Parastasele – practică a Bisericii primare sau inovație modernă ?

În articolul de faţă am dori să prezentăm anumite aspecte despre pomenirile morţilor pentru a înţelege dacă acestea au existat în Biserica veche sau nu. Dar înainte de a trece la subiectul nostru, bine ar fi să vedem ce sens au pomenirile în Biserica Ortodoxă – şi asta pentru a evita răstălmăcirile.

Pomenire înseamnă celebrarea dumnezeieştii Liturghii în ziua morţii unui mucenic, spre cinstirea lui, adunarea membrilor Bisericii spre cinstirea unui mucenic, sărbătorirea respectivului martir, rugăciunea Bisericii pentru cei adormiţi şi pomenirea numelui mucenicului la dumnezeiasca Liturghie. Atunci se înalţă rugăciuni pentru cei adormiţi şi întreaga Biserică prăznuieşte şi se roagă Domnului pentru odihna sufletului martirului, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, “dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim” (Romani 14, 8).

Pomenirea celor adormiţi (parastastul) face parte din structura Liturghiei şi reprezintă comuniunea dintre cei vii şi cei morţi într-un singur trup, în trupul adunării [bisericeşti]. Nikos Matsoúkas arată în Dogmatica lui: „dragostea lui Dumnezeu nu se supune nici unei legi, dacă sufletul Îl cere şi Îl vrea pe Dumnezeu. Mila Lui este nemăsurată. Acesta este sensul pe care îl au rugăciunile şi parastasele” (Matsoúkas, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. III, p. 547). Pomenirile se săvârşesc pentru fiii credincioşi ai Bisericii. Androútsos spune şi el în Dogmatica lui: „Concluzia generală a învăţăturii Părinţilor despre acest lucru este că morţii cu desăvârşire răi şi neîndreptaţi nu se pot folosi de pe urma faptelor de milostenie ale celor în viaţă sau a rugăciunilor Bisericii (Androútsos, Dogmatica, pp. 428-429). În alt loc spune în acest sens: „… rugăciunile care se fac pentru cei adormiţi sunt simple rugăciuni de cerere adresate Dumnezeieştii Mile pentru cei adormiţi întru credinţă…” (Androútsos, Dogmatica, p. 434).

Şi, în final, menţionează: „… Sfântul Ioan Damaschin, atrăgând atenţia că Dumnezeu «vrea ca prin toate, toţi să primim binefaceri, deopotrivă şi cei vii, şi cei morţi», arată că «acela care se nevoieşte pentru mântuirea aproapelui în primul rând pe sine se foloseşte, şi apoi pe aproapele». Faptul că această explicaţie a parastaselor este singura sănătoasă, redând duhul Bisericii vechi care săvârşea pomenirea celor adormiţi, este vădit de uzul general al pomenirilor. În teorie, Biserica Ortodoxă învaţă că parastasele sunt de folos doar celor care s-au pocăit şi nu au păcătuit grav şi nu trebuie să se săvârşească pentru cei nepocăiţi, însă, pentru că nu este cunoscută starea morală a tuturor celor morţi, practic, parastasele se săvârşesc pentru toţi…” (Androútsos, Dogmatica, p. 436).

Rugăciunile de cerere pentru pomenirea morţilor nu au nici o legătură cu învăţăturile despre apocatastază, despre mântuirea tuturor, sau cu alte asemenea învăţături. Trembélas, în Dogmatica lui prezintă concepţia Părinţilor şi a Bisericii şi care adevereşte cele de mai sus. „Este aşadar limpede că amândoi Părinţii menţionaţi [adică Chiril al Ierusalimului şi Ioan Gură de Aur], vorbind despre foloasele şi ajutorul acordat de cei vii celor morţi, nu înţeleg că prin acestea poate fi scăpat cineva din durerile iadului şi mutat din iad în Rai, ci sunt ca o mângâiere şi un mic ajutor, „ajutând spre întărire”, ca luminare a iadului  (Trembélas, Dogmatica Bisericii Soborniceşti Ortodoxe, vol. III, ed. Sotír, Atena 2003³, p. 412).

