Fenomenul dependenţei

Subiectul nostru de astăzi îl constituie un paradox pe care îl trăieşte omul contemporan. Mai exact, ne preocupă opțiunea acestuia pentru diverse dependențe, taman în toiul unei epoci în care, cu mari eforturi, şi-a cucerit și îşi savurează independența, proclamată festiv! Paradoxul constă în faptul că, pe măsură ce creşte independența exterioară a omului faţă de orice fel de constrângeri, apar tot mai multe moduri de constrângere a libertăţii interioare.

În studiul fenomenului dependenței, eu sunt de părere că este de folos o abordare generală, „macroscopică”, ca problemă unitară, astfel încât să se poată studia cauzele culturale și psihologice. În caz contrar, există primejdia ca această problematică să fie abordată fragmentar și să conducă la măsuri nesatisfăcătoare. Desigur, uneori se fac auzite puncte de vedere care încearcă să explice în fel şi chip amploarea fenomenului dependenței, păreri care invocă de obicei o cauză unică; de pildă, unii o atribuie desacralizării societăţii noastre, alții, indiferenţei clasei politice și a poliției, iar alții, decăderii morale a vremurilor în care trăim etc.

Deşi toate interpretările de mai sus exprimă un adevăr, eu, personal, am senzaţia că o concepţie mai profundă asupra fenomenului nu a fost dezvoltată îndeajuns nici în spațiul social, nici în cel bisericesc. Din această cauză, suntem lipsiţi de posibilitatea unei acțiuni eficiente şi multilaterale, atât preventive, cât şi terapeutice.

Pentru început, care este semnificaţia clinică a dependenței, din punct de vedere psihiatric?

Experiența arată că, pentru psihicul uman, dependența vizează una din următoarele situații:

1) [Dependenţa] este un mod de exprimare a deprimării și, în același timp, un mijloc de “consolare” a acesteia.

2) Dependenţele sunt un fel de improvizaţii antidepresive, şi, din punct de vedere clinic, sunt echivalente drogurilor.

3) [Dependenţa] este o exprimare a patologiei compulsive, sub forma acumulării de informații, sau de cumpărături, sau de plăceri.

4) [Dependenţa exprimă] iluzia oamenilor cu personalitate de limită (borderline personality) că au dobândit o identitate și că şi-o pot modifica după voia lor.

5) [Dependenţa ca] mod de manifestare a patologiei perversiunilor sexuale.

În consecință, pentru ca o populație atât de diversă să tindă către același comportament dependent, [înseamnă că] neapărat trebuie să existe și condiții de altă natură, cu alte cuvinte, condiţii care să nu fie clinice și care să funcționeze ca “organizatori”. Iar aceste condiții sunt chiar factorii socio-culturali contemporani care, fără îndoială, s-au înmulțit într-o măsură de neconceput în comparaţie cu trecutul recent.

Deşi fenomenul dependenței a existat în toate timpurile și în toate locurile, cauzele amplificării acesteia în ultima perioadă trebuie căutate în tranziţia de la modernitate la postmodernitate. Mai precis, acest fenomenul dependenței este echivalent cu trecerea de la cuvânt, la experiere, şi de la a fi convins, la a fi sedus.

În epoca modernă, elementul central îl constituia intelectul, care trebuia convins [prin argumente raţionale], în timp ce în epoca postmodernă, centrul de greutate se mută în nervul optic și în celelalte simțuri care trebuie stimulate. Astfel, este evident că se deschide calea psiho-dinamicii dependenței, dat fiind faptul că aceasta din urmă constituie un act irațional.

În ce anume constă postmodernitatea pe care o parcurgem? Aceasta a devenit echivalentă, aproape sinonimă, cu lumea vizualului și a spațiului virtual. Lumea vizualului a invadat toată viața noastră de zi cu zi, având o ambiție pe termen lung, anume aceea de a constrânge psihicul să i se predea. Între timp, tehnologia ne-a permis accesul la diversele variante ale vizualului, lucru de neconceput în trecut.

În paralel, o altă realitate care se dezvoltase anterior, în timpul secolului 20, a permis la rândul ei să se modifice aceasta sensibilitate generală faţă de dependență. Este vorba de lumea hiperconsumului, în care obiectele care dau dependență (droguri, cumpărături, activități) sunt puse la dispoziție în cantități mari și cu acces facil.

