O viață ceva mai puțin “postată”

În august 2003, cu câteva luni înainte de a ne căsători, eu și cu viitoarea mea soție am plecat într-o călătorie prin Europa, cu rucsacul în spinare. Ați putea să vă amintiți de acea vară specială pentru că atunci a avut loc cel mai mare val de căldură în Europa în ultimele sute de ani, sau cam așa ceva, aşa că era multă vâlvă în media. În magazinele din Paris nu se mai găseau ventilatoare de vânzare. Străzile erau pline de turişti transpiraţi, pe jumătate goi, lucru care, sunt sigur, îi făceau pe localnici şi mai morocănoşi ca de obicei, tocmai pentru că trebuiau să cedeze controlul asupra oraşului lor unor hoarde de turişti.

A fost o excursie pe cinste, 8 oraşe în 30 de zile. Am folosit un serviciu de transport prin autocare şi am stat în hostel-uri pentru tineri, aşa cum se face atunci când n-ai bani. A fost obositor, minunat, revelator, frustrant, frumos. Mi-ar plăcea să vă arăt nişte fotografii, dar e un lucru dificil, mai ales pentru că albumul cu poze e pe biroul meu de acasă.

Să faci fotografii era un lucru diferit în acea vreme. Înainte de călătorie am cumpărat 10 role de film Fujifilm ISO 400, 24+3 poziţii, pentru SLR-ul meu Nikon. Trebuia să cântăresc importanţa fiecărai fotografii, nu era deajuns că filmul era scump, mai trebuia şi developat. Odată terminată călătoria, am petrecut zile întregi uitându-ne pe poze, retrăind momentele, alegând cu grijă fotografiile pe care le consideram că merită să fie puse în album.

Mă uit adeseori prin acel album. Conţine unele din cele mai bune fotografii pe care le-am făcut vreodată, într-o perioadă tumultuoasă a vieţii. Amintirile mele din acea vreme se estompează încetişor, la fel ca şi fotografiile, niciodată însă nu voi uita feeling-ul acelei luni.

Luna trecută, câţiva dintre prietenii mei au fost în Europa în vacanţă. Ştiu asta pentru că le-am urmărit fiecare mişcare pe Instagram şi pe Facebook. Uneori, fotografiile lor îmi reaminteau de locurile prin care fuseserăm şi noi în excursie. Uneori, mă făceau invidios. Alteori, mă gândeam, hei, asta e chiar drăguţ…

Mă întreb cum ar fi dacă soţia mea şi cu mine am fi făcut excursia în prezent, adică aproape 10 ani mai târziu. Îmi imaginez că mi-aş fi petrecut cea mai mare parte din timp fie făcând fotografii cu telefonul, fie căutând reţele wifi necodate. Pentru că, nu-i aşa, dacă nu postezi fotografii cu ceea ce faci, e ca şi cum nu s-ar întâmpla, nu ?

Într-un fel, sunt bucuros că ne-am făcut marea noastră excursie prin Europa înainte ca reţelele sociale să existe. Ne verificam email-ul poate o singură dată în fiecare oraş, asta dacă găseam un Internet Cafe. Cea mai mare parte de vreme eram noi înşine, doi oameni într-o mare de turişti. Nu era nimic deosebit la sticla de vin pe care o serveam în restaurantul italian, atâta doar că era sticla noastră de vin, pe care o împărţeam doar noi doi, nu şi cu altcineva. A fost o lună întreagă de momente “secrete” în public, iar noi eram, pur şi simplu, prezenţi acolo. Nu ne marcam locaţia în Foursquare, nu vorbeam despre ea pe Facebook, nu postam nici o fotografie, nicăieri. Privesc înapoi şi preţuiesc această libertate incredibilă pe care eram siliţi să o trăim înainte ca toţi să trecem online şi să ne vină ideea că valoarea unei clipe este direct proporţională cu numărul de like-uri pe care-l adună.

M-am trezit ieri dimineaţă cu nişte update-uri de status pe facebook de la anumiţi oameni cărora nu le place Haloween-ul şi care nu şi-ar lăsa niciodată copiii să participe la urâciunea unui “ne daţi ori nu ne daţi”. M-am umplut imediat de un sentiment de vinovăţie pentru că am lăsat-o pe fiică-mea să-şi facă de cap seara trecută, îngăduindu-i să se îmbrace în costumul mixt de zână-sirenă ales de ea.

Apoi mi-am dat seama că mă simt astfel mai tot timpul pe Facebook. Vină, frustrare, invidie… Astea sunt sentimentele care alimentează activitatea pe cele mai multe reţele sociale, iar pe Facebook poate chiar mai mult decât pe altele. Astea sunt sentimentele care ne determină să facem share/like/comment. Iar apoi mi-a venit iar în minte călătoria noastră prin Europa şi cât de mult tânjesc după acea vreme de dinainte de a deveni obligaţi să purtăm povara gândurilor, sentimentelor şi opiniilor tuturor acelora cu care suntem conectaţi online, ceea ce Frank Chimero numea “purtarea poverii vieţii digitale a celorlalţi”.

Nu spun că am terminat-o cu Facebook, oricum postarea publică pe blog a divorţului de Facebook a devenit deja un clişeu, şi nu vreau ca ceea ce scriu acum să sune astfel. Vreau doar să spun că nu-mi place cum mă fac să mă simt noutăţile postate pe Facebook, aşa că “voi vedea alţi oameni” pentru o vreme, şi o să vedem cum merg lucrurile. Şi voi încerca să regăsesc şi sentimentul acelei excursii prin Europa de acum 10 ani, în vieţile oamenilor din jurul meu.

Sursa: Rian van der Merwe, A life less posted