Bătrânul Evménios Saridákis, un sfânt al bucuriei

Părintele Evménios s-a născut în anul 1931 în satul Ethía, localitatea Monofátsi din regiunea Irákleio, Creta, fiind cel de al optulea copil al unei familii sărace și evlavioase. A devenit monah la vârsta de 17 ani, s-a nevoit pentru a-și cultiva în suflet dragostea și rugăciunea și a fost încercat din greu, atât prin boala leprei, dar și mai târziu, pe când era deja preot, prin înrâurirea demonică ce l-a chinuit sufletește și trupește și de care s-a izbăvit după multe rugăciuni, privegheri și dezlegări la mănăstirile din Creta, printre care mănăstirea Koudoumá sau Panaghia Kalyvianí.

Lepra l-a adus la Spitalul de Boli Infecțioase Sfânta Varvara din Atena. Acolo s-a vindecat, dar văzând durerea oamenilor, a hotărât să rămână în Spital ca preot, pentru a ajuta pe cât putea la alinarea suferinței celorlalți. Acolo, așadar, „își va începe lucrarea de păstorire, în fața căreia se pleacă cei cu diplome de teologie sau cu vrednicii bisericești”.

Dragostea sa și nevoințele i-au adus harul lui Dumnezeu și astfel, smeritul preot (slujea în Biserica Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din incinta Spitalului) a ajuns la o mare măsură de sfințenie – pe care o ținea ascunsă pe cât putea – și s-a învrednicit să primească harisma înainte vederii, să trăiască stări duhovnicești înalte și vedenii, și să ajute mulțime de oameni, de orice treaptă socială și de orice nivel de pregătire intelectuală, nu doar prin sfaturile și rugăciunea sale, ci și prin simpla sa prezență plină de sfințenie.

Gheronda Evménios îi iubea pe toți și pe fiecare om în parte, și era mai cu seamă un sfânt plin de veselie – râsul său izbitor era una dintre însușirile sale caracteristice – tot așa cum de multe ori ieșea din Sfântul Altar, în timpul Liturghiei, cu barba udată de lacrimi, după ce se rugase pentru toți cei în dureri și în necazuri, având și harisma lacrimilor.

Părințelul nostru râdea, râdea mult. Râdea cu noi, oamenii, și ne transmitea bucuria sa. Râdea cu sfinții, cu Maica Domnului, cu îngerii, și ne transmitea iarăși bucuria sfinților, a Maicii Domnului și a îngerilor; de aceea, când mergeam acolo, se putea întâmpla să fim supărați sau obosiți sufletește sau trupește, dar plecam zburând.

Părintele Evmenios râdea de multe ori și în timpul slujbelor, uneori în timp ce citea Sfânta Evanghelie sau când tămâia icoana Maicii Domnului, în vremea cântării „Ceea ce ești mai cinstită”.

Cine se apropia de Gheronda, vedea un preot, un călugăr cu o puternică bucurie pe chip. Această bucurie, de multe ori, și-o exprima râzând, râs ce se împletea cu vorbele sale sau se revărsa dinspre colțurile gurii cu buzele strânse, atunci când rămânea tăcut. Înțelegeai că era râsul unui om binecuvântat, plin de har dumnezeiesc, al unei inimi cu un preaplin de liniște adevărată, dumnezeiască și de bucurie ce se revărsa în afară și răcorea, cucerindu-i pe cei din jur. Era evident că Pr. Evmenios încerca să se stăpânească, din smerenie, pentru a nu lăsa să se vadă această sfântă calitate a sa, dar nu reușea întotdeauna.

Când mă duceam să îl vizitez, primeam acest dar, bucuria adică, și râsul său „mai altfel”, care se revărsa și inima mea. Când era îmbrăcat cu veșmintele preoțești și ieșea în dreptul Ușilor Împărătești pentru a rosti „Pace tuturor” sau când tămâia icoana Maicii Domnului de la catapeteasmă, fața sa, în comparație cu veșmintele sale strălucitoare, era mai luminoasă. Mai cu seamă în fața icoanei Maicii Domnului, la cântarea „Ceea ce ești mai cinstită” sau la Imnul Acatist, se închina inundat de bucurie și râdea singur, ca și cum Maica Domnului i-ar fi dat o veste plăcută» (Simon Monahul, Π. Ευμένιος – Ο κρυφός άγιος της εποχής μας (Pr. Evmenios – sfântul ascuns al vremurilor noastre), Atena, 2010, ediția a II-a, p. 137-146).

Părintele Porfirie spunea despre Gheronda Evménios: „Să mergeți să luați binecuvântarea Părintelui Evménios, pentru că este Sfântul ascuns al zilelor noastre. Ca Părintele Evmenios se întâlnește unul la două sute de ani”.

La Spitalul de Boli Infecțioase a avut ocazia să îl cunoască pe monahul sfânt Nichíforos, bolnav de lepră, care, deși orb din cauza bolii, a devenit un mare părinte duhovnicesc pentru creștini și dascăl al Părintelui Evménios. Ultimii doi ani de viață, Părintele Evménios i-a petrecut la Spitalul „Evanghelismós”, iar pe 23 mai 1999 și-a dat duhul în mâinile Domnului și a fost înmormântat, după dorința sa, în locul unde se născuse (în satul Ethía).

