duhul Sfânt, adevăratul Autor al Sfintei Scripturi, a intenţionat aceste corespondenţe tainice între Vechiul şi Noul Testament[13].

Sensul tipologic se întemeiază pe existenţa tipului în Vechiul Testament. Numim tip orice realitate istorică vechitestamentară cu caracter profetic ce conţine în ea însăşi o referire la „antitipul” din Noul Testament, relaţie intenţionată ca atare de Duhul Sfânt. Antitipul este realitatea nou-testamentară care împlineşte ceea ce tipul vechitestamentar a profeţit în chip umbros. Aşa, de exemplu, şarpele de aramă este tip pentru Răstignirea Domnului, trecerea prin Marea Roşie este un tip al Botezului, mana mâncată de evrei este un tip al Euharistiei, rugul aprins văzut de Moise este un tip al pururea fecioriei Maicii Domnului, Melchisedec, David şi Solomon sunt tipuri ale lui Hristos etc.

S-au făcut mai multe încercări de clasificare a sensului tipologic, clasificări care adesea sunt nejustificat de complicate[14] şi al căror principal rezultat este mai cu seamă neglijarea sensului tipic ca atare şi a valorii lui pentru teologia biblică. Important este să se reţină faptul că Scriptura are două sensuri fundamentale: literal şi duhovnicesc, prezente concomitent în orice text scripturar, şi că sensul duhovnicesc are ca o formă a sa mai restrânsă sensul tipic, ca sens ce defineşte o relaţie cu caracter profetic între Vechiul şi Noul Testament.

În Noul Testament nu există tipuri cu caracter mesianic, dar există tipuri ale realităţilor cereşti. Aceste tipuri pot fi numite „tipuri anagogice”, prin care Scriptura Noului Testament ne mijloceşte o cunoaştere a acestor realităţi veşnice.

Tipurile anagogice se sprijină pe raportul dintre icoana noutestamentară şi realităţile cereşti cărora icoana le corespunde.

Sursa: Ier. Agapie Corbu, Iniţiere în citirea Noului Testament, Ed. Teognost, Cluj-Napoca 2002, pp. 113-124.