Elemente de antropologie în Epistola I către Corinteni

Orice antropologie creştină trebuie să fie biblică, în sensul că se întemeiază, porneşte de la textul biblic, din exegeza căruia îşi obţine datele fundamentale. Orice înjghebare cu caracter antropologic este posterioară lucrării de exegeză a textului biblic. Fără datul biblic nu există antropologie creştină.

De la Geneză până la Apocalipsă, întreaga Sfântă Scriptură vorbeşte despre om. Toată Scriptura la un loc şi fiecare scriere biblică în parte au  o unitate de perspectivă antrropologică. Astfel, există o antropologie biblică generală, dar şi una specială, pe care o putem desluşi atunci când cercetăm în mod aparte una sau alta din scrierile biblice. Între întregul Scripturii şi diferitele cărţi care o compun funcţionează principiul pars pro toto, în sensul că întregul se regăseşte în părţile care o compun. La rândul lor, aceste părţi, în cele mai mici amănunte ale lor, nuanţează întregul şi îmbogăţesc înţelegerea sa de ansamblu.

Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel conţine numeroase date antropologice. Ar fi greşit să o izolăm de contextul biblic general sau al corpusului paulin. Totuşi, siliţi de limitele expunerii de faţă, ne vom mărgini la a sesiza punctual câteva aspecte de antropologie pe care le ridică epistola în cauză.

1. De-a lungul întregii epistole Sfântul Pavel distinge două dimensiuni ale antropologiei: dimensiunea căderii şi dimensiunea slavei. Fiecare om este moştenitorul stării adamice şi, prin aceasta, părtaş la dimensiunea căzută. Dar în acelaşi timp, “cei sfinţiţi în Iisus Hristos şi toţi cei ce cheamă numele domnului nostrtu Iisus Hristos ” (1, 2) sunt părtaşi, pe măsura apropierii lor de Domnul, şi de slava dumnezeiască. În acest fel, distingem două categorii fundamentale de antropologie,  indispensabile pentru înţelegerea corectă a problemelor pe care le ridică omul contemporan şi cărora le caută răspunsuri. Întreg capitolul al 15-lea este structurat pe distincţia între cele două planuri antropologice. Avem astfel, cinci perechi de atribute care caracterizează cele două dimensiuni. Ele sunt antagonice şi reprezintă opoziţia ireductibilă între duhul lui Dumnezeu şi duhul lumii, între starea căzută şi cea slăvită, între păcat şi sfinţenie, între înţelepciunea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lumii, între moarte şi înviere.

Aceste atribute se pot constitui într-o tablă de categorii antropologice necesare descrierii omului. Dacă atributele căderii sunt aplicabile tuturor oamenilor de la Adam şi până la sfârşitul istoriei universale, atributele slavei aparţin numai celor ce sunt întru Hristos Iisus. Chiar şi aceştia din urmă le întrupează în mod gradat, în funcţie de măsura vârstei lor în Hristos. Sfântul Pavel distinge mai multe etape şi niveluri de întrupare a slavei dumnezeieşti în creştini. Pe de-o parte sunt cei prunci în Hristos Iisus (3, 1). În acest fel, “stea de stea se deosebeşte în strălucire” (15, 41). Atributele se constituie opoziţional după cum urmează:

• stricăcios – nestricăcios (15, 42)
• necinste – slavă (15, 43)
• slăbiciune – putere (15, 43)
• firesc – duhovnicesc (15, 44)
• pământesc – ceresc (15, 48 – 49)

Între ele, deşi există o opoziţie ireductibilă, se stabilesc totuşi mai multe relaţii al căror principiu este enunţat astfel de Sfântul Pavel: “după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc” (15, 49).

2. Între Dumnezeu şi om există o corespondenţă biunivocă, în sensul că Dumnezeu şi omul îşi sunt modele unul altuia. Tema a fost semnalată de Sfântul Grigorie de Nyssa în tratatul său exegetic la facerea omului şi dezvoltată ulterior de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Această temă este ilustrată de cel puţin două texte: “Cine dintre oameni ştie cele ale omului, decât duhul omului care este întrru el? Şi cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le cunoaşte decât Duhul lui Dumnezeu” (2, 11). “Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup” (6, 1). În acest fel, modelul, imaginea omului deplin şi desăvârşit este Iisus Hristos cel înviat, iar pentru întruparea Sa, El a folosit ca model pe om.

