Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul – II

III. Explicări ale Sinaxei liturgice

1. Explicarea generală — riturile Sinaxei și etapele Economiei mântuirii

8. Al căror lucruri sunt simboluri întâia Intrare a sfintei Sinaxe și cele celebrate după ea^[1]

După expunerea succintă a celor spuse de fericitul bătrân^[2] cu privire la contemplările sfintei biserici, cuvântul nostru vine să facă, pe cât îi e cu putință, încă și mai succintă istorisirea [diēgēsis] privitoare la sfânta Sinaxă.

Așadar, acela învăța că prima Intrare în sfânta biserică a arhiereului pentru sfânta Sinaxă poartă o întipărire și o icoană a primei Veniri [Parusii] în lume prin trup a Fiului lui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos; [venire] prin care eliberând și răscumpărând firea oamenilor înrobită stricăciunii/coruperii, vândută de ea însăși morții prin păcat și supusă în chip tiranic de diavolul împărăției lui, și dând înapoi El, Cel nevinovat și fără de păcat, toată datoria pentru ea ca un vinovat, a readus‑o din nou la harul dintru început al Împărăției, dându‑Se preț de răscumpărare și schimb pentru noi pe Sine Însuși^[3] și dându‑ne drept leac vindecător și de mântuire lumii în locul patimilor noastre făcătoare de stricăciune/corupere Pătimirea Sa făcătoare de viață.

După care venire, urcarea Lui la cer și reașezarea Sa pe tronul cel mai presus de ceruri sunt întipărite în mod simbolic de intrarea arhiereului în sanctuar și urcarea lui pe tronul din sanctuar [arhieresc].

9. Ce lucru arată intrarea poporului în sfânta biserică a lui Dumnezeu^[4]

Intrarea poporului în biserică făcută împreună cu ierarhul, spunea fericitul bătrân, însemnează întoarcerea necredincioșilor de la neștiință și rătăcire la recunoașterea lui Dumnezeu și mutarea credincioșilor de la răutate și ignoranță la virtute și cunoaștere. Căci intrarea în biserică arată nu numai întoarcerea necredincioșilor la adevăratul și singurul Dumnezeu [cf. In 17, 3], ci și îndreptarea prin pocăință a fiecăruia dintre noi care credem, dar nesocotim poruncile Domnului printr‑o conduită neînfrânată și o viață indecentă. Fiindcă despre orice om — fie el ucigaș, fie adulter, fie hoț, fie mândru, fie trufaș, fie ocărâtor [cf. Rm 1, 30], fie lacom, fie iubitor de argint, fie bârfitor, fie ranchiunos, fie mânat ușor spre irascibilitate și furie, fie defăimător, fie vorbitor de rău, fie șoptitor, fie ușor purtat spre invidie, fie bețiv și, simplu spus, ca să nu lungesc cuvântul pomenind toate felurile de rău —, despre oricine care, ținut fiind de o răutate oarecare, încetează după aceea de bunăvoie să se mai lase ținut de ea prin deprinderi și să o mai lucreze cu intenție și își schimbă viața spre mai bine, alegând virtutea în locul răutății, trebuie să se înțeleagă și să se spună că intră la modul propriu și cu adevărat împreună cu Hristos, Dumnezeul și Arhiereul, în virtute care înțeleasă figurat [tropikōs] este o biserică.

10. Ce lucruri simbolizează citirile dumnezeiești^[5]

Iar dumnezeieștile citiri ale preasfintelor cărți, spunea învățătorul, sugerează voințele și sfaturile dumnezeiești și fericite ale Preasfântului Dumnezeu, prin care fiecare din noi primim, proporțional cu puterea aflată în el, principiile celor pe care le avem de făptuit^[6] și învățăm legile luptelor dumnezeiești și fericite, după care luptându‑ne ne învrednicim de cununile biruințelor [cf. 2 Tim 2, 5; 1 Co 9, 25] demne de Împărăția lui Hristos.

11. Ce lucruri simbolizează cântările dumnezeiești^[7]

Farmecul duhovnicesc al dumnezeieștilor cântări, spunea el, arată plăcerea care revelează cele dumnezeiești, și care, pe de o parte, pune în mișcare din nou sufletele spre îndrăgostirea [erota] curată și fericită de Dumnezeu, iar, pe de altă parte, le trezește încă și mai mult spre ura păcatului.

12. Ce înseamnă adresările de pace^[8]

Prin adresările de pace făcute la fiecare citire înăuntru, din sanctuar, la porunca arhiereului, preciza înțeleptul acela, se arată aprobările dumnezeiești aduse prin sfinții îngeri, și prin care Dumnezeu pune hotar luptelor celor ce se luptă după lege pentru adevăr cu puterile potrivnice, desfăcând încăierările nevăzute și dând pace prin abolirea trupului [cf. Rm 6, 6], dând în schimbul ostenelilor pentru virtute harul nepătimirii, pentru ca, lăsând războirea, să‑și mute puterile sufletului spre cultivarea [agricultura] duhovnicească, adică spre lucrarea virtuților, prin care au rupt hoardele duhurilor rele, avându‑L drept general care luptă cu ei și risipește mașinațiile cele cu anevoie de desfăcut ale diavolului pe Dumnezeu și Cuvântul.

