Lucrurile care ne plac, le iubim şi le preţuim, pe acestea ni le amintim şi lor le dăruim inima noastră

Întreabă pe cineva: „Vrei să mergi în rai, în Împărăția cerurilor?” Imediat îți va răspunde: „Sigur că vreau”. Dacă îi spui, însă, mai apoi: „Ca să mergi acolo, trebuie să faci asta și asta”, o să-l vezi cum amorțește.

Toți creștinii vor să meargă în rai, dar nu toți vor să se lupte pentru a dobândi raiul. Spun asta, pentru că nu este de ajuns să îți dorești mântuirea. Ca să-ți împlinești această dorință, este nevoie de luptă. Iar ca să începi lupta, este nevoie de o hotărâre de fier. Pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun, îți voi explica cum, de obicei, dorințele sfârșesc în a deveni hotărâri.

Ne gândim și plănuim multe. Adeseori se întâmplă să ne gândim puțin timp la un lucru, iar apoi să-l uităm. De ce-l uităm? Pentru că inima noastră nu este la acesta. Dacă era, ne-ar fi plăcut. Iar de ceea ce ne place, de ceea ce iubim, de ceea ce considerăm a fi de preț, de aceasta ne amintim. Îi dăm, vezi, inima noastră. Cum a spus Domnul: „unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Mt. 6:21). Ca să împlinim, cu toate acestea, o lucrare sau să dobândim un lucru care ne place, este de ajuns să îi dăm inima noastră, este de ajuns să-l admirăm și să-l dorim? Nu.

Sunt multe dorințe care rămâne neîmplinite din lipsă de putere sau de entuziasm. Ca o dorință să se împlinească, trebuie să se transforme în hotărâre și țintă statornică. Când inima spune: „Cu orice chip și cu orice sacrificiu voi dobândi lucrul cutare sau voi face lucrarea cutare”, omul începe să își facă planul pentru împlinirea hotărârii sale. Evaluează mijloacele, caută condiții favorabile de loc și de timp, își ia măsuri de precauție pentru depășirea eventualelor obstacole și face o apreciere de ansamblu a demersului pe care-l va urma, pentru a-și atinge scopul. După schițarea planului, în cele din urmă, acesta trebuie pus în practică. Trebuie să înceapă acțiunea, străduința, lupta. Să înceapă și să continue până la sfârșit cu statornicie, răbdare și cu grijă.

Întregul demers, așa cum îl descriu, seamănă, aș zice, cu pregătirea unei mașini de tăiat lemne, înainte de a fi pusă în funcțiune: motorul cu aburi este gata, cheresteaua este așezată sub fierăstrău, totul e la locul său. Ca să înceapă tăierea lemnelor, nu mai rămâne decât să aducem în față mașina, să o punem în mișcare. Această punere în mișcare este rezultatul întregii pregătiri anterioare și de aceasta depinde următorul act decisiv, începutul strădaniei. Începutul este, trebuie să îți spun, pasul cel mai greu. Până în momentul luării hotărârii, procesul este lăuntric. Odată ce hotărârea este luată, trebuie continuat în exterior, să fie exprimat prin fapte, să fie făcut cunoscut prin luptă. Fă primul pas, și starea însăși, care s-a încropit înlăuntrul tău, te va îndemna să continui strădania. Asta-i tot!

Înțelegi acum ce este nevoie să mai faci, astfel încât dorirea ta după o viață duhovnicească să devină faptă. Dacă vrei ca dorirea ta să se împlinească, transform-o în hotărâre, într-o hotărâre nu grăbită și superficială, ci atentă, cercetată, statornică, conștientă și, mai presus de toate, definitivă. Apoi așterne-te la lucru, aruncă-te în luptă. Hotărârea are nevoie de reculegere și rugăciune; începutul, la rândul său, are nevoie de fermitate, iar înaintarea, de spirit de luptă, de răbdare și statornicie.

Domnul să te binecuvânteze, ca având binecuvântarea Sa, să înfăptuiești toate acestea.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Drumul vieții, p. 129-131, Ed. Sf. Măn. Paraklitou