Iubirea ca temelie a cunoașterii

Ajungem, aşadar, la iubire, această categorie gnoseologică fundamentală a creştinismului răsăritean, al cărei rod firesc este mişcarea isihastă din timpul Evului Mediu. Trebuie să subliniem că cele două „porunci ale iubirii” din Noul Testament nu sunt percepute în isihasm drept categorii morale, tocmai pentru că nu vizează pur şi simplu la un „aspect etic” al vieţii omului, ci acoperă în întregime existenţa acestuia, atât în spectrul realităţii personale, cât şi al celei individuale.

Prin prisma acestei noţiuni şi potrivit trăirii isihaste, subliniem faptul că „prima poruncă” a iubirii, cea faţă de Dumnezeu, înfăţişează toate punctele esențiale şi toate posibilităţile duhovniceşti ale vieţii omului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu tot sufletul tău, cu toată inima ta şi cu tot cugetul tău”. „A doua poruncă”, cea a iubirii faţă de aproapele, care se ridică întru totul la valoarea celei dintâi, exprimă acelaşi conţinut în alte cuvinte: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Μatei 22: 37-39). Pe scurt, omul în întregul său participă la actul şi la evenimentul unitar al iubirii creştine, care de fapt este una şi neîmpărţită. Tocmai din acest motiv, prima poruncă nu subzistă fără următoarea, nici cea de-a doua fără cea dintâi (I Ioan 4:19-21, 5:2; vezi, de asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 1, 13). Omul se face părtaş iubirii cu toate puterea şi capacităţile sale, cu inima, cu sufletul şi cu mintea, adică cu întreaga sa personalitate sufletească şi trupească, precum şi cu facultăţile sale raţionale.

Ar putea părea ciudat, dar, în realitate, iubirea este un fapt al trăirii creştine şi, în mod concret, al trăirii isihaste. Trebuie avut în vedere faptul că cele două „porunci ale iubirii” proprii creştinismului, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele, se însumează în definitiv într-una şi unică iubire de Hristos, Dumnezeu-Omul, aşa cum deja a arătat Sfântul Apostol Pavel (Filipeni 8: 28, 39), iar mai pe urmă întreaga tradiţie creştină patristică a Răsăritului până în zilele noastre (de exemplu: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 1, 57: «legea lui Hristos este dragostea»; Teofilact al Ohridei, Doar Hristos este dragoste, PG 124, 1088Α; de asemenea, Sfântul Nicolae Velimirovici, Kassianí. Didaskalía perí hristianikís agápis, L’Age d’Homme, 1988). Să ne  întoarcem din nou către aceasta stăruind iarăşi în gnoseologia isihastă hristocentrică, ce este – acum chiar putem să afirmăm clar acest lucru – o „gnoseologie a iubirii”, adică a iubirii între cel ce cunoaşte şi cel ce este cunoscut.

Înainte, însă, de a lungi mai mult cuvântul despre gnoseologia isihastă, să subliniem încă o dată faptul că elementele pozitive ale gnoseologiei iudaice şi greceşti nu se pierd. Dimpotrivă, sunt întotdeauna prezente în gnoseologia iubirii, desigur, într-o aşa manieră, încât doar în cunoaşterea prin iubire îşi dobândesc sensul şi desăvârşirea, întrucât doar în iubire şi prin iubire se poate afla „calea Adevărului” şi a adevăratei cunoaşteri. În această gnoseologie, iubirea este prezentată într-adevăr ca legătura desăvârşirii (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste 1,9 şi Capete teologice 3, 37; de asemenea Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numele divine 4, 15: „Am spus că înţelegem erosul, fie dumnezeiesc, fie îngeresc, fie înţelegător (noerós), fie sufletesc, fie firesc, drept o putere unificatoare şi care adună laolaltă”). Această definire a iubirii drept „legătură a desăvârşirii” se referă totodată şi la plinătatea gnoseologică, la desăvârşirea cunoaşterii din şi prin iubire. Trebuie, de asemenea, să întărim faptul că în această gnoseologie isihastă a iubirii, cunoaşterea se transformă într-un fapt deschis şi în trăire. Drept urmare, şi gnoseologia se dovedeşte a fi una deschisă şi relaţională, în cadrul căreia cunoaşterea nu este pentru om nici închisă, nici cosmocentrică. Nu este, desigur, nici antropocentrică, nici exclusiv teocentrică, ci deopotrivă centrată şi pe Dumnezeu, şi om. Pentru gnoseologia isihastă, în cadrul experierii cunoaşterii omul nu se închide nici exclusiv în sine, nici exclusiv în lume, nici exclusiv în Dumnezeu. Din contră, prin iubire se deschide către comuniunea şi unirea personală, către un tip de comuniune şi de legătură a vieţii cu Adevărul care ne-a fost dat în Hristos. Hristos este Iubirea şi unitatea Iubirii, a Adevărului şi a Vieţii dumnezeiesc-omeneşti (Coloseni 3, 14, Efeseni 3, 17-19; vezi și Jean Zizioulas, «Vérité et communion», Irénikon (Chévetogne, Belgique), 50, 1977, şi în opera sa L’être ecclesial, Genève, 1981, pp. 57-110; Being as Communion, New York 1985, London 2004, pp. 67-122).

