Ni se întunecă sufletul pentru că nădejdea noastră nu este în pronia lui Dumnezeu

Ne aflăm, în general, în vremuri grele. Vremuri în care lipsurile economice ne conduc la frământări lăuntrice, întrucât suntem lipsiți de bunăstarea cu care ne-am obișnuit, și la o nesiguranță mai generală în ceea ce privește viitorul nostru. În ultimii ani ne obișnuiserăm să trăim în confort economic, aveam venituri mult mai mari în raport cu munca pe care o făceam. Ne aranjaserăm bine, huzuream și, din păcate, mulți dintre noi am uitat că omul nu are numai ipostas material, iar când se alipește de cele materiale, echilibrul său se zdruncină, și iarăși, dacă din vreun anume motiv, nu va mai avea confortul lucrurilor materiale, îi va fi greu să își redefinească existența sa în această lume.

Iacov cel iubit, protopărintele Vechiului Testament „a mâncat, [s-a săturat], îngrășatu-s-a, îngroșatu-s-a, s-a umplut de grăsime și s-a făcut îndărătnic” (Deuteronom 32, 15). S-a făcut îndărătnic înseamnă că a dat cu piciorul, s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Traiul în huzur îngroașă mintea și ne face să nu ne gândim la altceva decât la cum să huzurim. Dar iată că acum se termină cu huzureala.

Mulți vorbesc de foamete. Nu știu dacă astăzi putem pronunța însă acest cuvânt, dar personal, având o anumită vârstă, ca și unora dintre voi, cei mai bătrâni, care am trăit în condiții grele, ne-ar fi greu să folosim acest cuvânt „foamete”, cel puțin pentru vremurile de astăzi.

Un înțelept pictor grec spunea următoarele: „Grecul a pierdut un mare imbold pe care l-a avut în viață: foamea. Acum mănîncă și toți au burtă. Așadar, nu mai putem avea îndeletnicirile pe care le-am avut flămânzi fiind. Tot ce-a făcut măreț Ellada – fie de către filosofi, fie de către oameni simpli – a făcut-o dintr-o foame. Grecul hulpav devine un animal îndobitocit. Foamea trebuie astăzi să devină regim [de viață]”. Asta spunea el în anii ‘80. Astăzi, alături de greutățile materiale economice, mai avem și un bombardament cu informații pesimiste despre starea generală a planetei și, în special, a țării noastre.

Cu câteva luni în urmă mă aflam la o mănăstire aghioritică și ne-am adunat la arhondaric pentru o tratație cu ocazia zilei egumenului Mănăstirii. Printre altele au predominat informațiile de pe internet despre cele întâmplate în lume, despre planurile demonice ale masonilor, ale politicienilor, ale economiștilor, ale Papei, ale unora, ale altora… O întunecime. Lângă mine stătea un călugăr bătrân care asculta cu atenție, fără să se tulbure, în timp ce pe fețele celor de față se vedea o posomorâre, și a șoptit de trei ori: „Dar unde este Dumnezeu, unde este Dumnezeu…”?

Ni se întunecă sufletul pentru că nădejdea noastră nu este în pronia lui Dumnezeu.

Dar nu ne ocupăm acum de a analiza acestor întunecate puteri ale răului, despre care se spune că ne-au adus în impasul de astăzi. Ceea ce ne interesează pe noi este cum putem, dacă vrem, să scăpăm. Să scăpăm nu de greutățile materiale, ci să găsim adevărata putere sufletească pentru a sta pe picioarele noastre, dând nădejde și lumină vieții noastre.

Lumina și Viața este Hristos. Noi, însă, ne numim creștini fără ca în esență să trăim creștinește. Hristos a schimbat cursul istoriei nu prin învățătura Sa morală, ci prin cele două adevăruri pe care ni le-a arătat prin viața și prin propovăduirea Sa: Învierea și Dragostea. Prin Învierea Sa a dat dezlegare celei mai mari taine și probleme a omului.