Încheind cele despre înţelesul parastaselor, cităm din cartea părintelui Seraphim Rose: „În general, protestanţii consideră că rugăciunile Bisericii pentru cei morţi nu se pot împăca cu nevoia omului de a-şi găsi mântuirea lucrând-o din viaţa pământească. «Dacă putem să ne mântuim în Biserică după moarte, de ce să mai facem efortul să ne nevoim sau să dobândim credinţă din această viaţă? Să mâncăm, să bem şi să petrecem…». Desigur, nimeni dintre cei care au aplicat această filosofie cât au trăit nu s-au mântuit vreodată prin rugăciunile Bisericii săvârşite după moarte, şi este vădit că un asemenea argument este cu totul artificial, ipocrit chiar. Rugăciunile Bisericii nu pot mântui pe oricine, dacă respectivul nu-şi doreşte mântuirea sau nu s-a luptat el însuşi să o dobândească în vremea vieţii sale. Într-un anume sens, am putea să spunem că rugăciunile Bisericii sau ale fiecărui creştin separat pentru un mort anume nu sunt de fapt decât un rezultat al modului de viaţă [al respectivului mort]… ” (Rose, Sufletul după moarte).

Sufletele nu se află încă de acum în starea lor ultimă. Nu a venit încă ceasul Judecăţii celei din urmă. Sfântul Marcu Eugenicul scrie: „Noi nu spunem nici că drepţii se desfătează desăvârşit de moştenirea lor şi de acea stare fericită pe care şi-au pregătit-o încă din această viaţă, nici că păcătoşii îndată după moarte sunt duşi la osânda veşnică în care se vor chinui neîncetat; dar că acestea, amândouă, vor deveni obligatorii după ziua cea din urmă a Judecăţii şi după Învierea tuturor oamenilor” (Rose, Sufletul după moarte; Sfântul Marcu Eugenicul, A doua apologie către latini).

Acest ceas vine, aşadar, după învierea cea de obşte. În Apocalipsă se menţionează: „Şi am văzut, iar un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsă 20, 11-15).

Iisus Hristos, după ce a fost omorât cu trupul, „S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe…” (I Petru 3, 19-20). Apostolul Petru spune şi cuvântul acesta: „Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oameni, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu cu duhul” (I Petru 4, 6). Pentru că Hristos „este gata să judece viii şi morţii” (I Petru 4, 5). Însuşi Domnul a vorbit despre posibilitatea lăsării păcatelor şi a iertării lor după moarte: “De aceea vă zic: Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (I Petru 12, 31-32). Astfel, există posibilitatea iertării şi în veacul viitor. Altfel, ar fi fost de prisos să o spună.

Observăm o identitate între acest pasaj şi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Văduvele pot scăpa din moarte [pe soţul lor adormit] nu doar în prezent, ci şi în viitor, fiindu-i alături şi jelind [pentru iertarea păcatelor lui]” (Ioan Hrisostom, A 21-a Omilie la Faptele Apostolilor, PG 60, p. 169). Amândouă aceste cuvinte subînţeleg ştergerea păcatelor şi dincolo de mormânt, în afară de păcatul blasfemiei Sfântului Duh. Aceeaşi tâlcuire o dă şi Sfântul Marcu Evghenicul: „… din Evanghelia către Matei, în care Mântuitorul spune că «nu se vor ierta păcatele celui care blasfemiază pe Duhul Sfânt, nici în această viaţă, nici în cea viitoare», pentru că există lăsare a păcatelor şi în viaţa viitoare” (Rose, Sufletul după moarte; Marcu Evghenicul, Apologia I către Latini, p. 319).

Pomenirile în Vechiul Testament

Pomenirile au existat în practica poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Îl vedem pe David şi pe cei dimpreună cu el postind pentru Saul mort, pentru Ionatan, dar şi pentru tot poporul care fusese omorât în război: “Atunci a apucat David hainele sale şi le-a rupt; asemenea şi oamenii cei ce erau cu el şi-au rupt hainele lor, şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi după fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie” (2 Regi 1, 11-12). Este de înţeles să te tânguieşti şi să plângi, dar de ce să posteşti pentru morţi? Poporul din vremea lui Neemia a postit şi s-a tânguit pentru fărădelegile lor personale, dar şi pentru ale părinţilor lor. „În ziua de douăzeci şi patru a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israel, îmbrăcaţi cu sac şi cu capetele presărate cu cenuşă, ca să postească. Şi, osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israel de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor. Şi, după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din cartea legii Domnului Dumnezeului lor un sfert de zi, iar alt sfert de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor” (2 Ezdra 9, 1-3). La cine aşadar se referă cuvântul „părinţi”?

