Introducere la Epistolele Sfântului Clement Romanul către Corinteni

Introducere la Epistola I către Corinteni

1. Prima carte pe care o întâlnim în seria scrierilor patristice este o epistolă a Sfântului Clement, episcopul Romei, pe care acesta a adresat-o Bisericii din Corint. Despre acest Sfânt Părinte nu cunoaștem prea multe. Se spune că a fost împreună lucrător cu Sfântul Apostol Pavel (v. Flp. 4,3). Și mai spune încă Sinaxarul vieții sale că a fost exilat de împăratul Traian dincolo de Pontul Euxin iar, după ce a pătimit multe chinuri, în cele din urmă l-au aruncat în mare, cu o ancoră de fier legată de gât. Îl prăznuim pe 24 noiembrie.

 2. În vremea Sfântului Clement, al acestui episcop al Romei, s-a iscat în Biserica din Corint o criză. Ascultați, iubiții mei, ce s-a întâmplat. Unii creștini, mireni, din Corint, ce treceau drept „zeloși”, dar erau „gâlcevitori” (45,1), adică oameni iubitori de certuri, voiau să schimbe rânduiala bisericească în ținutul lor, să îi alunge pe slujitorii Bisericii și să îi pună pe alții în locul lor, pe care ei îi credeau mai buni. Această mișcare a produs o mare tulburare, de aceea și Sfântul Clement a fost nevoit să trimită din Roma, unde se afla, o epistolă către Biserica din Corint. În această epistolă a sa, dă o soluție problemei pe care o creaseră acele câteva persoane ce treceau drept zeloase, dar pe care sfântul le caracterizează ca „obraznice” și „îndrăznețe”. Soluția este următoarea: Statutul episcopilor în Biserică este permanent și nu depinde de voința anumitor creștini. Iar statutul episcopilor este permanent în Biserică, deoarece aceștia au „succesiune apostolică”. Pe slujitorii pe care i-au rânduit Apostolii și succesorii acestora nu îi poate înlocui nimeni! Nu sunt adică, frați creștini, episcopii și toți slujitorii Bisericii precum funcționarii statului, așa încât oricine să îi poată înlătura oricând dorește. Această poziție a Sfântului Clement, Episcopul Romei, a fost o cheie de aur pentru a rezolva problema bisericească din Corint și pentru a stinge tulburarea ce se crease în Biserica sa.

3. Întreaga Epistolă I a Sfântului Clement cuprinde șaizeci și cinci de capitole și este structurată în două părți. În prima parte (cap. 1-36), Sfântul se adresează creștinilor din Corint și mai cu seamă celor care pricinuiseră tulburarea și le spune să se pocăiască, să aibă smerenie și să nu ceară, mireni fiind, să călăuzească ei turma lui Hristos (16,1). Le mai spune, încă, să fie ascultători, precum soarele și stelele, care își urmează hotarele puse lor de Dumnezeu (20,3). În partea a doua a Epistolei (cap. 37-61), Sfântul Clement spune despre creștini că nu trebuie să se certe și să pricinuiască tulburări în Biserică. Cine face aceasta, spune el, păcătuiește față de Trupul lui Hristos, pentru că Acesta este Biserica. „Pentru ce să despărțim și să sfâșiem mădularele lui Hristos, pentru ce să ne răzvrătim împotriva propriului nostru trup?” [trad. rom. în Scrierile Părinților Apostolici, 1, Pr. D. Fecioru] (46,7).

În continuare, frații mei, vreau să vă spun câteva aspecte definitorii pe care le găsim doar în Epistola Sfântului Clement.