Primă explicare particulară

13. Ce simbolizează la modul particular, pentru fiecare, citirea sfintei Evanghelii și riturile tainice celebrate după ea^[9]

Îndată după acestea ordinea sacră [hiera diataxis] a sfintei Biserici a legiuit să se facă citirea sfintei Evanghelii, care la modul particular [idikōs] introduce relele pătimiri suferite de către cei sârguitori pentru Cuvântul. După care venind la ei din cer ca un arhiereu Cuvântul contemplării cunoscătoare, face să sfârșească ca o lume sensibilă cugetul cărnii [cf. Rm 8, 6–7], îndepărtând ca pe niște catehumeni gândurile lor care se apleacă încă spre pământ și înălțându‑i prin închiderea ușilor și intrarea sfintelor taine spre privirea la cele inteligibile, iar pe cei care și‑au închis simțirile de la cuvinte și lucruri, și au ajuns în afara cărnii și a lumii^[10], îi învață cele de negrăit. Aceasta după ce mai întâi au fost adunați prin sărutare cu ei înșiși și cu El, iar în schimbul multei Sale binefaceri care li s‑a făcut I‑au adus cu recunoștință numai mărturisirea de mulțumire pentru mântuirea lor, pe care o sugerează dumnezeiescul Simbol al credinței. După care, făcându‑i prin cântarea de trei ori „Sfânt” numărați împreună cu îngerii și dăruindu‑le aceeași știință a teologhisirii sfințitoare cu aceia, îi aduce la Dumnezeu și Tatăl înfiați în Duhul prin rugăciunea prin care au fost făcuți vrednici să‑L cheme pe Dumnezeu „Tată”. Și de aici, iarăși, pe cei ce au ajuns cu știință la capătul tuturor rațiunilor celor ce sunt îi aduce în chip de necunoscut prin „Unul Sfânt” și cele următoare la Unimea [Monada] de necunoscut, fiind îndumnezeiți prin har și făcuți asemenea cu ea potrivit participării prin identitatea indivizibilă cu Ea după putință.

Reluarea explicării generale

14. Ce simbolizează la modul general citirea sfintei Evanghelii^[11]

Iar la modul general [genikōs] ea însemnează sfârșitul acestei lumi. Căci după dumnezeiasca citire a sfintei Evanghelii arhiereul coboară de pe tron și se face concedierea și scoaterea afară prin liturgi [diaconi] a catehumenilor și a celorlalți care sunt nevrednici de dumnezeiasca vedere/priveliște a tainelor ce vor fi arătate, ceea ce însemnează și întipărește prin ea însăși adevărul/realitatea a cărui icoană și întipărire este, ca și cum ar striga prin acestea că după ce, precum stă scris, „Evanghelia Împărăției s‑a vestit în toată lumea spre mărturie tuturor neamurilor” [Mt 24, 14], atunci va veni sfârșitul, sosind adică la a Doua Sa Venire din ceruri cu slavă multă marele Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos [Tit 2, 13; Mt 24, 30], „căci Însuși Domnul la glasul arhanghelului și trâmbița lui Dumnezeu va coborî din cer” [1 Tes 4, 16], spune dumnezeiescul Apostol. Și făcând răzbunare în cei potrivnici [cf. Lc 18, 8] și despărțindu‑i prin sfinții îngeri pe credincioși de cei necredincioși, pe cei nedrepți de cei drepți [cf. Mt 13, 39] și pe cei blestemați de cei sfinți^[12] și, simplu spus, ca să vorbesc scurt, pe cei ce au umblat pe urmele cărnii [cf. 2 Ptr 2, 10] de cei ce s‑au aliniat Duhului lui Dumnezeu, dă fiecăruia pe veci nesfârșiți și fără hotar, după cum spune adevărul cuvintelor dumnezeiești [cf. Ps 61, 13; Rm 2, 6], răsplătirea dreaptă după vrednicia celor trăite de ei în această viață.

15. Ce simbolizează închiderea ușilor sfintei biserici ce se face după sfânta Evanghelie^[13]

Iar închiderea ușilor sfintei biserici ce se face după citirea sfintei Evanghelii și scoaterea afară a catehumenilor arată trecerea celor materiale și, după acea înfricoșătoare despărțire și încă și mai înfricoșătoare sentință, intrarea celor vrednici în lumea inteligibilă, adică în iatacul de nuntă al lui Hristos [cf. Mt 25, 10] și desăvârșita respingere a lucrării potrivit amăgirii din simțuri.

16. Ce înseamnă Intrarea sfintelor taine^[14]

Intrarea sfintelor și veneratelor taine [daruri] e, după cum spunea acel mare bătrân^[15], un început și un preambul al învățăturii celei noi care se va face în ceruri cu privire la Economia lui Dumnezeu pentru noi și o descoperire/revelare a tainei mântuirii noastre care este în adâncurile nepătrunse ale ascunzimii dumnezeiești; căci „de acum nu voi mai bea din rodul viței — zice Dumnezeu și Cuvântul ucenicilor Săi — până în ziua aceea, când îl voi bea împreună cu voi nou în Împărăția Tatălui Meu” [Mt 26, 29].

17. Ce simbolizează sărutarea dumnezeiască^[16]

Sărutarea duhovnicească strigată tuturor prefigurează și schițează anticipat acordul, unanimitatea și identitatea de cuvânt/rațiune a tuturor în credință și iubire care va fi la momentul descoperirii/revelării celor bune viitoare, și prin care cei vrednici vor primi intimitatea/familiaritatea cu Cuvântul/Rațiunea și Dumnezeu. Căci gura e un simbol al cuvântului/rațiunii, prin care toți cei ce au parte de cuvânt/rațiune ca niște ființe cuvântătoare/raționale vor crește ca un altoi împreună cu Primul și Singurul Cuvânt/cu Prima și Singura Rațiune și Cauză a oricărui cuvânt/rațiuni.

18. Ce înseamnă dumnezeiescul Simbol al credinței^[17]

Iar mărturisirea dumnezeiescului Simbol al credinței făcută de toți însemnează mulțumirea tainică [care se va face] în veacul viitor pentru rațiunile și modurile paradoxale ale preaînțeleptei Providențe a lui Dumnezeu față de noi, [moduri] prin care ne‑am mântuit; [mulțumire] prin care cei vrednici se vor face recunoscători pentru binefacerea dumnezeiască, neavând afară de ea nimic altceva să dea în schimb pentru binele dumnezeiești infinite făcute față de ei.

19. Ce înseamnă slăvirea/doxologia de trei ori „Sfânt”^[18]

Iar întreitul strigăt de sfințire [cf. Is 6, 3] al imnologiei dumnezeiești făcut de tot poporul credincios arată unirea și egalitatea sa de cinstire cu puterile necorporale și inteligente [ale îngerilor] care se va arăta în veacul viitor, prin care firea oamenilor va fi învățată să laude în imne și să sfințească într‑un singur glas cu puterile de sus prin întreite sfințiri Dumnezeirea Tripostatică Una din pricina identității veșnicei lor mișcări neschimbabile în jurul lui Dumnezeu.