În acelaşi capitol al aceleiaşi cărţi se arată clar la cine se referă prin cuvintele lui Iosua, ale lui Cadmiel, şi ale celorlalţi care au vorbit de pe podeţul leviţilor şi au adus rugăciune înaintea poporului: “Tu ai văzut necazul părinţilor noştri în Egipt şi ai auzit strigătele lor la Marea Roşie… Tu ai făcut semne şi minuni înaintea lui Faraon, împotriva tuturor slugilor lui şi împotriva întregului popor din ţara lui… Dar părinţii noştri s-au îndărătnicit şi şi-au învârtoşat cerbicia lor; n-au ascultat poruncile Tale… Chiar când şi-au făcut un viţel turnat şi au zis: “Iată dumnezeul tău care te-a scos din Egipt!” şi s-au dedat la hule mari împotriva Ta… dacă s-au odihnit, au început iar să facă rău înaintea Ta. Atunci Tu i-ai dat din nou în mâna vrăjmaşilor lor ca să-i stăpânească…” (2 Ezdra 9). Este limpede aşadar că spunând „părinţi” nu înţeleg pe părinţii lor aflaţi în viaţă, ci se referă la generaţiile dinaintea lor. La generaţia care a fost slobozită din robia lui Faraon şi la cea de după aceasta. De aceea, rugăciunea publică se şi concentrează asupra faptului că au păcătuit şi nu au rămas credincioşi, de unde rezultă şi toate relele.

O altă mărturie cât se poate de clară este din cartea Macabeilor: Iuda Macabeul a adus jertfă pentru cei căzuţi spre ispăşirea păcatelor lor: „…Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (2 Macabei 12, 43-46).

Aici, bine este să spunem că această carte aparţine canonului cărţilor Sfintei Scripturi, aşa cum ni l-a lăsat Biserica. Concret, Canonul al 85-lea Apostolic o aşează între cărţile sfinte şi cinstite ale Sfintei Scripturi. Nu avem prin urmare nici un motiv să respingem această carte. Dimpotrivă, merită să menţionăm un detaliu foarte important: Apostolul Pavel în Epistola către Evrei 11, 35, scrie: „Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere” (Evrei 11, 35). În Vechiul Testament, moartea martirică este menţionată doar în cartea Macabeilor (2 Macabei 6, 18, 28), acolo unde se vorbeşte şi de pomenirile morţilor. Din cartea Macabeilor a preluat Apostolul Pavel informaţiile despre cei morţi în chinuri, la care face referire în Evrei 11, 35. Dacă Apostolul Pavel acordă valabilitate acestei scrieri vechi-testamentare, de ce nu ar fi valabile şi pomenirile care sunt menţionate în epistola sa, şi care au ca sursă cartea sus-menţionată?

Dacă această practică ar fi greşită, ar fi condamnat-o chiar Sfânta Scriptură şi Dumnezeu ar fi pedepsit exemplar pe cei care săvârşeau asemenea fapte vrednice de pedeapsă, aşa cum a făcut şi în alte cazuri. Însă, nu există nici un alt loc din Sfânta Scriptură în care Dumnezeu să o condamne. Dimpotrivă, „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi” (2 Macabei 12, 44), „foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor” (2 Macabei 12, 43).

Nu doar că laudă acea faptă a lui Iuda Macabeul, dar aşează învierea drept premisă a pomenirii morţilor. Dacă nu ar exista credinţa în înviere, așadar și în judecată și în răsplată, atunci ar fi nefolositoare rugăciunile de cerere pentru cei adormiţi.

Iuda Macabeul, spune textul sfânt, „pentru socotinţa învierii morţilor”, „strângând bani… a trimis în Ierusalim să se aducă jertfă pentru păcat” (2 Macabei 12, 43). Aici se iveşte o întrebare: Să presupunem că Iuda şi cei dimpreună cu el s-ar fi înşelat şi ar fi săvârşit ceva care nu ţine de credinţa iudaismului. Dar centrul religiei iudaice, Ierusalimul adică, locul unde a trimis colecta pe care a făcut-o pentru a săvârşi jertfa pentru păcat spre folosul oamenilor care au murit, s-a înşelat şi acesta? Nu s-a găsit nimeni care să oprească o lucrare înşelată pe care a întreprins-o Iuda şi cei dimpreună cu el?