Acest punct de plecare pentru gnoseologia isihastă se întrevede deja chiar în Noul Testament, mai cu seamă în Evanghelia după Ioan, adică la Apostolul care a întărit mai mult decât oricare altul faptul că Hristos este Adevărul, Viaţa, Iubirea, Cuvântul şi, fiind toate acestea, El este izvorul cunoaşterii. Consemnând ultima cuvântare a lui Hristos către Apostoli (Ioan 13:17), în care sunt cuprinse cunoscutele cuvinte ale lui Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, Apostolul şi Evanghelistul Ioan formulează, de asemenea, următoarea teză a gnoseologiei creştine: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”(Ioan 17:3). Prin această formulare care se regăseşte în miezul gnoseologiei isihaste, ne aflăm cu siguranţă în faţa unei trăiri în duh şi în cuget (noús). Cunoaşterea se identifică cu viaţa, urmând ca ambele să se afunde în unirea cea în Hristos cu Dumnezeu, adică în acea iubire despre care se vorbeşte în cadrul mai larg al acestei lucrări a Sfântului Ioan Evanghelistul.

Putem regăsi, fireşte, aceeaşi idee şi la ceilalţi Apostoli în afară de Sfântul Ioan Evanghelistul, precum şi la mai toţi Părinţii isihaşti ai Bisericii Răsăritului. Să amintim câteva exemple care demonstrează caracterul relaţional al gnoseologiei creştine, exemple preluate de la Apostoli, de la Părinţii Răsăritului şi de la urmaşii acestora, isihaştii sârbi.

Ceea ce defineşte în esenţă viziunea creştină şi nou-testamentară asupra cunoaşterii, aşa cum este înfăţişată în textul alcătuit de Sfântul Ioan pe care l-am menţionat, este faptul că iubirea şi cunoaşterea se identifică întocmai una cu cealaltă. Acest lucru înseamnă că, în calitate de cunoaştere conştientă (epígnosis), cunoaşterea (gnósis) exprimă în primul rând unirea celui care cunoaşte cu cel care este cunoscut. „Cunoaşterea este cea care uneşte pe cel care cunoaşte şi pe cel cunoscut” spune Sfântul Dionisie Areopagitul (De divinis nominibus 7, 4), repetând aproape ad literam cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul (Alte capete teologice 7, 91). Înaintea acestora, Sfântul Grigorie de Nyssa se referise deja la acelaşi subiect spunând: „A vedea, deci, înseamnă acelaşi lucru cu a avea, după obiceiul Scripturii”… „Pentru că, prin urmare, cuvântul spune că, pe de o parte, viaţa sufletului este participarea la Dumnezeu, iar, pe de altă parte, cunoaşterea este participarea, atât cât stă omului în putinţă” (PG 44, 1265 şi 46, 176). Aceeaşi poziţie au adoptat-o şi alţi Părinţi ai Răsăritului, mai cu seamă anumiţi scriitori isihaşti, precum Sfântul Diadoh al Foticeii, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama. În cele din urmă, redăm şi bine-cunoscutul cuvânt al Sfântului Sava din Serbia, care stăruie de asemenea asupra acestui adevăr, conform căruia iubirea este metoda şi calea desăvârşită către cunoaştere: „Nu există nimic mai însemnat decât iubirea. Aceasta este încununarea şi plinirea tuturor virtuţilor [printre care se numără şi adevărata cunoaştere, n. aut.]. Toate celelalte virtuţi sunt asemenea mădularelor omului duhovnicesc, dar iubirea este capul şi punerea în relaţie a întregului trup (adică a fiinţei vii). Iubirea se identifică cu împăcarea, cu mila şi cu iubirea de oameni, care este pricina pentru care Dumnezeu S-a făcut om” (Typikón Monís Hiliandaríou, ed. V. Corovic, Érga Aghíou Sávva, CKA 1928, p. 122). Ultimele cuvinte ale acestui fragment se referă la Hristos Cel Întrupat, adică la unirea cea în Hristos a lui Dumnezeu şi a omului, prin iubire şi datorită iubirii faţă de om, lucru care constituie, aşa cum vom vedea, temelia gnoseologiei isihaste.

Cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, preluate direct din Evanghelie şi de la Apostolii Pavel şi Ioan, ne arată în ce măsură teologii şi filosofii isihaşti ai Răsăritului ortodox pun semnul identităţii între iubire şi cunoaştere. În opera sa, Alte capete teologice şi iconomice, la care ne-am referit deja, acest mare gânditor isihast al Bizanţului notează: „[Teologii şi Sfinţii Părinţi] spun că Dumnezeu şi omul îşi sunt modele reciproce, [şi spun ei că] pe cât Dumnezeu Se înomeneşte pentru om din atât de mare dragostea Sa de oameni, pe atât şi omul poate să se îndumnezeiască din dragoste de Dumnezeu, atât îl trage Dumnezeu pe om prin cuget [gr. noús] către cel cunoscut, pe cât omul L-a arătat prin virtuţi pe Dumnzeul Cel după fire nevăzut”(Alte capete teologice şi iconomice 7, 74; 3, 27).

După cum reiese din acest text al Sfântului Maxim Mărturisitorul, metoda isihastă şi  criteriul gnoseologic al cunoaşterii reciproce a lui Dumnezeu şi a omului sunt dăruite prin faptul iubirii. Dacă Sfântul Maxim numeşte „iubire de oameni” iubirea lui Dumnezeu şi „iubire” părtăşia omului la această iubire, aceasta nu deformează esenţial lucrurile din punct de vedere gnoseologic.

Adeseori întâlnim asemenea pasaje în opera Sfântului Maxim şi a altor isihaşti. Ele prezintă poziţia gnoseologică isihastă şi le întâlnim încă de la începuturile creştinismului, la Sfântul Apostol Pavel, precum şi în alte texte ale Noului Testament. Astfel, putem deci repera cunoscuta şi oarecum neobişnuita expresie a Sfântului Apostol Pavel  în Epistola către Galateni 4:9: „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu”. Caracterul neobişnuit al acestei afirmaţii constă în faptul că, după spusele Apostolului, cunoaşterea omenească a lui Dumnezeu este determinată de cunoaşterea în prealabil a omului, pe care o deţine Dumnezeu! Apostolul Pavel vrea astfel să atragă atenţia asupra unui fapt foarte cunoscut în întreaga trăire creştină, arătarea vie şi personală a lui Dumnezeu în Hristos şi comuniunea vie cu El. Potrivit acestui adevăr, Dumnezeu niciodată nu ar putea constitui pentru noi, creştinii, vreun fel de „obiect”, nici chiar „obiectul cunoaşterii”, întrucât Dumnezeu este „subiectul prin excelenţă”, este întotdeauna şi pretutindeni Persoana vie şi adevărată. Din acest motiv, nici nu ar putea să existe cunoaştere a lui Dumnezeu, Cel personal, fără părtăşia liberă cu El, fără unirea în iubire, personală, în condiţiile în care cel care cunoaşte nu separă cunoaşterea de Cel Care este cunoscut. Pentru trăirea gnoseologică isihastă, este lesne înţeles faptul că nu poate exista nici relaţie, nici unire a omului cu Dumnezeu în afara libertăţii, dincolo de orice necesitate fizică, morală, intelectuală, raţională sau de alt fel. O astfel de relaţie de libertate exprimă o legătură voită, adică o legătură care este posibilă doar prin iubire. Iar, după Noul Testament, arătarea şi descoperirea lui Dumnezeu lumii şi oamenilor s-a realizat din iniţiativa părţii dumnezeieşti, dată fiind dragostea lui Dumnezeu, „fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (Ioan 4:10 şi 19), aşa cum spunea şi anterior Sfântul Apostol Pavel (Galateni 4:9), când a atras atenţia asupra faptului că întotdeauna Dumnezeu face primul pas, chiar şi în privinţa cunoaşterii creştine dumnezeiesc-umane. Cunoaşterea nu se produce şi nu ar putea cineva să o atingă decât în unirea de iubire dintre Dumnezeu şi om, după ce a fost manifestată ca iubire reciprocă şi nu provenind doar de la o singură persoană. Aceasta întrucât iubirea adevărată creează părtăşie reciprocă şi unire, fără de care nu ar putea fi vorba decât de constrângere unilaterală sau de stăpânire tiranică.