20. Ce simbolizează sfânta rugăciune „Tatăl nostru”^[19]

Iar preasfânta și venerata chemare [epiklēsis] a marelui și fericitului Dumnezeu și Tată e un simbol al înfierii real subzistente și existente care va fi dată ca dar și har al Duhului Sfânt, [înfiere] prin care orice particularitate omenească fiind suprabiruită și acoperită de venirea harului, vor deveni și vor fi fii ai lui Dumnezeu toți sfinții câți încă de aici au strălucit în chip luminat și slăvit prin virtuți cu dumnezeiasca frumusețe a bunătății.

21. Ce înseamnă imnele glăsuite la sfârșitul lucrării tainice a celor sfinte, adică „Unul Sfânt” și celelalte

Iar mărturisirea „Unul Sfânt” făcută de întreg poporul la sfârșitul lucrării tainice a celor sfinte [mystikēs hierourgias] și celelalte arată adunarea și unirea viitoare mai presus de cuvânt și de minte cu Unul ascuns al simplității dumnezeiești a celor ce au fost inițiați în chip tainic și înțelept potrivit lui Dumnezeu care se va face în veacul nesupus stricăciunii al realităților inteligibile, în care [veac] privind lumina slavei nearătate și supranegrăite, se vor face și ei primitori împreună cu puterile de sus și ai fericitei lor curății.

După care ca un sfârșit a toate se face distribuirea Tainei care‑i preface [metapoiousa] în ea însăși și‑i arată după har și participare asemenea binelui după cauză pe cei ce se împărtășesc cu vrednicie, nefiind lipsiți în nimic de El, pe cât e cu putință și îngăduit oamenilor, așa încât și ei să poată să fie și să fie numiți prin instituire [thesei] dumnezei după har pentru faptul că Dumnezeu i‑a umplut întregi cu Sine Însuși și n‑a lăsat nimic din ei care să fie gol de prezența Lui.

2. Altă explicare particulară — riturile Sinaxei și urcușul sufletului cunoscător călăuzit de Logosul divin

22. Cum și în ce mod prin cele spuse se contemplă la modul particular și starea îndumnezeitoare și desăvârșitoare a sufletului înțeles în el însuși

Haideți așadar acum ca, trecând cu cale și în ordine prin aceleași lucruri, să contemplăm din nou aceleași lucruri și cu referire la sufletul cunoscător [peri psychēs gnōstikēs] și să nu împiedicăm mintea care dorește și vrea să urce puțin, după putere, sub călăuzirea lui Dumnezeu, prin rațiune cu evlavie spre o contemplare mai înaltă, să observe și să înțeleagă cum anume dumnezeieștile așezăminte ale Bisericii duc sufletul spre desăvârșirea lui printr‑o cunoaștere adevărată și activă.

23. Că prima intrare a sfintei adunări e simbol al virtuților din suflet

Privește, așadar, cu ochii minții tu, care te‑ai făcut îndrăgostit autentic [gnēsios erastēs] de fericita înțelepciune a lui Hristos,

— cum la prima intrare a sfintei Sinaxe sufletul vine, după cum stă scris: „Haideți, femei care veniți de la vedere/priveliște [theas]!” [Is 27, 11], de la rătăcirea și tulburarea din afară^[20], adică de la rătăcirea cu privirea în forma și aspectul lucrurilor sensibile — fiindcă aceasta nu este dacă vorbim adevărul o contemplare, neînțelepții numiți înțelepți de păgâni, întrucât n‑ar putea fi numiți de noi înțelepți cei care n‑au putut sau n‑au vrut să‑L cunoască pe Dumnezeu prin făpturile Sale —, [rătăcire] în care se constituie necontenitul război între ele^[21] al realităților sensibile, și care lucrează în toate coruperea/distrugerea unora prin altele, fiindcă toate se corup unele pe altele și sunt corupte unele de altele și au fix numai faptul că nu sunt stabile și se corup, și nu pot nicicând să se împace unele cu altele într‑o permanență lipsită de conflict, luptă și dezbinare;

— [privește] cum sufletul vine și fuge în derută și intră ca într‑o biserică și un azil al păcii în contemplarea naturală în Duhul lipsită de luptă și liberă de orice tulburare împreună cu Cuvântul introdusă în ea de Cuvântul, marele și adevăratul nostru Dumnezeu și Arhiereu;

— cum e învățat prin niște simboluri de dumnezeieștile citiri care se fac rațiunile celor ce sunt, precum și minunata și marea taină a Providenței divine arătate în Lege și Profeți;

— cum la fiecare din ele primește de la Dumnezeu prin sfintele puteri care vorbesc cu el în gândire în chip mental pentru buna sa ucenicie în acestea semnele dătătoare de pace împreună cu farmecul revigorant și păstrător al dorinței dumnezeiești și aprinse după Dumnezeu prin plăcerea mentală a cântărilor dumnezeiești care‑l acompaniază tainic;

— cum trece și de acestea și se adună pe culmea una și singură care concentrează în chip unitar aceste rațiuni, care e sfânta Evanghelie, în care preexistă în mod unitar într‑o unică putere de cuprindere toate rațiunile Providenței și ale celor ce sunt;

— după care celor iubitori de Dumnezeu li se îngăduie să vadă cu ochii netulburați ai minții printr‑o simțire dumnezeiască pe Cuvântul/Rațiunea și Dumnezeu venind de la ei din cer, cum arată coborârea arhiereului de pe tronul sanctuarului, și disociind în chip desăvârșit de el ca pe niște catehumeni gândurile pe care le imaginează încă simțirea și divizarea ei;

— plecând de aici ajunge iarăși afară din cele sensibile, cum dă de înțeles închiderea ușilor sfintei biserici a lui Dumnezeu,

— și vede pe Cuvântul, Care‑l duce spre știința imaterială, simplă, neschimbabilă, deiformă și liberă de orice formă și figură, arătată prin Intrarea negrăitelor taine,