Pomenirile în Noul Testament

În Noul Testament îl vedem pe Apostolul Pavel că se roagă pentru Onisifor cel adormit: „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul” (II Timotei 1, 18). În ce priveşte alineatul acesta, unii afirmă că Onisifor nu murise. Însă, în contextul acelei scrisori, expresia „ziua aceea” care înseamnă Judecata, are legătură cu acela care pleacă din această lume, pentru că Pavel spune despre sine în altă parte: „vremea despărţirii mele s-a apropiat…De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător” (II Timotei 4, 6-8). Adică, în contextul aceleiaşi scrisori, cel care aşteaptă „ziua aceea” trebuie mai întâi să „plece din această lume”. În al doilea rând, faptul că Onisifor murise transpare din faptul că Apostolul Pavel vorbeşte separat despre Onisifor şi despre familia lui: „Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor” (II Timotei 1, 16). „Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el [Onisifor] să afle milă de la Domnul” (II Timotei 1, 18).

Pentru început, Pavel ar fi putut să spună „să dea Domnul ca în ziua aceea Onisifor şi casa lui să afle milă de la Domnul”. De asemenea, Pavel diferenţiază urările, aşa încât una este pentru prezent, iar alta pentru viitor. La sfârşitul epistolei, din nou, se referă doar la familie: „Îmbrăţişează pe Priscila şi pe Acvila şi casa lui Onisifor” (II Timotei 4, 19).

Pomenirile în epoca postapostolică

a) Tertulian (€ 220) ne informează despre văduva creştină care se roagă pentru odihna sufletului soţului ei mort: «Εnim vero et pro anima ejus orat, et refrigerium interim adpostulat ei, et in prima resurrection consortium, et offert annuis diebus dormitionis eju». (Tertulian, De monogamia 10, PL 2,942C – în jurul anilor 210-211). Tertulian se referă cu precădere la pomenirea de un an a morţii fraţilor adormiţi, dar şi la săvârşirea dumnezeieştii Euharistii pentru aceştia: «Oblationes pro defunctis, pro nataliciis, annua die facimus» (Tertulian, De corona 3, PL 2,79B, pe la anul 208 d. Hr.). În martirologiul Perpetuei, scriere care foarte probabil îi aparţine, Tertulian se referă la rugăciunea stăruitoare a mucenicei pentru mântuirea sufletului fratelui ei Dinokrátis, care murise la vârsta de 7 ani, nebotezat. Roadele acestei rugăciuni erau mântuitoare pentru cel care după moarte se afla în chinuri, căci murise nepregătit. (J.B.Robinson, The passion of S. Perpetua. Textes and Studies, Cambridge at the University Press 1(2), 1891, p. 204).

b) În martirologiul Sfântului Policarp (secolul al II-lea) este descrisă de asemenea o pomenire a morţilor. Acolo se spune că pe locul unde au fost îngropate moaşte de mucenici, se vor aduna credincioşii „întru veselie şi bucurie” spre a serba „ziua martiriului acestuia, care este ziua lui de naştere, spre pomenirea celor care mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor”. „Şi astfel, şi noi după aceea, adunând oasele lui cele mai preţioase decât pietrele de mare preţ şi încercate mai mult decât aurul, le-am aşezat acolo unde li se cuvenea. Adunaţi acolo, pe cât ne este cu putinţă, cu veselie şi bucurie, să ne dea Domnul să serbăm ziua de naştere a martirului nostru, ca să ne aducem aminte de pomenirea celor ce mai înainte s-au nevoit şi spre a fi pildă de nevoinţă şi de pregătire celor din viitor” (P. Papaevanggélou, Părinţii Apostolici, volumul IV).

Acesta era obiceiul Bisericii, de vreme ce fusese rânduit om care să consemneze numele martirilor, precum şi data morţii lor, pentru a se săvârşi pomenirea lor după tipicul descris. În zilele lui Ciprian [al Cartaginei], un credincios pe nume Tértyllos, se ocupa cu foarte mare grijă de mărturisitori şi consemna cu toată precizia ziua nevoinţei lor martirice, aşa încât în ziua comemorării să se săvârşească liturghia şi să fie pomenit numele martirului la locul lui. (Ciprian, Epistola 12, 2)