Sfântul Apostol Pavel însuşi arată deosebit de limpede într-un alt pasaj modul în care trebuie înţeles acest text al Epistolei către Galateni 4:9, când scrie în prima Epistolă către Corinteni 8: 2-3: „Iar dacă i se pare cuiva că cunoaşte ceva, încă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască. Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El”.  Ţelul urmărit de Sfântul Apostol Pavel, când scrie aceste cuvinte nu a fost, desigur subestimarea sau desfiinţarea în întregime a cunoaşterii în sine. A vrut numai să exprime adevărul şi experienţa creştină, conform căreia cunoaşterea este legată în mod absolut de iubire. Ţelul său a fost de a arăta caracterul gnoseologiei creştine.

Sfântul Apostol Pavel poate fi, astfel, considerat drept unul dintre primii isihaşti. Sfântul Diadoh al Foticeii (secolul al V-lea) scrie în opera sa Capete gnostice: „Cel ce-L iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii, acela este cunoscut de către El. Pe cât deci acesta, întru simţirea inimii, primeşte dragostea lui Dumnezeu, pe atât de mult devinte întru dragostea lui Dumnezeu” (Capetele 14 și 16). Sfântul Diadoh al Foticeii îmbină, astfel, nemijlocit, cunoaşterea cu iubirea. Fireşte, această îmbinare priveşte în primul rând relaţia omului cu Dumnezeu în iubire şi, dincolo de această relaţie de iubire, este legată de cunoaşterea lui Dumnezeu. Pentru gnoseologia isihastă, tocmai în acest punct se află nu numai temelia sau punctul de plecare, dar şi sfârşitul oricărei alte cunoaşteri. Acest lucru are loc întrucât cunoaşterea Adevărului se dăruieşte alături de cunoaşterea lui Dumnezeu. Iar cunoaşterea Adevărului duce către viaţa veşnică şi adevărată.

În gnoseologia isihastă recunoaştem că fără Dumnezeu nu este posibilă cunoaşterea lui Dumnezeu, deoarece omul nu dispune nici de abilităţile necesare, nici de capacitatea de cunoaştere, fizică sau metafizică, prin intermediul cărora ar putea să-L cunoască în mod impus sau prin constrângere pe Dumnezeu, ajungând la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Aşadar, conform gnoseologiei isihaste, nu ar putea exista pentru om cunoaşterea lui Dumnezeu, decât dacă aceasta este voia lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu a descoperit prin Revelaţia Sa că se face arătat oamenilor doar în iubire şi libertate.  Dumnezeu a descoperit iubirea Sa liberă şi neţărmurită, arătându-Se omului şi lumii. Dar şi Dumnezeu aşteaptă de la om, precum şi de la cel care cunoaşte, aceeaşi iubire necondiţionată şi nemărginită. Această „dependenţă” reciprocă „fără margini” a dragostei dintre Dumnezeu şi om se subînţelege şi în cuvintele de mai sus ale Sfântului Apostol Pavel (Galateni 4:9 şi I Corinteni 1, 8:3).

Caracterul gnoseologic al cuvintelor lui Pavel: „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu” şi „Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El”, este deosebit de limpede. Aceste cuvinte exprimă, însă, îndeosebi, noul conţinut biblic şi creştin al noţiunii „cunoaştere” sub aspectul trăirii, adică în primul rând caracterul de relaţie al cunoaşterii. Caracterul relaţional al cunoaşterii exprimă în esenţă realitatea actului de unire, care îl pune în legătură pe cel care este cunoscut cu cel care cunoaşte, după cum a subliniat, totodată Sfântul Dionisie Areopagitul în pasajul menţionat anterior. Înainte chiar şi de Sfântul Dionisie Areopagitul (secolul al V-lea), unul dintre teologii celebrei şcoli din Alexandria, a cărei influenţă a fost, aşa cum se ştie, covârşitoare pentru dezvoltarea mişcării isihaste, a scris următoarele despre conţinutul creştin şi nou-testamentar al ştiinţei şi al cunoaşterii:

 „Dublu este sensul cuvântului cunoaştere, pe de o parte înseamnă a cunoaşte, pe de alta, a se uni şi contopi cunoscătorul cu cel cunoscut. După primul, Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi, şi nu doar pe cei râvnitori… După al doilea, Domnul îi cunoaşte doar pe drepţi, adică se uneşte doar cu ai Lui. «Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi» (II Timotei 2:19), pe cei vicioşi îi ignoră… Căci cel ce lucrează răutatea nu este cunoscut [de Dumnezeu]. Cel ce a încetat săvârşirea păcatelor şi care mai înainte nu era cunoscut, acum este cunoscut. Cu acestea este în acord cuvântul apostolic: «Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau mai degrabă aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă întoarceţi iarăşi la înţelesurile cele slabe şi sărace, cărora voiţi să le slujiţi ca înainte?» (Galateni 4:9). Căci atunci când oamenii Îl ignoră pe Dumnezeu, şi ei sunt ignoraţi de către El, iar cei ce Îl cunosc pe Dumnezeu, sunt cunoscuţi de către El” (Didymi Alexandrini, Expositio in psalmos, PG 39, 1264 B, C).

Aceste cuvinte pun în lumină caracterul special şi metoda gnoseologiei isihaste patristice. Omul şi cunoaşterea nu se definesc în mod autonom, ci în relaţie şi părtăşie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni.  Deja prin actul cunoaşterii şi al recunoaşterii, omul este considerat, prin prisma gnoseologiei, drept unime (Anumiţi gânditori ortodocşi contemporani subliniază, nu fără dreptate, că aproape în toate limbile pământului cuvântul „cunoaştere” pare să indice o cunoaştere „colectivă”, subînţelegând, adică, participarea a mai mult decât unui singur om la actul cunoaşterii. Teologii ortodocşi numesc cunoaşterea de tipul acesta sobornicească [sabornim], aşa cum face şi Părintele Iustin Popovici, care se referă foarte îndreptăţit la Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni 3:18-19: „ca să puteţi înţelege cu toţi sfinţii… să cunoaşteţi iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoştinţă”). Ca act de cunoaştere personală şi relaţională, care nu este în primul rând un „sistem” de noţiuni sau idei, ci mai cu seamă  relaţie şi comuniune reciprocă între fiinţe vii şi personale. Cu alte cuvinte, pentru gnoseologia isihastă cunoaşterea izvorăşte din unirea şi din viaţa de comuniune, din „chezăşie” şi „familiaritate”, după cum punctează Sfântul Chiril al Alexandriei, care urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel (Εfeseni 2:19: „casnici ai lui Dumnezeu”), adaugă faptul că în acest act al cunoaşterii reciproce «la fel şi noi, înfiaţi de El, ne numim neamul Lui… căci a vrut Hristos să ne primească în cele ale Sale» (PG 73, 1045 şi PG 75, 485; vezi și Părintele Ιustin Popovici, Ypómnima stin Epistolí pros Kolossaeís 1, 10: „Ca voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu”).

Pentru trăirea isihastă, cunoaşterea nu se prezintă ca un act inductiv, nici teoretic. Constituie o întâlnire vie între cel care cunoaşte şi Cel Care este cunoscut. Prin urmare, cunoaşterea nu constă în inventarea sau descoperirea sau chiar în conceperea unei „noţiuni” sau a unui „sistem” de noţiuni, care să explice toate, „luminând” sau liniştind cugetul omului. Ţelul unic al unei cunoaşteri adevărate sau conţinutul ei unic  nu este decât faptul că omul se poate întâlni întreg faţă către faţă cu Adevărul Viu. Poate ajunge cu sufletul, cu inima şi cu cugetarea sa, în întregime, la înălţimea întâlnirii personale cu Dumnezeu Cel viu şi adevărat în Hristos, care deja constituie o relaţie simbiotică şi o întâlnire vie. Este începutul unei noi vieţi în unire cu Hristos, Care este cunoscut şi totodată rămâne Acela Care cunoaşte, întrucât Dumnezeul Cel viu şi adevărat niciodată nu se transformă în „obiect”. Rămâne întotdeauna Subiect, aşa cum rămâne, de altfel, şi omul însuşi.