 4. Această epistolă se încheie cu o frumoasă rugăciune (cap. 59-61), care se pare că era rostită de creștinii din Roma în cadrul cultului comun și al rugăciunilor lor personale. Această rugăciune este însemnată, fiindcă afirmă cu tărie, din vechime, credința în dumnezeirea lui Iisus Hristos, pe Care Îl numește „iubitul Fiu al Tatălui” (59,2) și „Arhiereul și apărătorul sufletelor noastre” (61,3). Dar și în general textul epistolei noastre face des referire la Iisus Hristos și cu trimiteri la Vechiul Testament vorbește despre Sângele Său mântuitor (49,6. 12,7).

5. Scrierea pe care o studiem spune multe despre învierea morților (cap. 24-25). Ziua și noaptea vestesc învierea. Noaptea este moartea, dar soarele răsare și avem apoi zi. Avem înviere! Când aruncăm semințele pământului este ca și cum am îngropa un mort. Dar din aceste semințe îngropate odrăslesc iarăși arbuști și pomi. Aceste semințe vestesc învierea! Cât despre înviere, Sfântul Clement vorbește despre o pasăre ce se numește Phoenix (Fenix, trad. rom.). Când pasărea moare și îi putrezește trupul, ia naștere un viermișor, ce se hrănește din trupul acesta putrezit. Iar hrănit fiind, îi cresc aripi și devine precum pasărea ce fusese înainte. Acest fapt neobișnuit, potrivit Sfântului Clement, dar și altor Părinți, vestește învierea morților (cap. 24).

 6. Anii în care este scrisă Epistola Sfântului Clement sunt apropiați epocii Sfinților Apostoli. Pe atunci, iubiții mei, Dumnezeiasca Liturghie era săvârșită numai de Episcop. De aceea, prescura și vinul, care sunt de trebuință pentru Dumnezeiasca Liturghie, sunt numite în această Epistolă a Sfântului, „daruri ale vredniciei episcopale” (44, 4). Le numește astfel întrucât, o spunem din nou, aceste daruri erau aduse lui Dumnezeu prin intermediul Episcopului, deoarece pe atunci doar Episcopul săvârșea Dumnezeiasca Liturghie.

7. În Epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel  (v. Rom. 15, 24) vorbește de dorința sa de a merge și până în Spania pentru a propovădui Evanghelia! Întrebăm: S-a împlinit această dorință a sa? Da, s-a împlinit! Citim aceasta în Epistola Sfântului Clement pe care o studiem (v. 5, 7).

 8. În sfârșit, ca să trec cu vederea celelalte, am să vă spun, frații mei creștini, că acest prim text patristic, Epistola Sfântului Clement, este invocată de papistașii franco-latini pentru a întări primatul Papei. „Vedeți”, spun ei, „dintru acele timpuri stăpânea Episcopul Romei, din moment ce un Episcop din vechime al acesteia, Clement, a trimis epistolă care poruncește Bisericii Corintului”. Domnii papistași, cât un grăunte au mintea! Această Epistolă a Sfântului Clement al Romei către Corinteni nu arată primatul puterii, ci primatul adevărului! Fiecare Episcop răspunde nu doar de eparhia sa, ci și de întreaga Biserică. Și este firesc și logic ca un Episcop cu un adânc simț al Ortodoxiei sale și cu un caracter puternic, să vrea să controleze relele constatate și în celelalte Biserici locale, fără însă ca aceasta să însemne că vrea să își exercite stăpânirea asupra acestor Biserici.

9. Încheind, iubiții mei, vă scriu două cuvinte frumoase din Epistola Sfântului Clement, care îmi plac în mod deosebit. Primul este: „să nu ne abatem [cf. trad. rom., în original «Μη λιποτακτείν» – „să nu ne facă să dezertăm”] de la voința Lui [Dumnezeu]” (21,4)! Adică, să nu devenim dezertori de unde Dumnezeu ne-a pus să fim. Iar al doilea cuvânt frumos, pe care vreau să vi-l citez din Epistola pe care o studiem, este cel care constituie și soluția pentru problema Bisericii din Corint: tema generică a Epistolei este unitatea în Biserică! Unitate înseamnă să fim toți cu iubire unii față de alții, deoarece toți avem nevoie unii de alții; și cei mici de cei mari, dar și cei mari de cei mici. Starea de lucruri în viață în general, dar în special în Biserică, cere să nu existe despărțiri și dispute încrâncenate, ci toți să mergem împreună pe cale cu dragoste, fiecare primindu-l pe celălalt. Spune, așadar, Sfântul Clement: „Cei mari nu pot fi fără cei mici și nici cei mici fără cei mari; este o legătură între toți și sunt de folos unul altuia” (37,4) [trad. rom.].