Astăzi civilizația noastră este falimentară duhovnicește. Vrem să alungăm din viața noastră gândul morții și să fugim de durere, mai cu seamă de durerea trupească. Uzul și abuzul de medicamente sunt astăzi înspăimântătoare și, cu cât ne obișnuim cu medicamentele, cu atât acestea nu mai au efect, și tot mărim dozele și tot așa. Toți ne-am obișnuit să trăim cu pilule: pilule pentru hipertensiune, pilule pentru colesterol, pilule pentru glicemie, pilule, pilule, pilule… Aceasta, de cele mai multe ori, pentru ca să nu fim siliți să ne dedăm unui regim, să ne dedăm înfrânării, privării. Astăzi trăim mai mulți ani, însă cu suport farmaceutic, fie pentru sănătatea noastră trupească, fie pentru cea sufletească. Depresia dă și primește.

Toți știm că vom muri și că în mod sigur în această lume vom suferi, oricât am vrea să înăbușim în mintea noastră aceste două realități.

Auzim că se spune, pe la înmormântări: “tânăr era răposatul, n-avea 80 de ani”. Mai demult oamenii, cu atâtea chinuri și războaie, cu greu treceau de 60. Astăzi, cu evoluția științei, tragem false nădejdi că vom amâna mult clipa morții. Dar dacă nu murim, nu vom învia. Spunea cineva despre țara noastră, că Grecia niciodată nu moare, și de aceea nici nu înviază. Trăim într-o stare de conservare, într-o mizerie. Am învățat să huzurim în vremurile bune, fără greutăți, iar acum când au venit greutățile, întrucât huzurul nu l-am câștigat prin osteneala noastră, cârtirea care însuţeşte starea noastră de nesiguranță, ni s-a făcut ca o molimă. Unul îl trage în jos pe celălalt.

Vin unii vizitatori în Sfântul Munte și întreabă: A avut aici criza economică vreo influență? Le răspundem: Desigur. Spun aceștia: Dar cum, venituri nu aveți, pensii nu aveți, cum v-a influențat? Și le răspund: Cârtirea voastră ne influențează. Din fericire, mulți înțeleg și schimbă vorba.

Și dacă tot i-am amintit pe vizitatorii din Sfântul Munte, pentru că de acolo îmi culeg experiențele, de la oameni, fie discutând, fie spovedind, voi face o evaluare a nevoilor lor. Unii vin pocăindu-se întru cunoștință pentru viața lor de până acum, își mărturisesc păcatele și încearcă să Îl iubească pe Hristos și să simtă Dragostea Sa. Acești oameni cad și se ridică și iar cad și iar se ridică, dar nu mai păcătuiesc iarăși în același mod. Obiceiurile rele, obișnuințele nu pleacă cu ușurință, ispitele sunt astăzi mai puternice, dar acești oameni se poate ca la arătare să facă aceleași pe care le făceau și înainte, dar inima lor nu mai este dedată în același mod păcatului, și de aceea au nădejde. Ba se poate să aibe şi bucurie, deoarece dobândesc o legătură de iubire cu Hristos, Care ridică toate păcatele lumii – este de ajuns să vrem să Îl încărcăm cu ele.

Sunt alții care vin să-și spună greșelile dintr-o datorie morală și puțini dintre aceștia au înlăuntrul lor bucurie, în ciuda vădirii păcatelor lor – de multe ori încearcă și cu amănunte să le expună ca să se curățească mai bine –, dar bucuria lipsește, pentru că nu există dragoste pentru Hristos. Nu le pasă de legătura cu Hristos, ci de aranjarea lor la nivel religios, psihologic. Această aranjare o urmăresc și alte religii. În islam, de exemplu, dacă te speli după un păcat, te curățești; în acest fel, însă, nu se creează o legătură cu Dumnezeu, este o simplă ținere a legii.

Aceasta se întâmplă, din păcate, cu mulți dintre noi, creștinii. Nu trăim, pentru că viața există doar în cadrul relațiilor. Aranjarea morală individuală, fără dragoste pentru oameni, fără toleranță, cel puțin, a unuia față de celălalt, nu conduce nicăieri.