3.  Antropologia epistolei distinge de asemenea două mari direcţii: personală şi comunitară, sau socială. În fiecare din acestea sunt operaţionale categoriile slavei şi ale căderii pe care le-am văzut mai sus. Pericopele 3: 4-11 şi 4: 15-16 tratează aspectul social. Cu cât membrii care alcătuiesc o comunitate sunt mai “trupeşti”, adică mai îndepărtaţi de Hristos, cu atât acea comunitate poartă amprentele căderii, mai cu seamă ale dezbinării. Pe de o parte, găsim la nivelul omului, luat izolat, o “dezbinare lăuntrică” (3, 3), iar această stare se răsfrânge în exterior, creând între membrii comunităţii “pizmă şi ceartă şi dezbinări”. Acestea sunt consecinţa faptului că persoanele respectivei comunităţi vieţuiesc “după firea omenească” şi nu după “înţelepciunea lui Dumnezeu”. Textele din capitolul 4 ne arată că viaţa comunitară sănătoasă presupune existenţa şi respectarea unei ierarhii al cărei începător este Hristos. Numai pe baza acestei ierarhii se poate întemeia o reală unitate a oamenilol, cu condiţia ca să fie păzite căile autentice care duc la El. Orice altă formă de unire a oamenilor este insuficientă şi cu scădere, iar dacă se pretinde exclusivă impunându-se cu forţa, atunci ea este antihristică. Bună este unitatea oamenilor şi duhul de frăţie, dar la adevărata unitate şi frăţie se ajunge doar umblând în căile cele întru Hristos, aşa cum au umblat Apostolii şi cum îndeamnă Sfântul Pavel: “Fiţi mie următori, precum şi eu lui Hristos” (4, 16).

4. Imaginea socială pe care o propune epistola diferitelor căutăriale omului este Biserica. Epistola conţine numeroase referiri la Biserică, [aceasta fiind] înţeleasă în dimensiunea sa social comunitară. Faptele creştinilor sunt apreciate în raport cu influenţa pe care ele o au asupra Bisericii. În acest fel, primează întărirea şi zidirea Bisericii, adică a unităţii în credinţă. De o maximă importanţă pentru contextul actual bisericesc-interconfesional este faptul că unitatea creştinilor se realizează sacramental. Sfântul Pavel vede unitatea în dimensiunea ei ontologică ca o consecinţă a împărtăşirii euharistice: “Că o pâine, un trup sunt cei mulţi, căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (10, 17). Această împărtăşire euharistică însă ridică exigenţe de natură dogmatică şi moral-duhovnicească. Cine nu le respectă, nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine şi prin urmare, cade din unitatea Bisericii. “Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor” (10, 21). Părintele Vasile Mihoc a analizat în mod detaliat aceste chestiuni într-un recent studiu, arătând corespondenţa între mărturisirea de credinţă, viaţa morală, împărtăşirea euharistică şi unitatea care rezultă de aici. Semnificativ este faptul că fără primul element, mărturisirea de credinţă comună, toate celelalte sunt irealizabile.

Pe aceeaşi linie teologhiseşte şi unul din cei mai recenţi sfinţi ai Bisericii, Sfântul Nectarie al Eghinei, care, într-unul din studiile sale despre Sfintele Taine, arată că la baza unei societăţi sănătoase nu pot să stea decât Sfintele Taine, mai cu seamă Taina Pocăinţei şi a Euharistiei, deoarece acestea, asumate în mod conştient şi responsabil, îl fac pe om părtaş slavei dumnezeieşti. Un astfel de om, arată Sfântul Nectarie, va fi un izvor de sănătate duhovnicească şi morală în comunităţile în care vieţuieşte, va fi “puţinul aluat care dospeşte toată frământătura”(5, 6).

Sântul Pavel formulează două principii de vieţuire socială creştină. Toate ale creştinilor să se săvârşească: a)  cu cuviinţă (evschímonos – cu bun chip, cu bună înfăţişare) şi b) potrivit rânduielii (katá táxin). Aceste două principii devin şi criterii de judecată şi apreciere a calităţii unei societăţi. Funcţional, folosirea lor este foarte simplă şi ne fereşte de ispita feluritelor sofisme pretins teologice şi ştiinţifice prin care se încearcă îndreptăţirea necuviinţei şi a neorânduielii (ne gândim aici la legalizarea prostituţiei, homosexualităţii şi a pornografiei, la hirotonia femeilor, nerespectarea sfintelor canoane dintr-o pretinsă libertate etc.).