Introducere la Epistola a II-a către Corinteni

1. După Epistola I către Corinteni a Sfântului Clement, Episcopul Romei, iubiții mei ascultători, pe care am prezentat-o în cuvântarea noastră precedentă, astăzi vă voi vorbi, iarăși la modul general, despre așa-numita a Doua Epistolă a Sfântului Clement. Am spus „așa-numita”, întrucât în realitate scrierea aceasta nu aparține Sfântului Clement, ci unui alt autor, necunoscut nouă. I-a fost atribuită, însă, Sfântului Clement, întrucât s-a găsit în același manuscris în care a fost consemnată prima sa Epistolă canonică către Corinteni. Și iarăși, în realitate, scrierea aceasta nu este o epistolă, ci o predică, prima predică pe care o cunoaștem, și trebuie să o citim toți, dar mai cu seamă trebuie să o citim noi, predicatorii, ca să învățăm care trebuie să fie conținutul predicii celei cu dreaptă rânduială. Deoarece multe dintre predicile pe care le auzim astăzi nu au un conținut corect, nu sunt predici ortodoxe.

2. Tema acestei predici, a celei de a Doua Epistole a Sfântului Clement, după cum o numim, este în genere pocăința. Cel care ține această predică face adeseori referire la cea de A Doua Venire a lui Hristos și îi cheamă pe ascultătorii săi la pocăință. Judecata și pocăința, aceasta este tema generală a acestei scrieri pe care o vom cerceta. Trebuie să ne gândim adeseori, spune această omilie, că într-o zi vom fi judecați de Dumnezeu și trebuie să ne gândim cu frământare la această zi. Viața noastră în lumea de aici este de câțiva ani, în timp ce în Împărăția lui Dumnezeu vom avea odihnă veșnică (5,5). Bunurile pământești să le considerăm „nimic”, ca străine; așadar, să nu le dorim (5,6), ci să ne luptăm să dobândim bunurile cele veșnice. În lupta noastră pentru dobândirea bunurilor celor veșnice să-i luăm pildă pe luptătorii de la întrecerile sportive. Cât se ostenesc aceștia pentru a fi încununați (7,3)! De desfătarea cu bunurile cele veșnice, spune această Omilie, nu se va împărtăși doar sufletul, ci și trupul nostru (9,5). Așadar, trebuie să fim cu luare aminte să ne păstrăm trupul neîntinat, ca templu al lui Dumnezeu, pentru că și pe acesta îl așteaptă slava odată cu învierea noastră din morți (9,1-4. 14,5). Și Omilia sfătuiește în continuare la înfrânare și curăție a trupului, ca virtuți de trebuință pentru intrarea noastră în Împărăția lui Dumnezeu (8,4 ș.urm).