Lipsa relațiilor umane adevărate secătuiește sufletul, îl lasă lipsit de sens și omul este obligat astăzi să alerge la psihologi și psihiatri. Din nefericire, am devenit precum Apusul. Mai demult nu aveam nevoie de psihologi pentru că unul vorbea cu celălalt și astfel existau relații. Nu aveam, desigur, nici bani pentru un astfel de lux, precum psihologii. Și într-o paranteză, un lucru dureros: din păcate, astăzi rolul psihologului încearcă să îl joace unii duhovnici, fără cunoștințele necesare, fără pregătire și cu rezultate lamentabile.

Vin alții în Sfântul Munte pentru a găsi profeți, prezicători și tot aleargă încoace și încolo. Aceștia, tulburați, văd cele de la televizor și de pe internet și vin ca acestea să le fie confirmate la prima mână, devenind obiectul unei exploatări prin această stăpânire a groazei pe care o trăiesc. Sunt exploatate până și cuvintele și scrierile fericitului Gheronda Paisie Aghioritul.

Gheronda Paisie, așa cum l-am cunoscut, era un om plin de pace, dragoste și bunătate. Mergeai lângă el și ți se liniștea sufletul, îți dădea nădejde, bucurie pentru viață. Astăzi, se împart sute de fotocopii după un manuscris al său despre antihrist și 666, de parcă acesta ar fi fost mesajul principal al lui Gheronda.

Era foarte preocupat de cele ce urmau să se întâmple. I-a tradus cineva una dintre numeroasele broșuri protestante care circulau în America, iar el a luat-o în serios. Toate acestea deja slăbiseră în America, lucru pe care noi i l-am spus, deoarece le citiserăm cu ani buni înainte de a apărea broșura sa.  Dar el insista, mai era şi karamanlis [din regiunea Karaman, Asia Mică]… Şi Gheronda Porfirie îi atrăsese atenția să nu mai continue să se preocupe de acestea. Asemenea profeții ale sfârșitului sunt o flecăreală religioasă care aduc tulburare și nepăsare pentru mântuirea sufletului.

Mai vin și alte suflete „zbârcite”, pline de păcate, oameni deznădăjduiți de mântuirea lor. Din păcate, egoismul nostru, care caută întotdeauna îndreptățire, nu permite să fie stricată imaginea sinelui nostru prin abaterile morale pe care le facem. Neexistând pocăință, adică dispoziție pentru a fi restaurată relația noastră cu Dumnezeu, în care să regăsim smerenia și nădejdea şi pe Dumnezeu Cel Care mântuiește, încercăm singuri să ne aranjăm la nivelul conștiinței, fără să ridicăm mâinile către cele de sus, considerându-ne nevrednici din cauza păcătoșeniei noastre. Ne afundăm permanent într-o stare de vinovăție, încât mulți, în cele din urmă, vrem să Îl alungăm cu totul pe Dumnezeu din viața noastră deoarece, după cum spune Dostoievski, „dacă Îl scoți pe Dumnezeu, toate sunt permise”.

Mai sunt și alții care caută numele mari, pe sfinți, pentru a găsi sprijin, și aceasta nu numai în Sfântul Munte. De cele mai multe ori, aceste nume mari sunt idolatrizate, iar Hristos și idolii nu se împacă laolaltă.

Cred că Apusul are circumstanțe atenuante pentru că încearcă să se descreștineze. Acolo a stăpânit erezia, creştinismul a fost asimilat moralității aspre, lucru care i-a obosit multe veacuri pe oameni, iar ei vor să se izbăvească de această povară a unei religii care nu este dătătoare de viață.

Îi imită, desigur, și mulți dintre stăpânitorii noștri, în special din cauza unor complexe, dar și pentru că nu au gustat Ortodoxia.