c) În textul apocrif „Faptele lui Ioan” (secolul al II-lea), de provenienţă din Asia Mică, este consemnată o mărturie, potrivit căreia la mormântul creştinei Drusiana s-a săvârşit dumnezeiasca Euharistie şi au fost înălţate rugăciuni în a treia zi de la moartea ei. „În ziua următoare, a venit Ioan dimpreună cu Andronic şi cu fraţii dis-de-dimineaţă la mormânt, fiind a treia zi de la moartea Drusianei, ca să frângă pâinea acolo… Şi acestea spunând Ioan s-a rugat şi luând pâinea a pus-o pe mormânt ca să o frângă. Şi a spus: «Slăvimu-Ţi numele, Ţie Celui ce ne-ai întors de la rătăcire şi de la înşelarea cea fără de milă. Şi astfel rugându-se şi slavă aducând, a plecat de la mormânt după ce i-a împărtăşit pe toţi fraţii cu Euharistia Domnului»” (P. Skaltzís, Η υπέρ των Νεκρών φροντίδα της Αρχαίας Εκκλησίας [Grija faţă de morţi a Bisericii vechi], Ποιμαντική Βιβλιοθήκη [Biblioteca Pastorală] 19, pp. 118-121).

d) Dar şi Origen († 254) ne informează despre existenţa rugăciunilor pentru cei adormiţi în epoca lui: „[Şi dacă Pavel, încă în trup fiind, a socotit că a fost răpit cu duhul în Corint,] nu trebuie să deznădăjduim într-atât că și fericiții care au ieșit [din trup] pot ajunge în duh la biserici, poate mai mult decât cel ce este încă în trup. De aceea nu trebuie să disprețuim rugăciunile din ele, ca unele care au ceva deosebit pentru cei ce se adună cu sinceritate în ele” (Origen, PG 11, 556 A).

e) Şi Sfântul Ciprian (†258), Episcop al Cartaginei, le recomandă preoţilor să nu fie nepăsători faţă de vechiul obicei al Bisericii de a cinsti comemorarea morţii credincioşilor şi mai ales a martirilor. Subliniază că prin ofranda dumnezeieştii Euharistii se purifică şi preotul însuşi. În epoca lui era consacrată practica liturgică a pomenirii celor adormiţi la dumnezeiasca Liturghie (P. Skaltzís, Η υπέρ των Νεκρών φροντίδα της Αρχαίας Εκκλησίας [Grija faţă de cei morţi a Bisericii vechi], Ποιμαντική Βιβλιοθήκη [Biblioteca Pastorală] 19, pp. 118-121).

f) Sfântul Chiril al Ierusalimului, în a 5-a Cateheză Mistagogică (care s-a rostit la anul 348 d.Hr.), arată această practică a Bisericii vechi în epoca lui, menţionând: “[Mai înainte are loc cultul nesângeros şi Dumnezeiasca Euharistie,] apoi ne rugăm pentru Sfinţii Părinţi şi Episcopi adormiţi, şi îndeobşte pentru toţi cei dintre noi care au adormit. Facem asta, deoarece credem că primesc mare folos sufletele acelora pentru care se face rugăciunea de cerere, în clipa Jertfei atât de înfricoşătoare şi sfinte care se aduce acum. Vreau să vă conving de acest lucru printr-un exemplu. Ştiu pe mulţi care spun: “Ce-i foloseşte sufletului, când pleacă din lume încărcat cu păcate, sau şi fără păcate, şi este pomenit la Dumnezeiasca Liturghie?”. Dacă însă un rege îi trimite în exil pe unii care i-au greşit cu ceva, dar apoi ceilalţi împletesc regelui cunună şi i-o oferă spre a-l îmbuna faţă de exilaţi, nu s-ar înmuia oare inima lui şi nu ar îndulci pedeapsa? Aşadar, şi noi, în acelaşi chip, îi oferim lui Dumnezeu rugăciuni de cerere pentru cei adormiţi şi, ştiind că aceia erau păcătoşi, noi nu împletim cunună, ci Îl oferim pe Hristos Însuşi, Care s-a jertfit pentru păcatele noastre, cerând şi pentru aceştia, şi pentru noi mila Iubitorului de oameni Dumnezeu” (G. Mauromátis, Catehezele Sfântului Chiril al Ierusalimului, vol. II, pp. 560-561).