Combinarea celor două evoluţii pe plan social și cultural, a condus la deformări ale psihicului uman, cel puțin în cazul acelor oameni a căror viață psihică se caracteriza printr-o predispoziție biologică spre a ceda ușor.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte dependența, ea se vădeşte întotdeauna în dimensiunea psihico-somatică a omului. De pildă, s-a observat că mai frecvent apare comportamentul dependent în cadrul personalităților care au predominant elementul impulsivităţii sau cel obsesiv-compulsiv, ambele predispoziții fiind de proveniență genetică.

Am sărăci mult acest fenomen dacă ne-am limita, însă, în spirit pozitivist, doar la a-l explica prin intermediul modificărilor ce ţin de organizarea socială. Lăsând la o parte marea tentaţie de a gândi exclusiv biologic, tentaţie ce vine chiar din partea psihiatriei și psihologiei contemporane, dependența îşi dezvăluie natura reală atunci când este abordată ca o problemă cu multipli factori cauzatori, așadar, ca atitudine ce își aure originea în complexitatea firii umane. De aceea, se impune reconsiderarea psihologică şi social-culturală a acestui fenomen.

În abordarea psihologică, o importanță centrală o deţine noţiunea de control. În dependență, subiectul duce o luptă dură pentru control, care devine pentru el idee obsesivă. Această luptă capătă de obicei două forme. Cea dintâi constă în crearea condițiilor care să permită efectiv controlul. De exemplu, prin dependenţa de cumpărăturile individuale se exercită un control asupra realităţii înconjurătoare, subiectul în cauză satisfăcându-şi toate dorințele. Acelaşi lucru e valabil şi pentru dependența de mâncare. Mulți dintre dependenții de persoane reușesc să le controleze pe acestea, punând mai presus decât ele propria lor voință și urmărind să obţină comportamentele pe care le doresc.

O altă variantă se identifică la dependenții care se luptă cu iluzia controlului. Aici se încadrează dependenții de droguri care de obicei își dezvoltă o exagerată încredere în sine, manifestare binecunoscută la drogaţi, care îi face să afirme că nu sunt dependenți și că, oricând doresc, sunt capabili să înceteze utilizarea drogului, așadar, chipurile, ei deţin controlul. Printre aceia care se înșeală cu iluzia controlului se numără și dependenții de spațiul virtual (fie dependenţii de pornografie, fie de jocuri), din moment ce îşi creează iluzia că țin sub control absolut obiectul dorinței lor (femeia dorită, adeversarul etc).

Cred că merită să ne concentrăm mai mult atenția asupra acestei situații a iluziei controlului, fiindcă are legătura cu problema relației. Avem de-a face cu incapacitatea sau reticența individului dependent de a intra într-o relație adevărată și reală. Este limpede că o relație adevărată şi reală nu poate presupune controlul asupra celuilalt; intrarea într-o relație autentică înseamnă, într-o anumită măsură, predarea de sine în procesul schimbării prin intermediul altuia, înseamnă, refuzul de bunăvoie la a-l controla pe celălalt, din moment ce asta ar însemna o lipsă de respect și, la urma urmei, o lipsă de dragoste.

Astfel, amploarea dependențelor în epoca noastră denotă o anume incapacitate de a forma și întreține relații sănătoase. În consecință, este evidentă nevoia acută de dragoste, având în vedere că dorinţa oamenilor de a avea relații de dragoste este mai intensă în vremurile noastre. O mare prăpastie interioară, de dimensiuni tragice, se dezvăluie, de vreme ce pretenţia oamenilor de a fi iubiţi creşte dramatic, dar în acelaşi timp creşte și frica faţă de iubire.

Iluzia controlului conferă și o închipuită atotputernicie, dintotdeauna foarte populară oamenilor. Cel care îşi foloseşte dependența ca să se simtă atotputernic, drept compensaţie pentru o oarecare traumă narcisistă, face aceasta pentru că fantasma îi oferă o satisfacţie mai mare decât realitatea. Aici este necesar să facem distincţia dintre satisfacţie și bucurie, distincţie ignorată de mulţi, şi pe a cărei ignorare se bazează mecanismul dependenței.