Mare amăgire în biserica noastră a dăinuit în timpul stăpânirii turcești. Au fost traduse scrieri apusene pentru, chipurile, formarea spirituală a neamului nostru, diverse lucrări despre împăcarea Dreptății Divine. Ai făcut un păcat, vei face o faptă virtuoasă ca să fie împăcată Dreptatea lezată a lui Dumnezeu. Vai de noi, dacă Dumnezeu ar fi fost aşa un băcan… Iar omul se află într-un continuu stres ca să-și pună la punct socotelile sale cu Dumnezeu. Păcătuim, conștientizăm aceasta, cerem iertare de la Dumnezeu, Care le cunoaște pe toate și pentru ce este important, prin Spovedanie, cerem iertarea Bisericii. Nu pentru că am săvârșit un păcat personal, ci pentru că păcătuind, rănim Trupul lui Hristos, Biserica. Dacă stăm să strecurăm toate cele cotidiene, atunci în încercarea de a le pune în ordine, pierdem trenul, viața înaintează. Biserica noastră, la fiecare slujbă și mai cu seamă la Dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru lăsarea și iertarea păcatelor tuturor binecredincioșilor creștini ortodocși, iar iertarea o primim când ne simțim mădulare ale Bisericii noastre și nu ne luptăm doar pentru aranjarea noastră individuală. Avem adevărul neschimbat, dar nu îl trăim.

Cetatea creștinului este în ceruri. Noi ne străduim și cerem de la ceilalți să fie zidită o lume creată îngerește. Aceasta nu se poate. Evanghelia spune: „în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33).

Protestanții eretici se îndreptățesc câștigând bani. Capitalismul este creația lor. Noi nu ne lipim de acestea: nici disciplinați nu suntem, dat fiind temperamentul nostru, ca să putem ajunge la reușitele lor tehnologice sau economice, pentru că, esențialmente, nu avem nevoie de acestea. Noi, grecii, suntem ortodocși pentru că sufletul nostru Îl caută pe Dumnezeu. Trăim cu minunea. Înaintașii noștri din vechime au inventat acel „Deus ex machina”. De atunci, trăim și ne sprijinim pe mila cerului. Toți așteptăm minunea, ca rezolvare a problemelor de sănătate, a greutăților sentimentale, economice și altele. Ne înăsprim însă sufletul și îi dezaprobăm pe cei care nu țin formele religiei și, de multe ori, îi alungăm prin felul nostru de a fi, dar mai degrabă, pentru că suntem frustrați.

Hristos ne-a învățat dragostea. Dacă nu iubim și nu îmbrățișăm oile pierdute, să nu așteptăm să găsim și noi milă. Cu siguranţă avem nevoie de un cuvânt bun. Cele materiale se pot împuțina, dar mare este Dumnezeu: „bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele”.

Ne aflăm cultural, psihologic, aproape ca în vremurile în care a venit Hristos înainte cu 2000 de ani. Oamenii l-au urmat pentru că erau disperați, obosiți, însetați, iar în Hristos au văzut lumină. Dar pentru că ne închidem ochii, nu vedem această Lumină. Să aruncăm banii nenorocirii, ai mizeriei și ai interesului personal ca să vedem Lumina, pentru că numai aceasta ne poate ajuta să trecem peste falimentul de acum. Atunci când ne eliberăm de greșelile noastre putem să primim în suflet cuvântul lui Dumnezeu Care ne hrănește. Omul nu se hrănește doar cu pâine, ci și cu cuvintele dătătoare de viață ale lui Dumnezeu. „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).

1997: Gheronda Makarios împreună cu părintele său duhovnicesc, Gheronda Efrem Filotheitul (în prezent în Arizona) şi cu ucenicul său, Dimítris (în prezent, Ieromonahul Pávlos)

Fragment din omilia Părintelui Makários de la Chilia „Nașterea Maicii Domnului” Maroudá, aparţinând Sfintei Mănăstiri Hilandar, ținută în Catedrala Mitropolitană Sfântul Nicolae din Alexandroúpolis.