g) Sfântul Ioan Gură de Aur se referă de numeroase ori la pomenirile morţilor. Consideră că morţii şi vii nu se deosebesc în ce priveşte nevoia lor de rugăciune: „După cum ne rugăm pentru cei vii, întocmai şi pentru cei morţi este cu putinţă a ne ruga” (Ioan Hrisostom, Comentariu la Epistola către Filipeni, PG 62, 204), şi atribuie începutul „pomenirii pentru cei plecaţi din viaţă” Duhului Sfânt Care i-a insuflat pe Apostoli: „Nu fără rost se fac ofrandele pentru morţi, nu fără rost rugăciunile stăruitoare, nu fără rost milosteniile, pe toate acestea Duhul le-a poruncit, vrând ca unii pe alţii să ne folosim” (Ioan Hrisostom, PG 60,170). În altă parte menţionează: „Nu fără un rost anume au aşezat Apostolii ca în timpul Înfricoşătoarelor Taine să se facă pomenirea creştinilor care au murit. Este cunoscut faptul că mult le foloseşte această binefacere. Când poporul şi mulţimea preoţilor stau cu mâinile ridicate înaintea înfricoşătoarei Jertfe, cum e cu putinţă să nu Îl convingă cu tărie pe Dumnezeu pentru cei adormiţi” (Ioan Hrisostom, Omilia a III-a către Filipeni, PG 62, 204). Comentând Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, spune: „Căci dacă fiii lui Iov au fost curăţiţi prin jertfa tatălui lor [Iov 1, 5] de ce te îndoieşti dacă şi noi aducând jertfe pentru cei morţi li se face acestora mângâiere? Căci Dumnezeu Se bucură când unii pentru alţii [se roagă]. Şi acest lucru l-a arătat Pavel spunând „aşa încât darul acesta făcut nouă, prin rugăciunea multora, să ne fie prilej de mulţumire adusă de către mulţi, pentru noi” [II Cor. 1, 11]. De aceea, să nu încetăm să îi ajutăm pe cei morţi şi să aducem rugăciuni pentru ei” (Ioan Hrisostom, Omilia a 41-a la Epistola I către Corinteni, PG 61, 361).

De ce este exclus ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fi preluat informaţiile despre pomenirile morţilor din Constituţiile Apostolice?

Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la cele de mai sus, nu avea nevoie să recurgă la cartea care poartă mincinoasă semnătură, numită a „Constituţiilor Apostolice”, scrisă în secolul al IV-lea, şi faţă de a cărei provenienţă, Biserica Veche era rezervată (Enciclopedia de Religie şi Morală, vol. IV (1964), col. 1182). Faptul că acest Părinte al Bisericii [nefolosind „Constituţiile Apostolice” ca sursă] nu s-a înşelat cu privire la întrebarea dacă este sau nu o scriere apostolică, se vede din aceea că Biserica nu a acceptat acest text, de vreme ce nu este menţionat în nici unul din canoanele care au apărut pe toată durata vieţii lui Gură de Aur: nici în Canonul al 60-lea de la Laodiceea (360 d. Hr.), nici în Epistola a 39-a a Marelui Athanasie (367 d.Hr.), nici la Sfântul Grigorie Theologul (până în 390 d. Hr.), nici la Amfilohiei al Iconiei (395 d.Hr.), nici în Canonul 24/32 de la Cartagina (419 d.Hr.). Întreaga epocă în care a trăit Hrisostom respinge canonicitatea scrierii acesteia (P. Boúmis, Canoanele Bisericii despre Canonul Sfintei Scripturi, Ed. Apostolikí Diakonía, Atena 1991², pp. 67-68, 207).

Mai târziu, „Constituţiile Apostolice” vor fi condamnate de Sinodul Quinisext pentru că s-au găsit în text anumite elemente deformate, aşa cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalionul său, la canonul al II-lea: „… în unele [scrieri] din cele vechi au fost adăugate de către eterodocși, spre vătămarea Bisericii, oarecare învățături neadevărate și străine de evlavia Bisericii, frumuseţea cea de bunăcuviinţă a dumnezeieştilor dogme înnegrind-o, lepădarea Constituțiilor de acest fel, potrivit o am făcut spre zidirea şi asigurarea creştineştii turme. Nicidecum judecând noi a fi primite odraslele mincinosului cuvânt eretic şi a le alătura cu adevărata şi întreaga învăţătură a Apostolilor…” (Nicodim Aghioritul, Pidalion, ediţia grecească, p. 220).