— [știință] prin care, atunci când și‑a adunat la sine însuși puterile proprii și s‑a unit pe sine însuși în minte cu Cuvântul/Rațiunea prin sărutarea înțelegătoare a minții, Acesta îl învață să mărturisească cu mulțumire prin simbolul credinței rațiunile și modurile negrăite ale mântuirii sale;

— peste care, iarăși, ca pe unul care printr‑o putere simplă și indivizibilă a cuprins, prin învățătură, în cunoaștere rațiunile celor sensibile și inteligibile, după străbaterea a toate și după ce i‑a oferit pe cât îi e cu putință înțelegerea minții egală cu îngerii, [Cuvântul] îl duce la cunoașterea teologhisirii clare învățându‑l în chip înțelept atât cât să știe că Dumnezeu este Unul, o unică ființă, trei ipostase/subzistențe, Unime a ființei triipostatică și Treime de ipostase/subzistențe de o ființă; Unime în Treime și Treime în Unime; nu una și alta, nu una pe lângă alta, nu una prin alta, nu una în alta, nici una din alta, ci aceeași în ea însăși, prin sine însăși, pentru sine însăși, cu sine însăși; aceeași și Unime și Treime, având unirea necompusă și necontopită și distincția nedivizibilă și neîmpărțibilă; Unime potrivit rațiunii ființei, adică a faptului de a fi, dar nu prin compunere, contracție sau o contopire oarecare; iar Treime potrivit rațiunii modului de a exista și a subzista, dar nu prin diviziune, alterare sau o împărțire oarecare — fiindcă nici Unimea nu e împărțită de Ipostase/Subzistențe, nici nu este sau e contemplată în Acestea prin relație, nici Ipostasele/Subzistențele nu se compun într‑o Unime sau o împlinesc prin contracție —, ci aceeași este identică cu ea însăși, dar în altfel și în altfel — căci Sfânta Treime a Ipostaselor/Subzistențelor este Unime necontopită prin ființă și rațiunea ei simplă, iar Sfânta Unime este Treime prin ipostase și modul existenței —, aceeași întreagă atât aceasta, cât și aceea în mod diferit după o rațiune sau alta, înțeleasă ca o Dumnezeire una și unică, nedivizată și necontopită, simplă, nemicșorată și neschimbată, fiind întreagă Unime potrivit ființei și aceeași întreagă Treime prin Ipostase/Subzistențe, o unică rază a unei lumini întreit‑strălucitoare care luminează în mod unitar;

— prin care sufletul care ajuns egal în cinstire cu sfinții îngeri, care a primit rațiunile clare și accesibile creaturii despre Dumnezeire și a învățat să laude într‑un glas cu acestea fără tăcere în chip treimic [ca Treime] Dumnezeirea Una, este adus la înfierea după har printr‑o asemănare limpede,

— [înfiere] prin care avându‑L potrivit rugăciunii pe Dumnezeu drept Tată tainic și unic prin har, va fi adus prin ieșirea [extazul] din toate spre Unul ascunzimii Lui, și pe atât va pătimi mai degrabă decât va cunoaște cele dumnezeiești^[22], pe cât nu va mai voi să fie al lui însuși, nici nu va mai putea fi cunoscut el însuși din sine însuși de sine însuși sau de un altul decât numai de Dumnezeu întreg, Care l‑a asumat cu bunătate întreg cum stă bine bunătății Lui, Care S‑a lăsat pe Sine Însuși întreg în el întreg într‑un chip vrednic de Dumnezeu și nepătimitor, l‑a îndumnezeit întreg și l‑a prefăcut fără transformare în El Însuși, așa încât el este, după cum spune atotsfântul Dionisie Areopagitul, o „icoană și o arătare a luminii nearătate, o oglindă curată, atotstrăvezie, neștirbită, nepătată, neprihănită, care primește, dacă e îngăduit să spunem, întreagă frumusețea formei divine care poartă întipărirea/amprenta binelui, și care face să strălucească fără amestecare în aceasta, așa cum este ea, bunătatea tăcerii din adâncurile cele nepătrunse”^[23].

24. Ce taine lucrează și efectuează harul Duhului Sfânt care rămâne în biserică prin așezămintele celebrate în sfânta Sinaxă în cei credincioși și care sunt adunați cu credință

Primă pareneză — să nu lipsim de la Liturghie

Socotea așadar fericitul bătrân [makarios gerōn], și nu înceta să îndemne, că tot creștinul se cade să‑și facă răgaz [scholazein — cf. Ps 45, 11] pentru sfânta biserică a lui Dumnezeu și să nu lipsească vreodată de la sfânta Sinaxă celebrată în ea; aceasta atât din pricina sfinților îngeri care rămân în ea și‑i scriu de fiecare dată pe cei ce intră și se arată lui Dumnezeu și fac rugăciuni pentru ei, cât și din pricina harului Duhului Sfânt care e prezent în chip nevăzut pururea în ea, dar în chip deosebit mai ales în timpul sfintei Sinaxe, și care preface și transformă pe fiecare din cei ce se găsesc aici și, spunând adevărul, îl replămădește, proporțional cu el însuși, în ceea ce e mai dumnezeiesc și‑l duce spre misterul arătat prin cele celebrate — chiar dacă el însuși nu simte aceasta, în cazul în care este încă dintre cei prunci potrivit lui Hristos și nu poate vedea în adâncul celor făcute — și activează în el harul mântuirii făcut arătat prin fiecare din simbolurile dumnezeiești celebrate conducându‑l pe rând și în ordine de la cele nemijlocite până la sfârșitul a toate; și astfel

3. Altă explicare particulară — riturile Sinaxei și lucrarea Duhului Sfânt pentru toți creștinii

— prin întâia intrare face respingerea necredinței, creșterea credinței, micșorarea răutății, sporirea virtuții, ștergerea neștiinței, sporirea cunoașterii;

— prin auzirea cuvintelor dumnezeiești face deprinderile și dispozițiile fixe și nemutabile ale celor spuse, adică ale credinței, virtuții și cunoașterii;