Nu este corectă afirmaţia că omul dependent este legat în mod fatal de obiectul care îl atrage. Dacă vrem să vorbim cu precizie, ar trebui să spunem că omul dependent s-a implicat sentimental în procesul căutării și găsirii obiectului său. Şi anume, în intensa experiență psihico-somatică, în acel ceva pe care lumea îl numește “adrenalină”. Exact acesta este și caracteristica ce defineşte dependența ca proces al îndrăgostirii de sine. Centrul de referinţă este simţirea și experiența subiectului însuși.

Dacă aceste lucruri sunt valabile pentru fenomenele de dependență în general, cazul dependențelor de anumite persoane se dovedeşte a fi dramatic. În cazul subiectului aflat în faţa persoanei de care e dependent – în faţa unui om real, în carne și oase – realitatea sa psihică interioară percepe un “altul” care nu există ca atare, ci este precum o pânză pe care îşi brodează propria-i fantezie şi un pretext ca să joace încă o dată jocul urmăririi “vânatului”, este pretextul trăirii acelei stări care înseamnă fie subjugare, fie siguranţă, în funcție de partea de care subiectul s-a așezat în “relaţie”.

Relația adevărată este sinonimă cu libertatea. Însă, odată instalată teama de libertate, teamă care constituie de-a lungul timpului o ispită permanentă a firii umane, preocuparea vieții psihice este orientată în principal către evitarea traumei sau a repetării ei, dacă există o experiență neplăcută în acest sens. Aceasta, la rândul ei, naște nevoia refugiului și a supunerii faţă de un alt “eu” care i se structurează în imaginaţie, astfel încât să îi confere falsul sentiment al controlului: fie asupra individului de care depinde cineva, fie asupra “ego-ului” virtual al calculatorului, fie asupra drogului personificat etc. Aici includem și de dependențele de persoane care se dezvoltă atât în cadrul cuplului, cât și în grupuri nesănătoase, precum sunt sectele.

De altminteri, năruirea ideologiilor, printre care se numără și religiile, a lăsat un gol, nu doar în domeniul ideilor. În primul rând, a creat un gol în viaţa psihică, manifestat adesea sub forma unui gol existențial sau chiar a psiho-patologiei, pentru că un sistem articulat de idei, o ideologie, are puterea să schimbe (în cel mai bun caz) sau să legalizeze (în cel mai rău caz) elemente pe care viaţa psihică le consideră inadmisibile, canalizându-le spre oportunități colective. Fără ideologie, psihicul rămâne expus impulsurilor deprimante și agresive, pentru care ideologia alcătuia un alibi funcțional (desigur, nu întodeauna fără consecințe negative). Așadar, nevoia de depăşire a golului existențial sau a haosului sfârșește inevitabil în tehnici de pseudo-împlinire prin intermediul obiectelor sau al experiențelor.

Se subînţelege că adevărata împlinire psihică nu se realizează niciodată printr-o dependență, de aceea, imediat după prima satisfacţie, psihicul face presiuni pentru repetarea experienţei, la fel ca în chinul etern al lui Sisif. De altfel, pe această repetabilitate se bazează toată forţa dependenței.

Aceste două elemente trebuie să ne problematizeze în mod special atunci când întâlnim dependența faţă de persoane bisericești. Aici se vede într-adevăr cât de frecvent se întâlneşte istoria unei traume psihice individuale (din cauza căreia persoana în cauză ezită să se implice într-o relație reală, preferând dependența) asociată cu lipsa înţelegerii teologice, dependentul fiind silit să îşi umple golul prin satisfacţia pe care o primeşte de la o altă persoană.

În concluzie, dependența constituie, în orice caz, boala unui om, dar, în acelaşi timp, este și maladia civilizației noastre, chiar a unei anumite structuri sociale de care aparține cineva (familie, sectă, biserică etc.). Dependenţa ne reamintește, în mod negativ, de modul în care trebuie să funcționeze firesc natura umană și ne obligă la o dezbatere mai largă asupra formelor vieții publice și private pe care le organizăm. Şi, mai ales, ca membrii ai Bisericii noastre, ne îndeamnă să reflectăm asupra adevăratei vieți duhovnicești și să luăm în calcul marele adevăr că acolo “unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (II Corinteni, 3: 17).

(Prelegere ţinută în oraşul Iráklio, în prezența Înalt Preasfințitului Arhiepiscop al Cretei, kir Irineu, fiind un eveniment organizat de Sfânta Arhiepiscopie a Cretei)