Şi Sfântul Nicodim tâlcuieşte: „… Că Apostoliceştile Constituţii cele prin Clement, fiindcă de eterodocşi au fost stricate în oarecare părți spre vătămarea Bisericii, le leapădă pentru siguranţa creştinilor” (Nicodim Aghioritul, Pidalion, ediţia grecească, p. 221).

„Constituţiile Apostolice” constituie o compilaţie, adică bucăţi din alte izvoare care au compus o altă operă; nu este originală, ci preia „elemente care  sunt folosite deja [în alte scrieri]”. Stefanídis niciunde nu afirmă despre „Constituţiile Apostolice” că ar fi folosite ca sursă de Gură de Aur. În nici o Istorie Bisericească valabilă sau în vreo Patrologie a bibliografiei elinofone, Constituţiile Apostolice nu sunt considerate drept izvor pentru Gură de Aur. Trembélas îl delimitează de Gură de Aur, ca sursă, de „Constituţiile Apostolice”: „[între] monumentele liturgice menţionate în tipicul antiohian, provenind din [tradiţia] Antiohiei sau fiind în legătură cu ea, avem, în afară de mărturiile adunate din scrierile dumnezeiescului Hrisostom, şi liturghia cuprinsă în Constituţiile Apostolice, care mai este numită şi Clementină…”. (P. Trembélas, «Αρχαί και Χαρακτήρ της Χριστιανικής Λατρείας» [„Principiile şi caracterul cultului creştin”], vol. II (Λειτουργικοί τύποι Αιγύπτου & Ανατολής) [Tipice liturgice din Egipt şi Orient], editura Sotír, Atena 1993³, p. 106).

Stefánidis spune despre această liturghie antiohiană: „Liturghia Antiohiei există în voluminoasa carte a Constituţiilor Apostolice” (Stefánidis, p. 308). Această liturghie se mai numeşte şi „Clementină”, potrivit lui Trembélas, care adaugă: „Autorul liturghiei clementine a întocmit opera aceasta preluând elemente existente aflate în uz şi formule liturgice care nu au fost introduse de el, ci erau folosite şi înainte de el pe parcursul evoluţiei liturgice; opera acestui compilator nu a reprezentat un factor nou şi original în această evoluţie” (P. Trembélas, ‘Αρχαί και Χαρακτήρ της Χριστιανικής Λατρείας’ [„Principiile şi caracterul cultului creştin”], vol. II, (Λειτουργικοί τύποι Αιγύπτου & Ανατολής) [Tipice liturgice din Egipt şi Orient], editura Sotír, Atena 1993³, p. 111).

Care este aşadar sursa Constituţiilor Apostolice? „Constituţiile Apostolice reprezintă sursa cea mai importantă şi mai completă a Cultului din primele patru secole. Însemnătatea lor se vădeşte în faptul că anonimul compilator a adunat materialul care se referă la întregul Cult creştin; materialul acesta a fost împărţit (pe la anul 380 d. Hr.) în opt cărţi interesante, dintre care a opta pare a fi strâns legată de Tradiţia Apostolică a lui Ipolit al Romei” (G.N. Fílias, «Λειτουργική» [„Liturgică”], volumul I, editura Grigoris, Atena 2006, p. 261). Iată, aşadar, menţionat un autor bisericesc din secolul II-III de la care şi-a preluat informaţia autorul Constituţiilor Apostolice. Şi,  desigur, nu Constituţiile Apostolice, ci mai întâi Ipolit, dar şi Tertulian se referă la pomenirile morţilor ca Tradiţii Apostolice, aşa cum am menţionat mai sus.

Trembélas scrie: „Referitor la pomenirea morţilor… dumnezeiescul Gură de Aur atrage atenţia că aceasta… a fost rânduită de Apostoli… Şi Augustin consideră, ca şi Tertulian, că obiceiurile care se ţin în toată Biserica, precum botezul pruncilor… rugăciunile pentru morţi… etc., sunt Tradiţii Apostolice” (P. Trembélas, Dogmatica Bisericii Soborniceşti Ortodoxe, vol. I, ed. Sotír, Atena  1997³, p. 134). Şi profesorul Hrístos Krikónis completează: „În «Tradiţia Apostolică» a lui Ipolit [170-235 d.Hr.] sunt cuprinse o mulţime de rânduieli care au legătură cu manifestările vieţii Bisericii, cum ar fi cele despre starea şi hirotonia clericilor, Euharistie, Botez, post, pomenirile morţilor etc., despre care se consideră că au fost predate de Apostoli” (H. Krikónis, «Η Αυθεντία της Εκκλησίας, το Κύρος της Παραδόσεως της και η Διδασκαλία των Πατέρων» [„Autoritatea Bisericii, prestigiul Tradiţiei şi Învăţătura Părinţilor”], University Studio Press, Tesalonic 1998, p. 99).