5. Potrivit epistolei I Corinteni, omul se împlineşte dezvoltându-se simultan în trei direcţii care se presupun reciproc, se susţin şi trimit una la alta. Acestea sunt: duhovnicească, hristologică, bisericească.

a)Duhovnicească: este vorba de primirea Duhului lui Dumnezeu, Care dacă află în noi un teren pregătit, ne poate face duhovniceşti. De această dimensiune pnevmatică ţin şi “atributele slavei” enumerate mai sus. Concret, ele se întrupează la nivel personal şi sub forma harismelor date de Dumnezeu în Biserică, “pe care le lucrează unul şi acelaş Duh, împărţind fiecăruia după cum voieşte” (12, 11). Aceste harisme sunt icoane ale vredniciei firii omeneşti slăvite în Iisus Hristos. Ele sunt slujiri faţă de Biserică, date “spre folosul de obşte”(12, 7). Găsim aici un criteriu de apreciere şi de discernere absolut necesar în contextul contemporan şi “postmodern”, în care asistăm la o recrudescenţă a fenomenelor care imită harismele duhovniceşti. Între diferitele fenomene paranormale şi harismele bisericeşti nu trebuie să existe nici o confuzie. Primele, în cea mai nevinovată formă a lor, sunt rămăşiţe ale stării adamice paradisiace şi reprezintă o lucrare în planul natural şi creat. Harismele duhovniceşti, însă, sunt date după măsura credinţei fiecăruia. Sunt lucrate de harul lui Dumnezeu şi au ca scop zidirea Bisericii. Comentând aceste aspecte, Sfântul Diadoh al Foticeii arată că harismele sunt aduse de “rugăciunea şi liniştea multă când lipsesc cu desăvârşire grijile […], meditarea fără slavă deşartă a cuvintelor Duhului şi mai ales de harul lui Dumnezeu care le dă” (c. 9). Dintre toate acestea, aspectul bisericesc este cel mai important, câtă vreme în ele se cuprind în mod obligatoriu şi celelalte. Biserica este astfel criteriul de judecată şi apreciere a diferitelor fenomene antropologice care apar de-a lungul vremii.

b)  Hristologică: este a doua mare direcţie antropologică pe care am anticipat-o deja, spunând că între Hristos şi om există o relaţie de reciprocitate. Omul a fost făcut pentru a se uni cu Hristos, iar Întruparea reprezintă desăvârşirea planului lui Dumnezeu. Pentru a depăşi starea dezbinată a păcatului, oamenii trebuie să ajungă la “împărtăşirea cu Iisus Hristos Domnul” nostru (1, 9). Întreaga viaţă a creştinului are această orientare, creştinii fiind definiţi ca “cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos” (1, 2) şi “care aşteaptă arătarea Lui” (1, 7). El este temelia unităţii Bisericii, deoarece întru El ne-am botezat şi el este unica temelie a Bisericii (3, 11). Cu cât ne alipim de Domnul prin Sfintele Taine şi vieţuirea cucernică, cu atăt devenim “un duh cu El” (6, 17) având ca şi rezultat faptul că trupul nostru devine templu al Duhului Sfânt şi că “nu mai suntem ai noştri, ci ai Lui”(6, 19). Bisericeşte, acest lucru se vede în aceea că noi “suntem trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte” (13, 27). În fine, Învierea Domnului este cea care condiţionează învierea noastră şi toate posibilităţile noastre de a ne uni cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nyssa spune, într-una din omiliile sale pascale, că în harul Învierii se recapitulează întreaga iconomie a mântuirii şi toată Scriptura.

c) Bisericească: este cel de-al treilea mare accent antropologic pe care-l putem discerne din epistola I către Corinteni. Am văzut că Biserica este realitatea mistică a trupului lui Hristos, că se constituie prin identitatea mărturisirii de credinţă şi prin părtăşia la Sfintele Taine şi că, în acelaşi timp, este şi o realitate socială. În această calitate, ea reprezintă singura soluţie viabilă la profundele probleme cu care se confruntă actual societatea umană în general şi cea românească în special. Atribuindu-şi numele de popor creştin ortodox, naţia română ar putea să facă dovada acestui fapt doar în măsura în care societatea pe care o construieşte va avea ca model, ca temelie şi ca forţă duhovnicească Biserica lui Hristos. Doar pornind de la asumarea personală a creştinismului, cu tot ce presupune el, putem ajunge la o Biserică sănătoasă şi la o societate care să aibe mai puţine probleme. A pretinde Bisericii să asaneze moral societatea, fără a accentua în egală măsură necesitatea Sfintelor Taine, constituie o eroare şi o capcană. Chiar dacă chemarea ce ni se face în acest plan orizontal este măreaţă şi nobilă, nu o putem îndeplini făcând abstracţie de lucrarea sfinţitoare şi îndumnezeitoare pe care numai Biserica o poate răspândi în lume. În acest punct al unei antropologii eclesiale credem că se întâlnesc toate liniile teologice ale epistolei I către Corinteni. Aprofundarea acestor chestiuni poate furniza răspunsuri suplimentare la marile frământări ale omului contemporan, care, nemulţumit cu sine, se autointitulează postmodern.

Personal, voi crede în caracterul creştin şi ortodox al unui neam sau al unei comunităţi, atunci când Biserica îşi va face acolo simţită lucrarea sfinţitoare şi când ea singură va fi considerată drept criteriu de apreciere şi orientare în viaţa socială a respectivului popor sau comunităţi.