“Lectio divina” – lectura duhovnicească a Scripturii în tradiţia monastică

Biserica a moştenit de la Sinagogă nu numai Vechiul Testament, ci şi unele metode exegetice, precum şi un anumit tip de lectură scripturară prin care cititorul încearcă să sesizeze cuvântul personal şi concret pe care Dumnezeu i-l adresează prin intermediul Sfintelor Scripturi. De aceea, îndemnul Sfântului Ciprian al Cartaginei poate fi considerat un program duhovnicesc pentru lectura duhovnicească a Scripturii:
„Fie roagă-te cu sârguinţă, fie citeşte Scriptura! Sau vorbeşte-I lui Dumnezeu, sau ascultă-L!”[1]

În vechea tradiţie monahală egipteană, slujbele dumnezeieşti erau reprezentate de aşa‑numita „sinaxă mică”, în cadrul căreia se citeau 12 psalmi şi 12 rugăciuni. Această sinaxă era „mică” în comparaţie cu cea „mare”, în care se săvârşea Sfânta Euharistie şi care avea loc sâmbăta şi duminica. Restul timpului era ocupat de monahi cu rugăciuni scurte şi dese, alcătuite fie din versete sau chiar fragmente de versete din psalmi, fie din rugăciunea lui Iisus[2]. Alături de rugăciunea deasă, se practica „meditaţia” (μελέτη)[3], care consta în repetarea cu voce scăzută a unor texte din Sfânta Scriptură învăţate pe de rost în acest scop. Meditaţia textelor sfinte ţine încă de făptuire[4], dar este un mijloc excelent de a accede la contemplaţie, atât de căutată de monahi. Repetarea meditată a unui text biblic permitea ca duhul ascetului să sesizeze treptat sensuri duhovniceşti tot mai adânci. Rugăciunile şi meditaţia alternau şi se împleteau cu al treilea factor: rucodelia, munca săvârşită pentru procurarea celor necesare. Despre procesul lăuntric, intim, al pătrunderii şi lucrării cuvântului scripturar în sufletul celui ce-l citeşte şi meditează, vom vorbi în capitolul următor. Aici ne aplecăm doar asupra practicii de a medita Scripturile şi de integrarea ei în viaţa cotidiană a monahului. Ceea ce se caută prin această meditare este lăsarea în mâna atotblândă, dar şi atotputernică, a lui Dumnezeu, Care, prin Duhul Său cel Sfânt, iniţiază sufletul pregătit pentru aceasta în tainele dumnezeieşti ascunse în spatele literei Scripturii.

Pentru monahii din pustia sketică, una din principalele îndeletniciri duhovniceşti era citirea şi meditarea Scripturii[5]. Despre vieţuitorii obştii Sfântului Pahomie cel Mare ni se relatează că cugetau şi citeau neîncetat Sfânta Scriptură[6] şi nici nu erau călugăriţi până ce nu învăţau să citească. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare îşi redactează învăţătura ascetică şi regulile călugăreşti aproape exclusiv printr-o însăilare de citate scripturare.