Putem spune că, asemenea celorlalţi Părinţi, şi Sfântul Ioan Gură de Aur preia date din sursa autentică a credinţei creştine, şi anume din Sfânta ei Tradiţie (Sfânta Memorie a Bisericii), care nu este doar Sfânta Scriptură sau doar scrierile Părinţilor sau doar hotărârile Sinoadelor, ci toate acestea în strânsă legătură şi cu Tradiţia nescrisă la care se referă Sfântul Vasilie cel Mare în epistola lui către Sfântul Amfilohie, “Despre Duhul Sfânt”, unde arată: “De altfel, socotesc că faptul de a stărui cineva în tradiţiile nescrise este apostolic. «Vă laud – zice Apostolul – pentru că totdeauna vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi tradiţiile pe care vi le-am predat». Şi aceasta «Ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin epistolă» (2 Tesaloniceni 2, 15). Una dintre aceste tradiţii este şi cea prezentă. Pe aceasta, cei care au formulat-o la început au predat-o, iar cu timpul folosirea ei s-a lăţit, şi ea s-a înrădăcinat în Biserici” (Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), PSB 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 84).

Sfântul Vasilie cel Mare socoteşte păstrarea tradiţiei nescrise ca fiind Învăţătură Apostolică, de aceea arată că ignorarea sau dispariţia tradiţiei nescrise va avea ca urmare tulburarea tăriei credinţei: „În realitate, însă, credinţa este cea atacată, iar scopul comun al tuturor duşmanilor învăţăturii celei sănătoase este de a clătina temelia şi tradiţia apostolică. De aceea, ca nişte pretinşi debitori recunoscători, invocă dovezile scoase din Scripturi şi resping mărturia nescrisă a Părinţilor ca fiind fără vreo valoare” (Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), PSB 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 40).

În alt punct spune că nu se limitează doar la cele scrise în Evanghelie şi în Apostol, ci selectează şi altele din Tradiţia Nescrisă care au mare valabilitate în ce priveşte taina dreptei cinstiri de Dumnezeu: „Nu ne mulţumim cu acele (cuvinte) pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea tainei” (Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), PSB 12, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 79).

Concluzii:

a) Sfântul Ioan Gură de Aur nu a aflat din Constituţiile Apostolice de pomenirile pentru morţi. Pomenirile celor adormiți încep cu mult mai înainte de vremea Constituţiilor Apostolice.

b) Tradiţia Apostolică nu se epuizează în textul Constituţiilor Apostolice, ci există şi Tradiţia Apostolică Nescrisă.

c) Pomenirea morţilor a fost aşezată de Sfântul Duh, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Profesorul Feidás adevereşte vechimea tradiţiei pomenirilor fără să se refere absolut deloc la „Constituţiile Apostolice”: „Cinstirea martirilor pe care o arătau creştinii la mormintele acestora se datora profundei lor convingeri că şi după moarte exista o strânsă legătură între sufletul mucenicilor şi moaştele lor, care se aflau pe pământ” (Eusebiu, Istoria Bisericească, V, 1, Tertulian, De resur. carnis, 3, Minucius Felix, Octav., 34,1

Săvârşirea dumnezeieştii euharistii la mormântul martirului de ziua naşterii lui [în cer] era aşadar legată de convingerea că sufletul mucenicului participa la masa comună duhovnicească (Origen, Περί ευχής [Despre rugăciune], 31; Ciprian, Epist. 1, 2). De altfel, dumnezeiasca Euharistie de multe ori era săvârşită şi pe mormintele creştinilor simpli, cu credinţa că şi sufletul celui adormit participa la cele săvârşite şi la harul care venea din acestea (Tertulian, De pudicitia, 11; De corona, 3; De exhort. castitatis, 11). Pe temeiul acestei tradiţii au prins contur şi parastasele pentru cei adormiţi” (V.I. Feidás, «Εκκλησιαστική Ιστορία – Απ’ αρχής μέχρι την Εικονομαχία» [„Istoria Bisericească – De la începuturi până la iconomahie”], vol. I, Atena 2002³, p. 287).