— prin dumnezeieștile cântări de după acestea face consimțământul de bunăvoie al sufletului spre virtuți, precum și plăcerea și farmecul minții ce se fac în el pentru ele;

— prin sfințita citire a sfintei Evanghelii face sfârșitul cugetului pământesc, precum și al lumii sensibile;

— prin închiderea ușilor de după acestea face trecerea și mutarea sufletului în dispoziția sa lăuntrică de la această lume supusă stricăciunii/coruperii la lumea inteligibilă, [dispoziție] prin care închizând simțirile ca pe niște uși le face curate de idolii/imaginile păcatului;

— prin intrarea sfintelor taine face învățătura și cunoașterea mai desăvârșită, mai tainică și nouă privitoare la Economia lui Dumnezeu față de noi;

— prin sărutarea dumnezeiască face identitatea acordului, unanimității și iubirii tuturor față de toți și a fiecăruia față de sine însuși mai întâi și față de Dumnezeu;

— prin mărturisirea simbolului de credință face mulțumirea cuvenită pentru modurile paradoxale ale mântuirii noastre;

— prin Trisaghion face unirea și egalitate de cinstire cu sfinții îngeri și frumoasa tensiune simfonică neîncetată a doxologiei sfințitoare a lui Dumnezeu;

— prin rugăciunea prin care ne învrednicim să‑L chemăm pe Dumnezeu „Tată” face preaadevărata înfierea în harul Duhului Sfânt;

— prin „Unul Sfânt” și cele următoare face harul unificator și intimitatea cu Dumnezeu Însuși;

— iar prin sfânta împărtășire a preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine face comuniunea și identitatea cu El potrivit participării prin asemănare, prin care omul e învrednicit să se facă din om dumnezeu.

Căci de darurile Sfântului Duh, de care credem că în viața de față ne împărtășim prin credință, de acestea credem, potrivit nădejdii care nu cade a credinței noastre și după făgăduința sigură și neîncălcată a Celui ce le‑a făgăduit, că în veacul viitor ne vom împărtăși cu adevărat în chip subzistent cu însăși realitatea lor, trecând de la harul care e în credință la harul după vedere [cf. 2 Co 5, 7], când Însuși Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne preface în El Însuși prin suprimarea semnelor distinctive ale stricăciunii/coruperii din noi și ne dăruie tainele arhetipale arătate prin simbolurile lor sensibile de aici.

IV. Final

Recapitulări

Dar pentru ușoara lor memorizare, dacă socotești de cuviință, să recapitulăm pe scurt^[24] sensul celor spuse astfel:

— Sfânta biserică este, cum s‑a spus, o întipărire și o icoană a lui Dumnezeu, pentru că unirea necontopită pe care prin puterea și înțelepciunea Sa infinită o lucrează/activează în jurul diferitelor ființe ale celor ce sunt ținându‑le la un loc în chip culminant cu Sine Însuși în calitate de Creator al lor, o lucrează/activează și ea prin harul credinței în credincioși legându‑i: pe toți credincioșii între ei în chip unitar prin unicul har și chemare a credinței; pe cei făptuitori [practici] și virtuoși prin unica identitate a voinței [gnomēs]; iar pe cei contemplativi și cunoscători [gnostici], pe lângă acestea, și prin nesfâșierea și indivizibilitatea aceluiași gând [homonoia].

— Este însă o întipărire și a lumii inteligibile și sensibile, având ca simbol al lumii inteligibile sanctuarul, iar al celei sensibile naosul.

— Este, iarăși, o icoană a omului ca una care imită sufletul prin sanctuar, iar trupul îl sugerează prin naos.

— Este însă o întipărire și icoană și a sufletului înțeles în el însuși, ca una care prin sanctuar poartă slava părții lui contemplative și prin naos are podoaba părții lui practice.

— Prima intrare a sfintei Sinaxe celebrate în ea [în biserică] arată la modul general [genikōs] prima venire a lui Hristos Dumnezeul nostru, iar la modul particular [idikōs] întoarcerea prin El și împreună cu El a celor intrați de la necredință la credință, de la răutate al virtute și de la necunoaștere al cunoaștere.

— Citirile făcute după aceasta arată la modul general voințele și sfaturile dumnezeiești după care toți trebuie să se lase educați și să se poarte, iar la modul particular: învățătura și progresul în credință al celor ce au crezut; dispoziția fixă în virtute a celor făptuitori [practici], prin care aliniindu‑se legii dumnezeiești a poruncilor stau bărbătește și neclintit împotriva meșteșugirilor diavolului și scapă de lucrările potrivnice; precum și deprinderea în contemplare a celor cunoscători [gnostici], prin care culegând după putere rațiunile duhovnicești ale lucrurilor sensibile și ale Providenței privitoare la ele sunt purtați fără rătăcire spre adevăr.

— Modulările dumnezeiești ale cântărilor sugerează plăcerea și desfătarea dumnezeiască produse în sufletele tuturor, [plăcere] prin care învigorându‑se în chip tainic uită ostenelile trecute ale virtuților și se aprind tinerește de dorința încordată a lucrurilor bune dumnezeiești și curate care le lipsesc.

— Sfânta Evanghelie este la modul general un simbol al sfârșitului veacului acestuia, iar la modul particular arată: dispariția desăvârșită a vechii rătăciri pentru cei ce au crezut; omorârea și sfârșitul legii și al cugetului cărnii proprie celor făptuitori [practici]; precum și strângerea și raportarea de către cei cunoscători [gnostici] a rațiunilor multe și diferite la Rațiunea cea mai cuprinzătoare, atunci când este dusă de ei la bun sfârșit și până la capăt contemplarea naturală mai desfășurată și mai variată.