Acest tip de lectură a Scripturii se sprijină pe o anumită înţelegere a naturii ei. Pe de o parte, ea este înţeleasă ca şi cuvânt al lui Dumnezeu către fiecare om, iar pe de altă parte, sensul ei căutat prin meditaţie este cel de natură duhovnicească[7]. Înţelegerea „după literă” este văzută ca o rămăşiţă iudaică, câtă vreme creştinii sunt chemaţi să înţeleagă Biblia în Duh. De aici şi necesitatea rugăciunii pentru a înţelege Scriptura, precum şi starea de rugăciune ca finalitate a lecturii duhovniceşti a Scripturii. Sensul unui text nu este sesizat numai prin studiu, chiar dacă putem folosi o serie de instrumente auxiliare (dicţionare, gramatici etc.)[8], ci mai cu seamă prin citirea meditată a Scripturii, însoţită de rugăciunea făcută anume pentru ca Dumnezeu însuşi să descopere inimii noastre acest sens. Astfel, avem diferite rugăciuni lăsate de unii Sfinţi Părinţi pentru citirea Sfintei Scripturi. Sfântul Ioan Gură de Aur, bunăoară, ne-a lăsat o Rugăciune când urmează să citeşti sau, altul citind, să asculţi:
„Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, deschide ochii şi urechile inimii mele ca să aud cuvintele Tale şi să înţeleg şi să fac voia Ta, Doamne, că nemernic sunt eu pe pământ. Nu ascunde de la mine poruncile Tale, ci deschide ochii mei ca să înţeleg măririle din Legea Ta. Căci către Tine nădăjduiesc Dumnezeul meu, că Tu îmi vei lumina inima. Amin”[9].

La fel şi Sfântul Isaac Sirul, marele dascăl al vieţii pustniceşti, ne învaţă să ne rugăm:
„Doamne, dă-mi să primesc simţirea puterii celei din cuvintele Scripturii”[10].

Dacă Logosul veşnic al Tatălui S-a întrupat gradual în cosmos, în Scriptură şi, deplin şi ipostatic, din Sfânta Fecioară Maria, atunci lectura duhovnicească a Scripturii ne conduce la o împărtăşire de Hristos. Din acest punct de vedere, este inadecvată însăşi „folosirea cuvântului lectură pentru a caracteriza contactul cu cărţile duhovniceşti, căci pentru monahii din vechime era vorba de o cuminecare, de un dialog cu Dumnezeu”[11]. „Cât de dulci sunt cuvintele dumnezeieşti sufletului preaînţelept! Ca o hrană ce încălzeşte trupul”, scrie Sfântul Isaac Sirul[12].

Alt mare Sfânt siriac, Sfântul Efrem Sirul, vorbeşte despre un raport al său cu Scriptura plin de dragoste, personificând cuvintele Scripturii şi acordându-le o forţă lucrătoare în suflet:
„Am citit începutul Cărţii
şi m-am umplut de bucurie,
căci versetele ei, şi-au deschis braţele să mă întâmpine.
Cel dintâi a alergat spre mine, m-a sărutat
şi m-a condus la tovarăşul lui;
şi când am ajuns la versetul
în care este scrisă istoria Raiului
ea m-a ridicat şi m-a dus din sânul Cărţii
în însuşi sânul Raiului”[13].

Tot el scrie despre Scriptură că
„e o Carte care, mai presus de toate celelalte,
prin istoriile ei
ne face simţit Ziditorul şi ne predă lucrările Lui;
face văzute toate podoabele Lui şi arată iscusinţa Lui”[14].

Mai mult chiar, lectura insistentă şi meditată a Scripturilor are ca efect dobândirea asemănării cu Cel ce ne grăieşte prin ele: „Bine faci că nu laşi din mâini oglinda lustruită a Sfintei Evanghelii a Domnului tău, căci ea oferă asemănarea tuturor celor ce privesc în ea”, scrie acelaşi Părinte dumnezeiesc[15].