Rugăciunea lui Gheronda (“Și S-a bucurat Dumnezeu”)

Viața tainică a acestui sfânt Gheronda, îndeosebi nevoințele sale personale, nu sunt cunoscute mai pe larg. O importanță deosebită o are o rugăciune a sa, cuprinsă, alături de multe alte date despre viața lui, precum și mărturii ale multor oameni care l-au cunoscut, în cartea Monahului Simon, Π. Ευμένιος – Ο κρυφός άγιος της εποχής μας (Părintele Evmenios – Sfântul ascuns al vremurilor noastre). Mitropolitul Neofit de Mórfou (Cipru) povestește:

«Un lucru foarte însemnat, pe care mi-l amintesc de la Gheronda Evmenios, este o rugăciune pe care o rostea: „Doamne Iisuse Hristoase, vreau să îi mântuiești pe toți oamenii”. “Și S-a bucurat Dumnezeu”, mi-a spus.

“Iar apoi am zis: “Doamne Iisuse Hristoase, vreau să îi mântuiești pe toți catolicii. Și pe toți protestanții, Hristoase al meu, vreau să îi mântuiești”.  “Și S-a bucurat Dumnezeu”.

“Vreau să îi mântuiești și pe musulmani și pe toți care țin de toate religiile, chiar și pe atei vreau să îi mântuiești”.  “Și S-a bucurat mult Dumnezeu”.

Și I-am spus: „Hristoase al meu, vreau să îi mântuiești pe toți cei adormiți din veac, de la Adam până acum”. “Și S-a bucurat mult Dumnezeu”.

Și am spus: „Doamne, vreau să îl mântuiești și pe Iuda”. Iar la sfârșit am zis: „Vreau să îl mântuiești și pe diavol”. “Și S-a întristat Dumnezeu”.

Îi spun: „De ce S-a întristat Dumnezeu ?” „Pentru că Dumnezeu vrea, dar ei [diavolii] nu vor”, mi-a răspuns. „Nu există în diavol urmă de dorință bună pentru mântuire”.

„Bine”, i-am spus, „dar cum ai înțeles tu când S-a bucurat și când S-a întristat Dumnezeu ?” Și îmi zice: „Dacă inima ta devine una cu inima lui Hristos, simți cele pe care El le simte”.

Adică înțelegi ce lărgime avea inima acestui om? Acesta este unul dintre lucrurile cele mai pline de putere pe care le-am auzit, iar de la altcineva nu l-am mai auzit. Înțelegea prin intensitatea Harului; în funcție de măsura Harului, percepea tristețea sau bucuria Domnului, față de ceea ce el însuși spunea sau făcea”.

Harul este energia lui Dumnezeu care se transmite tuturor creaturilor și care, în funcție de măsura în care omul i se deschide, de măsura în care dorește Harul și devine vrednic ca acesta să se sălășluiască în el, prin lucrarea iubirii smerite, el se mântuiește și devine sfânt. După Sfinții Părinți, Harul este „nezidit”, adică necreat: este transmis în mod direct de la Dumnezeu, nu este un lucru creat de El – și astfel, cel care se deschide și primește înlăuntrul său dumnezeiescul Har, Îl are înlăuntrul său pe Însuși Dumnezeu, în Persoană, iar nu o energie creată, și se unește, adică, cu Dumnezeu, se îndumnezeiește.

Lupta cu vrăjmașul

Lovitura vrăjmașului a venit atunci când era tânăr: după o serie de vedenii diavolești cu fiare sălbatice, Gheronda, fiind tânăr și preot necercat încă, deși credincios, plin de dragoste și nevoitor al rugăciunii, a încetat să mai fie luptat și a simțit că „l-a biruit pe diavol” și l-a făcut de râs. Acel moment a fost o cădere egoistă în capcană, iar vrăjmașul l-a lovit pe când cobora scara Spitalului, mai întâi în față, iar apoi în suflet.

Despre acea perioadă, Gheronda spunea: „Era pe vremea când lacrimile îmi ardeau fața. Erau lacrimi fierbinți”. Chinul său a luat sfârșit nu cu vreun ajutor psihiatric, ci după posturi, privegheri și multe vizite, însoțit de prieteni și de săteni credincioși, la mănăstirile din Creta. La Mănăstirea Maica Domnului Koudoumá a fost repurtată biruința asupra vrăjmașului, o biruință a Maicii Domnului.

Mănăstirea Koudoumá (în sudul periferiei Irákleio) este una dintre cele mai importante mănăstiri ortodoxe din Creta și mulți sfinți s-au arătat aici, precum Sfinții Partenie și Evmenie, care au adormit la începutul secolului al XX-lea, Ioachim cel Scurt și Ghenadie care a fost mai apoi nevoitor în mănăstirea Akoumianí.

Poezie dedicată Cuviosului Părinte Evménios Saridákis

Data exactă nu mi-o aduc aminte,
Cu cifrele, de altfel, prea bine nu mă-mpac,
Cer socoteală multă și mă obosesc.
Dar îmi aduc aminte fără greș
Cum fericitul trup ajunse-n insulă, la noi,
dup-un pelerinaj în capitală, vreme de două zile.
Am urcat spre sat, să văd un Sfânt.
Așa prilej nu întâlnești prea des !
Când m-am apropiat de el,
O lumină ce spulbera orice șovăială și obișnuință-a minții
Cu putere-i strălucea pe chip.
Dar nu! Nu  am văzut-o numai eu.
Erau acolo mulți cu lumânări aprinse
Și cu durere-n inimile lor.
Strălucea !
Și-această strălucire n-avea nimic din lumea de aici,
Nici nu era lumina cerului nostru.
Nici chip de-împodobit pereții,
Nu era imagine-nrămată, care să trezească în cel rămas în urmă uitarea și durerea.
Era lumină din lumină. Strălucire împodobită cu strălucire.
Dar mai presus de toate, curmat-a a minții mele zarvă,
Adus-a la tăcere și-a liniștit
Glasurile dinlăuntru ale neascultătoarelor mele gânduri.
Picioarele ostenite ale Sfântului,
La fel ca și inima sa, erau calde și moi,
și totuși, de trei zile era adormit!

(Părintele Lívios)