— Coborârea arhiereului de pe tron și scoaterea afară a catehumenilor însemnează la modul general cea de‑a Doua Venire din cer a marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos [cf. Tit 2, 3] și despărțirea păcătoșilor de cei sfinți, precum și dreapta răsplată după vrednicia fiecăruia; iar la modul particular însemnează: desăvârșita certitudine în credință a celor care au crezut, pe care o face venind în chip nevăzut la ei Dumnezeu și Cuvântul, și prin care este alungat de la ei orice gând care mai șchiopătează în credință ca la catehumeni; desăvârșita nepătimirea a celor făptuitori [practici], prin care se desființează orice gând pătimaș și neluminat al sufletului; precum și știința cuprinzătoare a celor cunoscute de cei cunoscători [gnostici], prin care sunt alungate din suflet toate icoanele celor materiale.

— Închiderea ușilor și intrarea sfintelor taine, sărutarea dumnezeiască și rostirea cu glas tare a simbolului credinței arată la modul general trecerea celor sensibile și manifestarea celor inteligibile, noua învățătură a tainei dumnezeiești privitoare la noi, acordul, unanimitatea, iubirea și identitatea care vor fi ale tuturor față de toți, față de ei înșiși și față de Dumnezeu, precum și mulțumirea pentru modurile în care am fost mântuiți; iar la modul particular arată: pentru cei credincioși progresul lor de la credința simplă la învățătura, inițierea, unanimitatea și buna‑cinstire în dogme — cel dintâi lucru îl arată închiderea ușilor, al doilea intrarea sfintelor, al treilea sărutarea, iar al patrulea rostirea cu glas tare a simbolului —; pentru cei făptuitori [practici] mutarea lor de la făptuire [acțiune practică] la contemplare după ce și‑au închis simțurile și au ajuns afară din trup și din lume^[25] prin respingerea lucrărilor acestora din urmă, urcușul de la modul [de comportare al] poruncilor la rațiunea lor, familiaritatea de înrudire și unirea poruncilor însele potrivit rațiunilor proprii lor cu puterile sufletului, precum și deprinderea aptă spre mulțumirea teologhisitoare; iar pentru cei cunoscători [gnostici] [arată] trecerea de la contemplarea naturală la înțelegerea [intuiția] simplă a celor înțelese cu mintea [inteligibile], prin care nicidecum nu mai urmăresc Cuvântul dumnezeiesc și de negrăit prin simțire sau ceva din cele ce apar, [mai arată] unirea puterilor sufletului cu sufletul însuși, precum și simplitatea care cuprinde în chip unitar în minte rațiunea Providenței divine.

— Slăvirea/doxologia sfințitoare a Trisaghionului cântată neîncetat de sfinții îngeri înseamnă la modul general egala conduită, purtare și armonie a dumnezeieștii doxologii care se va face în veacul viitor în același timp și același loc între puterile cerești și cele pământești, când trupul oamenilor a fost făcut nemuritor prin înviere și nu mai împovărează sufletul prin stricăciune/coruptibilitate, nici nu mai este împovărat, ci prin schimbarea lui în nestricăciune/incoruptibilitate a luat putere și aptitudine de primire a venirii/prezenței lui Dumnezeu; iar la modul particular înseamnă: pentru cei credincioși întrecerea lor teologhisitoare în credință cu îngerii; pentru cei făptuitori [practici] strălucirea egală cu îngerii pe cât este cu putință oamenilor în viață și frumoasa tensiune a imnologiei teologhisitoare; iar pentru cei cunoscători [gnostici] înțelegerile [intuițiile], laudele și mișcările veșnice privitoare la Dumnezeire, egale cu îngerii pe cât este cu putință oamenilor.

— Iar fericita chemare a marelui Dumnezeu și Tată, rostirea cu glas tare a lui „Unul Sfânt” și a celor următoare și împărtășirea sfintelor și de viață făcătoarelor Taine arată înfierea, unirea și familiaritatea, asemănarea dumnezeiască și îndumnezeirea noastră care vor fi pentru toate și pentru toți cei vrednici din pricina bunătății Dumnezeului nostru, prin care Dumnezeu Însuși va fi în chip asemănător toate în toți [cf. 1 Co 15, 28] cei mântuiți strălucind după cauză ca o frumusețe arhetipală în cei ce strălucesc în chip asemănător cu El după har prin virtute și cunoaștere.

Robi, tocmiți și fii

Credincioși, virtuoși și cunoscători [gnostici], îi numea pe cei introduși, înaintați și desăvârșiți, adică pe robi, pe tocmiții cu plată și pe fii^[26], cele trei ordine [taxeis] ale celor ce se mântuiesc^[27]:

— fiindcă robi credincioși sunt cei care împlinesc poruncile stăpânului și lucrează cu bunăvoință pentru cele încredințate de frica amenințărilor;

— tocmiți cu plată sunt cei care de dorul celor făgăduite poartă cu răbdare greutatea zilei și arșița ei [cf. Mt 20, 12] — adică necazul pus în și legat de viața aceasta din osânda protopărintelui, precum și încercările pentru virtute din ea [această viață] — și care schimbă în chip înțelept printr‑o voință [gnomē] spontană viața pentru viață, adică viața de față pentru cea viitoare;

— iar fii sunt cei care nu se separă nicicând de Dumnezeu, nu de frica amenințărilor, nici de dragul celor făgăduite, ci printr‑un mod de purtare și o deprindere a înclinației și dispoziției sufletului prin voință [gnomē] spre bine, potrivit acelui fiu căruia i s‑a zis: „Copile, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele sunt ale tale” [Lc 15, 31], și care sunt, pe cât e cu putință, prin îndumnezeirea în har ceea ce Dumnezeu este și e crezut că este prin natură și cauză.

Altă pareneză — Sinaxa și comportamentul: manifestări ale înfierii dumnezeiești

Să nu lipsim așadar de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde în ordinea sfântă a dumnezeieștilor simboluri ale celor celebrate în ea atâtea taine ale mântuirii noastre, prin care făcându‑l pe fiecare dintre noi să aibă potrivit lui Hristos și proporțional cu sine însuși o conduită frumoasă, aduce la manifestare făcut desăvârșit potrivit lui Hristos darul înfierii dat prin sfântul Botez în Duhul Sfânt.