Cuviosul Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, face o legătură între statura duhovnicească a cititorului Scripturii şi modul în care acesta percepe şi împlineşte cuvântul biblic:
„Altfel citesc Scripturile cei începători în viaţa de evlavie, altfel cei care au înaintat până la mijloc şi altfel cei care au alergat până la desăvârşire. Celor dintâi, citirea le este pâinea de la masa lui Dumnezeu, care susţine inimile lor în sfinţitele nevoinţe ale virtuţii şi le dă vigoarea tăriei pentru lupta cu duhurile care pricinuiesc patimile, şi face luptători viteji împotriva dracilor, ca să poată zice: «Gătit‑ai înaintea mea masă împotriva celor ce mă necăjesc pe mine» (Ps. 22, 5). Celor de-al doilea, le este vin din potirul dumnezeiesc, înveselind inimile lor şi scoţându-i din ei înşişi prin puterea înţelesurilor şi ridicându-le mintea de la litera care-i omoară, ca să cerceteze adâncurile duhului ei şi să le fie întreagă născătoare şi descoperitoare de înţelesuri, încât să poată spune şi aceştia, cu drept cuvânt: «Paharul Tău mă îmbată cu tăria lui» (Ps. 22, 5). Iar celor din urmă, le este untdelemn al Duhului Dumnezeiesc, înfrăgezindu-le sufletul, îmblânzindu-l şi smerindu-l prin covârşirea iluminărilor dumnezeieşti şi ridicându-l mai presus de slăbiciunea trupului, ca să poată striga şi ei, bucurându-se: «Vărsat-ai untdelemn peste capul meu şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele» (Ps. 22, 5-6)”[16].

În viaţa Sfântului Serafim de Sarov se istoriseşte că, încă de pe când era frate de mănăstire, acesta citea cu râvnă Sfânta Scriptură în poziţie de rugăciune, străduindu-se să o aplice în practică, făcând astfel viaţa sa o adevărată exegeză vie a Evangheliei[17].

Experienţa ascetică a monahilor a recunoscut în cuvintele Scripturii o puternică armă împotriva gândurilor şi sugestiilor păcătoase ale diavolului. Astfel, avem de-a face în tradiţia monahală cu o folosire a Scripturii numită „antiretică”, adică cu opunerea unor anumite versete biblice feluritelor atacuri de gând demonice. Scopul e de a curăţi mintea, de a o lumina şi împuternici în luptă prin folosirea „sabiei Duhului, care e cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17). Clasic în acest domeniu e Antireticul scriitorului ascetic Evagrie Ponticul.

Un alt rost al citirii rugate, duhovniceşti, a Scripturii este ca această citire să devină pentru monah experierea prezenţei lui Dumnezeu, prilej de ascultare a Cuvântului dumnezeiesc. Sfântul Grigorie de Nyssa spune în una din omiliile sale la Cântarea Cântărilor că prin intermediul cuvântului biblic plin de har, sufletul care îl meditează ajunge la „simţirea prezenţei lui Dumnezeu”[18], într-un mod ce ţine de simţurile duhovniceşti ale creştinului, dăruite lui prin harul Mirungerii. Astfel are loc o comuniune cu Dumnezeu numită chiar „cuminecare prin cuvânt”. Pe această linie trebuie înţelese paralela Scriptură-Euharistie ce apare în scrierile Sfinţilor Părinţi şi despre care Părintele Vasile Mihoc scrie: „ascultarea Evangheliei este deja comuniune cu Hristos, pregătind comuniunea mai deplină prin primirea Sfintei Euharistii”[19]. În acest fel, Biblia este cartea de căpătâi a vieţii contemplative. Sfântul Ioan Gură de Aur spune, de aceea, că
„citirea şi cunoaşterea Scripturilor întăreşte mintea, curăţeşte conştiinţa, smulge patimile înrobitoare, însămânţează virtutea, înalţă mintea […], ne ridică deasupra curselor diavolului, ne face să ne sălăşluim aproape de cer…”[20].

Din acest punct de vedere, exegeza Scripturii în Biserica Ortodoxă trebuie să fie permanent legată de lectura meditată. Altfel, exegeza devine un steril exerciţiu raţionalist cu pretenţii religioase şi exclusiviste, de monopolizare a înţelegerii Scripturii, neavând o rezonanţă în viaţa sufletească, duhovnicească, a exegetului sau a celor cărora li se adresează exegeza sa. De aceea Sfântul Simeon Noul Teolog se plângea profetic:
„Câţi tâlcuiesc Scripturile şi n-au cunoscut defel pe Cel ce grăieşte în Scripturi!”[21].