3. În legătură cu vremea celei de A Doua Veniri a lui Hristos citim în această Omilie ceva foarte frumos. Cineva L-a întrebat pe Iisus Hristos când va fi cea de A Doua Venire a Sa. Iar Domnul i-a răspuns că va veni când curăția creștinilor va fi foarte mare; atât de mare, încât tinerii și tinerele, bărbații și femeile, să aibă între ei legături cu multă nevinovăție, fără ca bărbatul să cugete ceva viclean despre femeie, nici femeia să gândească cu viclenie despre bărbat (12,2-5). Aceasta este din cuvintele nescrise ale lui Hristos. Însă în Sfintele Evanghelii (v. Mt 24, 27-29) citim că A Doua Venire a lui Hristos va avea loc când și păcatul oamenilor va spori și se va face foarte mare. Aceste două tendințe există, frații mei creștini: virtutea și păcatul. Pe măsură ce veacurile trec, cresc și cele două. Adică, și păcatul sporește, dar și virtutea oamenilor, la rândul ei, sporește. Aceasta s-a întâmplat și înainte de prima Venire a lui Hristos, după cum ne spune Omilia pe care o studiem, dar după cum ne spune și cartea Apocalipsei lui Ioan (22,11). Drept semn al marii virtuți a oamenilor din vremurile din urmă, potrivit Omiliei noastre, va fi curăția, curăție și a minții.

4. Venirea Împărăției lui Dumnezeu, iubiții mei, potrivit Omiliei patristice pe care o studiem, va pune capăt problemei justiției divine (theodikia). „Justiție divină” înseamnă în ce măsură Dumnezeu este drept, din moment ce vedem atâta nedreptate în jurul nostru, din moment ce vedem că cei credincioși o duc greu, iar cei necredincioși trăiesc în huzur. Dar nu trebuie să ne tulburăm pentru aceasta, frați creștini, deoarece știm că după viața aceasta este și cealaltă viață, veșnicia cea nesfârșită. În cealaltă viață este răsplata pentru faptele bune pe care le-am făcut, în timp ce în această viață sunt luptele pentru aceste fapte. Să ascultăm ce frumos vorbește Omilia despre această temă: dacă pentru orice faptă bună, spune, ne-am cere de îndată plata pe acest pământ, atunci credința noastră s-ar asemăna cu o „neguțătorie”, și nu ar fi cinstire de Dumnezeu. Ar părea că facem binele nu pentru a-I bineplăcea lui Dumnezeu, ci pentru un câștig material (20,3-4). Dar și o frumoasă pildă citim în această Omilie a noastră, așa-numită a Doua Epistolă a Sfântului Clement: Vița de vie, pentru a da struguri dulci, trece și ea prin „necazuri” de mulți ani, să spunem. Este săpată, este tăiată, face întâi aguridă iar apoi dă strugurele cel dulce. Așa și poporul lui Dumnezeu: va trebui să treacă mai întâi prin necazuri în această „vale a plângerii” (Ps. 83,5) și apoi să se desfăteze de Împărăția lui Dumnezeu. Să nu obosim așadar în lupta noastră și să nu ne pierdem credința din cauza greutăților și necazurilor vieții. Să nu uităm pilda viței de vie. Mai întâi „trece prin necazuri”, iar pe urmă dă strugurele cel dulce, dar și acesta mai apoi „este zdrobit”, pentru a da vinul cel dulce (11,3 ș.urm.).

5. Spune și multe altele, multe și frumoase, scrierea pe care o cercetăm, frați creștini. Spune despre predicatori că trebuie să fie smeriți, din moment ce și însuși autorul Omiliei se numește pe sine „cu totul păcătos (18,2) [trad. rom.]. Și în sfârșit, Omilia aceasta ne îndeamnă pe toți să ne îngrijim și de mântuirea necredincioșilor închinători la idoli. Dar dacă, spune, trebuie să ne îngrijim de mântuirea necredincioșilor, cât de mult trebuie să purtăm grijă să nu se piardă un suflet ce L-a cunoscut deja pe Dumnezeu (17,1)? Fiindcă se întâmplă să avem râvnă pentru mântuirea oamenilor din afara Bisericii și să-i lăsăm să se înece pe frații noștri creștini, pentru care se prea poate ca noi înșine să ne fi ostenit să îi aducem lângă Hristos.

Cu multe binecuvântări,

† Ieremias, Mitropolit de Gortynos și Megalopolis