Dar cu toată puterea și sârguința să ne înfățișăm pe noi înșine vrednici de harurile dumnezeiești bineplăcând lui Dumnezeu prin fapte bune, nepetrecând ca „păgânii care nu‑L cunosc pe Dumnezeu” „în patima poftei” [1 Tes 4, 6. 5], ci, precum spune sfântul Apostol [Pavel], „omorând membrele cele de pe pământ: desfrânarea, necurăția, patima, pofta cea rea și lăcomia, care este o închinare la idoli, și pentru care toate vine mânia lui Dumnezeu [Col 3, 5–7] peste fiii neascultării [Ef 5, 69]”, toată mânia și furia, vorbirea de rușine și minciuna [Col 3, 8] și, scurt spus, lepădând tot „omul vechi cel stricat în poftele amăgirii [Ef 4, 22] împreună cu faptele lui [Col 3, 9] și poftele lui [Ef 4, 22], să umblăm în chip vrednic de Dumnezeu, Care ne‑a chemat la Împărăția și slava Sa [1 Tes 2, 12], îmbrăcând îndurarea milei, bunătatea, smerita‑cugetare, blândețea, îndelunga‑răbdare, îngăduindu‑ne unii pe alții în iubire și iertând unii altora, dacă are cineva vreo pricină cu cineva, precum și Hristos ne‑a iertat nouă, și, peste toate, să păstrăm legătura desăvârșirii, iubirea și pacea, la care am și fost chemați într‑un singur corp [cf. Col 3, 12–15]” și, ca să vorbesc scurt, „îmbrăcând omul nou înnoit spre recunoaștere după chipul Celui ce l‑a făcut” [Col 3, 10]. Căci trăind astfel, vom putea ajunge la sfârșitul făgăduințelor dumnezeiești și ne vom putea umple cu bună nădejde „de recunoașterea voii Lui în toată înțelepciunea și priceperea duhovnicească, aducând roade în tot lucrul bun și crescând în recunoașterea Domnului, întăriți fiind cu toată puterea slavei Lui spre toată zidirea și îndelunga‑răbdare, mulțumind cu bucurie Tatălui Care ne‑a făcut destoinici de o părticică a moștenirii sfinților în lumină” [Col 1, 9–12].

Dovada înfierii: dispoziția față de cei săraci

Iar dovada limpede a acestui har este codispoziția [syndiathesis] voluntară prin bunăvoință față de cei de un neam cu noi, a cărei operă e faptul de a ni‑l face propriu/familiar după putință ca pe un Dumnezeu pe orice om care are lipsă de ajutorul nostru și a nu‑l lăsa nebăgat în seamă și fără purtare de grijă, ci de a arăta vie cu fapta [în act] prin sârguința [spoudē] cuvenită dispoziția care este în noi față de Dumnezeu și aproapele, „căci fapta e dovada dispoziției”^[28]. Fiindcă nimic nu e în stare să ducă atât de ușor și la dreptate, și la îndumnezeire [theōsin], ca să zic așa, și la apropierea de Dumnezeu ca mila sufletului [hōs eleos psychēs] care oferă cu plăcere și bucurie celor lipsiți.

Săracul dumnezeu și Dumnezeul sărac — baza filantropiei

Căci dacă Însuși Cuvântul l‑a arătat dumnezeu pe cel lipsit care suferă/pătimește frumos [lipsurile lui], fiindcă spune: „Întrucât ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, Mie Mi‑ați făcut” [Mt 25, 40–41], iar cel ce spune aceasta e Dumnezeu, cu atât mai mult îl va arăta cu adevărat dumnezeu prin har și participare pe cel ce poate să facă binele și îl face, ca pe unul care și‑a luat asupra sa prin bună imitare lucrarea/activitatea și însușirea facerii de bine proprie Lui^[29]. Și dacă săracul e dumnezeu din pricina pogorârii lui Dumnezeu^[30], Care a sărăcit pentru noi și primește în El Însuși cu compătimire pătimirile/suferințele fiecăruia până la „sfârșitul veacului” [Mt 28, 20] pătimind/suferind pururea din pricina bunătății în chip tainic, adică mai mult, în chip proporțional cu pătimirea/suferința din fiecare, atunci pe drept cuvânt va fi dumnezeu și cel care din pricina filantropiei [iubirii de oameni]^[31] tămăduiește prin el însuși în chip cuvenit lui Dumnezeu printr‑o imitare a lui Dumnezeu pătimirile/suferințele celor ce pătimesc/suferă și care se arată având prin dispoziție aceeași putere cu Dumnezeu proporțional cu purtarea sa de grijă [pronia] salvatoare. Așadar cine va fi atât de lent și cu anevoie de mișcat spre virtute, încât să nu‑și dorească o Dumnezeire cu un preț atât de bun și a cărei agonisire e atât de ușor de cumpărat și lesnicioasă?

Neuitarea de virtuțile proprii

Iar străjuitoare sigură și neprădată și cale ușoară spre mântuire, fără de care, pe cât socot, într‑adevăr cel care are bune nu va păstra în chip nevătămat nici unul din cele bune ale sale, este acționarea celor ale sale sau acționarea celor proprii [autopragia eit’oun idiopragia], prin care învățând să privim și să reflectăm numai la noi înșine, ne eliberăm de paguba deșartă pe care o avem de la alții. Căci dacă vom învăța să ne privim și să ne cercetăm numai pe noi înșine, nicicând nu ne vom năpusti asupra lucrurilor celorlalți, oricare ar fi ele, cunoscând că există un singur Judecător înțelept și drept, Dumnezeu, Care judecă cu înțelepciune și dreptate toate câte se fac, potrivit rațiunii după care s‑au făcut, iar nu după modul în care au apărut; căci pe acesta din urmă l‑ar putea judeca în chip nedeslușit și oamenii care privesc la cele care apar, dar în jurul său negreșit nu este nici adevărul, nici rațiunea celor ce se fac. Dumnezeu însă, Care vede mișcarea care nu apare a sufletului, pornirea lui nevăzută, rațiunea potrivit căreia este pus în mișcare sufletul și scopul acestei rațiuni, adică sfârșitul premeditat al oricărui lucru, judecă drept, cum spuneam, toate cele făptuite de oameni. Lucru pe care de ne vom sârgui să‑l realizăm ne vom mărgini pe noi înșine la noi înșine neparazitând cele din afară, nu vom lăsa nici ochiul să vadă, nici urechea să audă, nici limba să grăiască cele ale altora, dacă e cu putință în chip desăvârșit; iar dacă nu, atunci să le îngăduim să lucreze cu compătimire, iar nu cu împătimire față de acestea, ca să vadă, să audă și să grăiască spre câștigul nostru și numai cât i se pare cuvenit rațiunii divine care le ține în frâu. Căci nimic nu alunecă mai ușor spre păcat ca aceste organe atunci când nu au ca pedagog rațiunea și, iarăși, nimic nu e mai gata spre mântuire decât acestea, atunci când rațiunea le ordonează, ritmează și le mână spre cele ce are nevoie și vrea ea.

Să nu fim, așadar, cu nepăsare în a asculta după putere pe Dumnezeu, Care ne cheamă la viața veșnică și un sfârșit fericit prin lucrarea poruncilor Sale dumnezeiești și mântuitoare, „ca să luăm milă și să aflăm har la bună vreme” [Evr 4, 16], căci, „harul”, zice dumnezeiescul Apostol, e „cu toți care iubesc pe Domnul nostru întru nestricăciune/incoruptibilitate” [Ef 6, 24], cu alte cuvinte cu cei ce iubesc pe Domnul nostru cu nestricăciunea/incoruptibilitatea virtuții și cu gravitatea curată și nefățarnică a vieții, sau, mai limpede spus, care iubesc pe Domnul făcând voile Lui și nestricând/necorupând nici una din poruncile Lui.

Epilog

Acestea le‑am expus după putere despre acestea, cum am fost învățat, pentru plata ascultării, neîndrăznind să mă ating de cele mai tainice și mai înalte, pe care, dacă cineva din cei iubitori de învățătură dorește să le cunoască, să citească cele scrise în chip dumnezeiesc despre acestea de sfântul Dionisie Areopagitul și va afla într‑adevăr descoperirea unor mistere/taine de negrăit dăruită ca un har prin dumnezeiasca lui gândire și limbă neamului oamenilor „pentru cei ce vor să moștenească mântuirea” [Evr 1, 14]. Și dacă ele n‑au căzut foarte departe de dorința voastră, e mulțumită lui Hristos, Procurătorul celor bune, și vouă, care m‑ați silit să grăiesc acestea. Iar dacă au rămas undeva departe de nădejdea voastră, ce voi pătimi^[32] sau ce voi putea face, dat fiind că sunt slab la vorbire? Căci slăbiciunea se iartă, nu se pedepsește^[33], și ceea ce se face după putință și capacitate se primește, nu se disprețuiește, mai ales de către voi, care v‑ați propus să iubiți din pricina lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu îi va apărea plăcut^[34] tot ceea ce I se aduce după putere în chip autentic, din suflet, chiar dacă e un lucru mic în comparație cu altele mari, ca Unul care n‑a respins‑o nici pe văduva care i‑a adus doi bănuți [cf. Mc 12, 42–43].

Și ceea ce era odinioară văduva aceea și cei doi bănuți ai ei este acum sufletul văduvit de răutate și care a repudiat Legea cea veche ca pe un bărbat, dar nu este încă vrednic de unirea culminantă cu Cuvântul și Dumnezeu, și Îi aduce totuși drept arvună ca pe niște bănuți fie rațiunea măsurată și viața, fie credința și conștiința bună [cf. 1 Tim 1, 19], fie deprinderea și lucrarea efectivă a celor bune, fie contemplarea și acțiunea cuvenită acestora, fie cunoașterea și virtutea corespunzătoare, fie rațiunile din legea naturală și legea scrisă, care sunt puțin peste acestea; pe acestea sufletul care le‑a dobândit și care prin ieșirea din ele și lăsarea lor ca pe întreaga sa viață și viețuire vrea să se unească numai cu Cuvântul și Dumnezeu, I le aduce și primește astfel să fie văduv, ca de niște bărbați, de modurile [purtările], așezămintele și obiceiurile violente ale naturii și ale legii.

Sau aici prin litera împlinită în sens istoric Cuvântul sugerează altceva mai duhovnicesc decât acestea și care poate fi contemplat numai de cei curați în gândire. Căci în comparație cu cele văzute în teologhisire toate cele care oamenilor li se par mari prin virtute sunt mici, măcar că și banii mici și făcuți dintr‑o materie umilă și nu foarte cinstită, pe care‑i aduc cei mai nevoiași, poartă în mod egal întipărirea figurii împăratului și valorează poate mai mult din pricina intenției și dispoziției care‑i aduce din tot sufletul.

Pe această văduvă imitând‑o și eu, am adus lui Dumnezeu și vouă, preaiubiților, ca niște bănuți aceste înțelesuri și vorbe mici și umile dintr‑o gândire și o limbă simplă și săracă, cu privire la cele pe care le‑ați poruncit, rugând sfântul și binecuvântatul vostru suflet mai întâi să nu‑mi mai ceară vreo însemnare scrisă despre nimic din cele vorbite de mine aici din două motive: pe de o parte, fiindcă n‑am dobândit încă frica de Dumnezeu curată și statornică [cf. Ps 18, 10], nici deprinderea tare a virtuții și fixitatea stabilă și neclintită a adevăratei dreptăți, care aduc cea mai mare mărturie pentru siguranța cuvintelor; iar, pe de altă parte, întrucât, învăluit fiind încă de furtuna patimilor ca de o mare sălbatică, ținându‑mă foarte departe de limanul nepătimirii dumnezeiești și fiindu‑mi neclar capătul vieții, nu vreau să am drept acuzator pe lângă faptele mele și cuvântul scris. Iar mai apoi, de dragul ascultării primite, dacă e nevoie, înfățișați‑mă și pe mine prin rugăciuni lui Hristos, marelui și singurului Dumnezeu și Mântuitorul sufletelor noastre, Căruia fie slava și stăpânirea [cf. Ap1, 6] împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în veci. Amin.